CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fictiune >  


Autor: Marin Voican Ghioroiu         Publicat în: Ediţia nr. 2374 din 01 iulie 2017        Toate Articolele Autorului

Când îmi aduc aminte de Zâna mea cea bună - Maria Tănase,
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Când îmi aduc aminte de "Zâna mea cea bună" - Maria Tănase, bolta cerului îşi ridică voalul timpului, soarele devine mai strălucitor şi întreaga natură, care mă înconjoară, cântă cu dor nestins melodiile ei nemuritoare... Ea mi-a spus: „Marinică, Rolul pe care ai să-l joci tu...ţi-l păstrează Dumnezeu. Ai încredere în ce-ţi spun”. https://youtu.be/8G26aLwvpgc
LA BĂLCEŞTII GORJILOR
https://youtu.be/t2MP7PUmSpk
OMAGIU LUI BRÂNCUŞI
https://youtu.be/rjHPGYOWUHw
MARIA TĂNASE SPUNE, IUBEŞTE CÂT EŞTI PE LUME
https://youtu.be/ssingTpVOSo
 
  
 
  
CUM AM CUNOSCUT-O PE MARIA TĂNASE  
  
 
  
Eram în ultima săptămână a lunii August, anul 1956, înainte dea începe şcoala (cred că într-o miercuri), când mă sculasem dis-dedimineaţă ca să merg la ştrand cu verişorii mei: Romică, Nelu şi Gigi (actualmente trăiesc în Italia). Am mâncat în grabă două felii de pâine unse cu margarină şi marmeladă, apoi mi-am băut ceaiul de măceşe, în care tanti Marioara (sora lui tata) pusese câteva picături din sticluţa cu esenţă de rom, când aud telefonul sunând. În receptor aud vocea lui tata: „Marine, grăbeşte-te să ajungi cât mai repede la mine. Nu întârzii de ora zece, ai înţeles!” Nu am mai avut timp să-l întreb de ce o aşa de mare urgenţă, că am auzit un ţăcănit scurt, telefonul se închisese, iar eu am rămas cu gura căscată, ducându-mi-se toată speranţa că am să mai merg să mă scald în „LIGHEAN” – „Ştrandul Tineretului” din faţa Teatrului de Operetă, care se afla peste Dâmboviţa, în dreptul podului Mihai Vodă. Imediat am zbughit-o pe poartă şi m-am îndreptat spre Piaţa Unirii, ca să ajung la restaurantul CALU BĂLAN, unde tata lucra ca ospătar. Să fi fost cam ora nouă fără un sfert, dar cum eu aveam în suflet o presimţire... (nu prea bună) am început să alergat pe malul Dâmboviţei de-mi sfârâiau tălpile picioarelor, că-n douăzeci de minute am fost la tata. Cum m-a văzut aşa transpirat, s-a îngrijorat că probabil arătam foarte speriat şi mi-a zis: „De ce ai alergat, nu aveai ceas la mână?!... Până la zece mai era destul timp?” A sunat-o pe tanti Marioara să nu-şi facă griji pentru mine, care plecasem fără să-i spun, căci pe atunci nu eram obişnuit să dau socoteală de ce fac. Într-un târziu, după ce am mâncat câţiva mititei care musteau şi aveau un gust extraordinar de bun, iar un picolo mi-a adus şi un ţap de bere, vezi Doamne... ca să mă răcoresc (doar alergasem să ajung cât mai repede la tata, neştiind ce se întâmplase), din care am lins mai întâi spuma şi cu înghiţituri mici l-am dat gata, când o fată, îmbrăcată cam sumar, se apropie de mine şi-mi zice s-o urmez. M-a condus în salonul mare, unde tata era şef de sală şi supraveghea modul cum sunt serviţi clienţii la mese. Mă apucase o aşa ruşine... că, până să ajung la dânsul, m-au trecut câteva ape bune, mai ales că domnişoara care-şi pusese mâna pe umărul meu şi m-a condus într-un separeu în care am văzut pentru prima dată o „casă” de marcat (o maşinărie inteligentă care prin rotirea unei manivele, după ce ospătarii băteau preţurile, scotea un bileţel pe care era imprimată valoarea consumaţiei).  
  
- Marine, tată, bănuieşti de ce te-am chemat?  
  
- Nu, dar la douăsprezece trebuia să merg la ştrand...  
  
- O să mergi în zilele următoare, acum trebuie să-l însoţeşti pe cumătru’ Ţâmboi (meşter la secţie strungărie în Uzinele Mateiaş Rakoşi, devenită Timpuri Noi) şi pe nea Ionel Oracescu...  
  
- Unde?!...  
  
- Au să-ţi spună ei. Cred că-l vei ajuta pe Ionel, despre care am aflat mai târziu că era poreclit „Nea Cinzeacă”. - Bine, tăticule, mă duc.  
  
- Ai grijă să fii respectuos. Ne-am înţeles?  
  
- Da.  
  
- Ilona!...  
  
- Da şefule, îi răspunde fetişcana care mă adusese în salonul cel mare, dar nu se mişcase din pragul uşii cât vorbise tata.  
  
- Du-mi cavalerul în Piaţa de Flori, în spatele restaurantului Hanu lui Manuc, şi-l aştepţi pe unchi-tău Ion Ţâmboi până vine.  
  
- Am înţeles, jupâne!... şi s-a apropiat de mine întinzându-mi mâna ca la unui copil, zicându-mi: „Hai Mărine după mine!” Zgâtia m-a prins de mână şi a-nceput să mă tragă după ea. Nu era mai înaltă decât mine, iar ca vârstă... să fi avut cam şaisprezece ani, sau cel mult şaptesprezece, dar se vedea că nu era deloc timidă ca să fie aşa de prietenoasă cu un băiat pe care abia îl cunoscuse, dar mi-am zis în sinea mea: „Dacă e de la Bucureşti, ruşinea a lăsat-o la barieră.”  
  
- De ce te grăbeşti?!...  
  
- Hai că-mi placi! Ha-ha-ha! Tu n-ai mai fost în compania unei fete? În loc să mă iei tu de braţ, te trag după mine ca pe un cărucior fără o roată!...  
  
- Nu ştiu în care parte mergi.  
  
- Gata, am ajuns. Asta e Piaţa de Flori. Îţi place? Să nu-mi spui că la tine la ţară ai văzut aşa ceva?  
  
- De unde ştii? Ai văzut tu grădina de flori a măicuţei mele, Anica, mama tatei de la Ştirbeşti?  
  
- N-am văzut-o, dar te văd că ai rămas cu gura căscată... - Cred că nu ai observat prea bine... şi ochii mi s-au fixat pe dantelăria pridvorului care înconjura o căsuţă cu ferestre albastre, iar de jur împrejur se vedeau atâtea flori că într-adevăr... Ilona avea dreptate, erau extraordinare; multe nu numai că nu ştiam cum se numesc, dar nu văzusem aşa ceva în viaţa mea. Ce m-a făcut să fiu mirat şi entuziasmat, erau nişte crizanteme cu o inflorescenţă cât o pălărie de floarea soarelui, albe ca zăpada, aduse în nişte coşuri imense de doi olteni care abia mergeau sub greutatea lor, că mă-ntrebam dacă n-o să li se rupă cobiliţele. Ilona, fără să-mi dau seama, îşi pusese mâna după gâtul meu şi mă privea, am zis eu atunci, ca pe un novice, dar mai târziu am înţeles că ţinuse seama de vorba lui taică-meu care-i promisese c-o s-o facă noră, căci (cum mi-a mărturisit mai târziu) simţise de la prima vedere o atracţie deosebită pentru mine, când s-a întors foarte speriată, zicându-mi.  
  
- A venit neica Ţâmboi, şi imediat şi-a retras mâna (iar faţa i s-a-ntunecat), trebuie să ne despărţim...  
  
- Ilona, ăsta-i cavalerul tău? O ia la rost meşterul Ţâmboi, care avea o burtă respectabilă de cârciumar.  
  
- Băiatul şefului.  
  
- Mă puţă, nu eşti aşa mic!... ba văd că ai crescut destul de înalt. Câţi ani?... şi îmi întinde o mână imensă, asemănătoare tăietorilor de lemne de pe la noi.  
  
- Cinsprezece ani, domnule.  
  
- Bravo! Mâine-poimâine am să joc la nunta ta.  
  
- Dacă-o să vă chemăm, sare Ilona cu vorba. Nu i-a răspuns, a pătruns-o cu o privire de-am intrat eu în pământ de ruşine, dar fătuca nici că i-a păsat, i-a întors spatele şi a zbughit-o fără a spune un cuvânt. Cum o priveam pe Ilona care alerga ca la o-ntrecere sportivă, iar cozile aurii, în vârful cărora avea câte un trandafir, se mişcau ca două frânghii care-i atingeau coapsele, numai că-şi face apariţia nea Ionel, zis Cinzeacă, legănându-se ca un răţoi din târgul moşilor, ducând în mână o traistă ponosită, care era destul de grea.  
  
- Oracescule, iar întârzii?  
  
- S-avem pardon, Zdrâmboi! Şi-a scos tacticos un ceas de buzunar, al cărui lănţişor strălucea ca soarele, l-a privit cu luare aminte şi îndesându-l în buzunarul vestei a dat din mână că-i dezgustat să asculte asemenea observaţii, ca să spună pe un ton răguşit.  
  
- Am venit cu cinci minute înainte de ora zece..., ca atare nu vorbesc dacă mă întrebi, nu sunt aici. Ţi-e clar? Când m-a observat a făcut ochii mari, a tras aer pe nările căscate ale nasului, care era ascuţit ca al unui vulpoi parşiv, s-a aplecat spre mine scăpând traista din mână şi, nu mică i-a fost mirarea să vadă în faţa ochilor un aşa flăcău, nu aşa de „mititel” cum mă descria tata în dragostea cu care vorbea prietenilor despre mine; iar eu (îmi cer iertare) am uitat să spun că nenea Ion Ţâmboi era naşul verişorilor mei (care au să se supere că nu merg la scăldat cu ei), de unde şi gradul de rudenie (cumătru’) cu familia Voican, ca în final să mi se adreseze părinteşte bătându-mă pe umeri.  
  
- După cum te văd, ai stofă... am să scot din tine un meseriaş a-ntâia.  
  
- Oracescule, eu trec prin piaţă, intru puţin prin hala de carne (Hala Ghica, prima unitate din ţară dotată cu motoare şi frigidere englezeşti care au funcţionat până a fost dărâmată odată cu sistematizarea oraşului), iar tu mergi la Franz Tănase. Vezi ce au pompele alea. Dacă sunt uzate... măsori bucşile, presetupele, axele şi le pui cotele cu toleranţele de ajustaj cu alunecare; mi-aduci schiţele şi în câteva zile îţi dau piesele de schimb... ca să le montezi. Ai grijă de nepotul Mărin să nu care cumva să se accidenteze. (Termenii tehnici pe care-i spusese ca la carete îmi erau necunoscuţi, şi abia mult mai târziu m-am familiarizat cu aceste denumiri de care v-am amintit)  
  
- Ce, mă crezi cretin să-l pun să ridice sau să umble la vreun motor?!... Nu-i am pe haidamacii francezului pe care-i pun să ridice? Îl iau să aibă grijă de traistă şi să-mi dea la mână sculele.  
  
- Vezi că băiatul nu cred să le cunoască pe toate cum se numesc, aşa că explică-i.  
  
- Păi ăsta-i primul ucenic pe care-l învăţ!...  
  
- Ca să-ţi meargă bine, hai să te cinstesc la Ilie şi să mâncăm o ciorbă de burtă, nişte mici... şi au luat-o spre Calu Bălan, iar eu am simţit pentru prima dată o bucurie instantanee că-mi ardeau urechile, fiindcă abia aşteptam s-o văd din nou pe llona. Au băut, au mâncat, au mai cerut încă un rând de halbe în care şi-au pus câte-un păhărel de rom, iar mie, care eram sătul, nu-mi ardea de mâncare, ţineam morţiş s-o zăresc pe Ilona care, spre regretul meu, n-a mai apărut (am aflat peste vreo trei luni că o trimisese la bucătărie să cureţe zarzavat, iar câtă ceapă i-a trecut prin mâini... atâtea lacrimi a vărsat, şi zicea că se gândea la mine dacă eu am observat-o că mă place), şi uite-aşa am plecat cu buza umflată, fără niciun chef de-al urma pe neica Cinzecuţă (cum îl alintam după ce mă împrietenisem cu dânsul). Ne-am urcat în tramvaiul unu până la Podul LEMAITRE, care trecea Dâmboviţa în dreptul uzinelor Mateiaş Rakoşi, apoi am ţinut-o pe calea Văcăreşti, şi la a cincea sau a şasea stradă am făcut la dreapta, o cotitură cam de şaptezeci de grade tot la dreapta şi ne aflam pe strada Livedea cu Duzi nr. 23, unde am aşteptat să ni se deschidă şi să-l ducă în fundul curţii pe Leu, un câine ciobănesc foarte mare, care avea pe cap câteva smocuri de păr negru, de unde-şi trăgea porecla de Pricu.  
  
- Nene Oracescule, cum ne fu vorba că la zece eşti aici? Vrei să rămân în pană cu pompele şi să nu mai am cu ce uda grădina?  
  
- Francezule, bine te-am găsit!  
  
- Bine ai venit..., dar la douăsprezece!... Zău că am crezut că nu mai vii.  
  
- Doar nu cădeam în vreun butoi cu ţuică, ha-ha-ha! Îl ai pus cumva la poartă şi nu-l văzui, ai?!... Tănăsache, una e vorba spusă seara, alta e pe ziuă. Până m-am dus să-l aduc pe isteţul ăsta, şi mă împinge-n faţă, de la Iliuţă, crede-mă că mi-a luat timp, ca să-l observ că-mi face şmechereşte cu ochiul.  
  
- Cum te cheamă, băieţele? - Marin.  
  
- Tu ştii al cui e flăcăul?  
  
- Dacă-mi spui, desigur că voi şti.  
  
- E băiatul lui Ilie Voican de la Calu Bălan.  
  
- Ia uite ce flăcău mare are Iliuţă!… Să trăieşti oltenaşule! Maică-ta Neta ce face, te-a lăsat să vii singur la Bucureşti?  
  
- Nu sunt singur, sunt cu tata. (Mama a rămas la Ghioroiu, spera că nu ne vor lua tot pământul comuniştii, dar în 1962 ne-au lăsat săraci şi abia atunci s-a îndurat şi dânsa ca să vină lângă noi).  
  
- Bravo! Îmi placi că nu plângi după fusta maică-ti.  
  
- Imediat mă apuc de treabă, să-mi dai o prelată să-nşir sculele, iar pompele pe care le voi inspecta, Francezule, să mi le urci pe o masă, cam la înălţimea unui taburet, că doar n-o să stau cocoşat ca la tămâiat.  
  
- Ionică, până să vii tu, am organizat atelierul de reparaţii. Am pus două loitre de car pe nişte scaune, iar pompele deja sunt aduse, numai tu lipseai...  
  
- Ca să vezi! Şi-a scos şapca şi a-nceput să-şi facă vânt cu ea. Cald al dracului, nu se mai termină zăpuşeala asta!... Începuse să transpire, berea îşi făcea efectul, iar nenea Ionel, care era destul de slab, asuda abundent şi se ştergea cu un fel de faţă de masă, sau o bucată de cearşaf pe care o scosese din traista cu scule. Ia zi-mi, Nelu Busuioc mai trăieşte?  
  
- Bate-te peste gură!... Cum să nu trăiască? Azi-noapte a cântat până pe la două dimineaţa, că Măria... când a venit de la Capşa; a avut o chermeză boierească, i-a găsit dănţuid şi chiuind. Şi, cum Măria se dă-n vânt după muzica gorjenească... ce crezi, le-a zis câteva cântece de le-a mers la inimă, ca apoi... doar ştii că o respectă şi le e ruşine de coniţa; au plecat la culcare, nu vroiau s-o supere cu zdrăngănitul lor.  
  
- Când am să termin pompele, îl aduci la mine să-mi zică de dor şi inimă albastră în zumzet de motoare şi pompe aspersoarerespingătoare...  
  
- Şi două ţigăncuşe dansatoare, ale tale admiratoare, nu? Au mai discutat de-ale lor până am ajuns în grădina mare şi am fost conduşi la un pătuiag acoperit cu trestie, unde erau aşezate pompele şi motoarele care aşteptau pe meşterul Oracescu să le pună diagnosticul. Cât vedeai cu ochii erau tot felul de răsaduri de flori, ghivece, trandafiri, pomişori ornamentali, ochiul boului, margarete, crizanteme de toate culorile, coviltire acoperite cu prelate sau cu plastic, iar de-o parte şi de alta se vedeau geamurile serelor olandeze unde creşteau cele mai mari şi frumoase crizanteme din România (doar cele patru coşuri pe care le-au adus cu cobiliţele cei doi oltenaşi erau de la neica Ion Coandă Tănase, tatăl renumitei privighetori a Gorjului, Maria TĂNASE). Au venit vreo trei băieţi care ridicau pe rând pompele pe masă pentru a fi verificate „la sânge” de cel mai priceput strungar şi mecanic pe care l-a avut Uzinele Lemaitre, Oracescu Ion, alintat „Nea Cinzeacă”. La comanda dânsului, băieţii desfăceau piuliţele, dădeau afară ştopiţele, scoteau asbestul de etanşare, apoi bucşile de bronz, inelele distanţiere, etc., pe care le curăţeau de ulei şi vasilină, iar „domnul doctor” cum îl strigau „pungaşii” îmi spunea grav:  
  
- Inginere! Marinică, fii bun şi dă-mi şublerul, iar pentru a măsura axul, meştere,... vreau micrometrul de la 25 la 50 de milimetri (fiind foarte atent la mine şi arătându-mi instrumentele, nu care cumva să mă fac de ruşine şi să le încurc); ca să vă mărturisesc cinstit, nu eram chiar un profan în ale „meseriei” fiindcă vecinul meu, nea Costache care era un meşter deosebit, făcea zeci de meserii: dulgher, rotar, fierar, zidar, tinichigiu, strungar, mecanic etc. mă iniţiase în a tăia fierul cu bomfaierul, să pilesc, să folosesc dalta şi ciocanul, să măsor cu metrul, compasul de interior şi exterior, cu şublerul, cu micrometrul, ce-i drept mai puţin, dar îl cunoşteam că arată ca o potcoavă şi are un tambur gradat (cu pete de rugină de nu se mai vedeau liniuţele), învăţătură care m-a costat multe urecheli pe care le primeam de la mama Neta, care-mi zicea că-mi pierd timpul, în loc să învăţ carte. Cred că era ora şase, dacă nu mai mult, şi cum nu eram învăţat să stau atât de mult în picioare, m-a cuprins oboseala şi-mi ziceam că nu se mai termină odată ”mustăria” ... Ce mi-a plăcut la început, îmi devenise extrem de plictisitor. Dar cum cioara are noroc şi-i face Dumnezeu cuib, îl văd pe nenea Franz Tănase că-mi face cu mâna să merg spre dânsul. Atât am aşteptat, că în acelaşi timp şi nea Cinzecuţă (că uitai să spun), l-a taxat pe „jupânul” din scurt, explicându-i că „broasca nu cântă pe uscat” , se tot cinstea dintr-o oală de sticlă cu un vin auriu, când îmi face semn să dau fuga că sunt chemat de (şefu’).  
  
- Marinică, am să te înlocuiesc eu: mai vorbesc, mă mai cinstesc... doar n-am să-l las singur pe Oracescu, aşa că te rog să mergi la Măria şi ajut-o; vezi că-ţi spune ea ce să faci. Am plecat bucuros în direcţia pe care mi-o arătase nenea Franz. În faţă mi-a apărut o doamnă îmbrăcată într-o rochie de mătase de culoare vernilă, iar pe cap avea o pălărie albă cu nişte flori liliachii superbe. Doamne, câtă graţie, ce distinsă era!... O priveam extaziat, că m-am apropiat spre dânsa, nu cu teamă, ci pur şi simplu eram fascinat s-o văd în carne şi oase chiar pe Maria Tănase, pe care o auzisem de nenumărate ori la radio, îi văzusem fotografia în nişte reviste ale lui Romică şi verişoară-mea Nicoliţa, ca deodată să mă aflu în faţa celebrei „Doamne!...” mi se părea un miracol.  
  
- Ce te-ai oprit, băiat frumos? Vino mai aproape.  
  
- Sărut mâna... am şoptit eu nereuşind s-o privesc în ochi.  
  
- Bună ziua, puişor de oltean. Ia să-mi spui, care-ţi este numele?  
  
- Voican Marin.  
  
- Ca să vezi!... te prezinţi ca la şcoală în faţa profesoarei: numele şi prenumele, vârsta şi funcţia, ha-ha-ha! Eşti adorabil, dragă Marinică. Să nu-mi spui că nu-ţi place cântecul... „Marine, la nunta ta?...”  
  
- Sigur că-mi place, dacă aşa mă cheamă... îndrăznesc eu să articulez.  
  
- Aşa-i că nu te gândeşti de pe acum la nuntă, ori ai fi şi logodit? Ce fată ţi-au promis că-ţi dau părinţii? De data asta am roşit, transpiraţia mi-a cuprins faţa, că dacă se putea lua foc din emoţie, cu siguranţă ardeam ca un chibrit. Mă gândeam: „De unde o fi ştiind că tata (care făcea glume..., ameninţându-mă că mă-nsoară cu una bogată şi urâtă, dacă nu pun mâna pe carte, numai să scape de mine), mă logodea când cu fata vreunui cârciumar, ori a cumătrului Sanchi, angrosist şi mare jucător de table?” Am privit-o îndelung şi îmi ziceam, făcându-mi curaj: „De-aţi cunoaşte-o pe Ilona…” de care bag seamă prinsesem drag. Mi-a pus mâna pe umăr şi am mers alături cu dânsa până am ajuns lângă pridvorul casei, când mă întreabă:  
  
- Tu ai jucat în vreo piesă de teatru?  
  
- Cum să nu!... în „Şvek zevzec.”  
  
- Ha-ha-hi-hi!... Poate a fost Şvek celovek şi nu-ţi mai aduci aminte? Cum ştiam ceva rusă, dar cu umorul pe timpul acela nu prea mă puteam lăuda, nici fisa nu-mi cădea aşa de repede, mi-am susţinut ideia, ba am vrut să-i demonstrez că nu are dreptate.  
  
- Şvek nu era un celovek, adică un om obişnuit...  
  
- Dar cum era?  
  
- Un zevzec, un aiurit. Tot ce făcea, le făcea de-a-ndoaselea.  
  
- Şi cine-l interpreta?  
  
- Cine altcineva!... (mă umflu eu în pene) decât eu.  
  
- A, şi eşti aşa de mândru că ai întruchipat un neisprăvit?  
  
- Aşa cerea piesa, iar eu a trebuit să le arăt copiilor că nu-i bine să fie pripiţi, să calce cu picioarele-n străchini, ci să vorbească frumos, să asculte de părinţi şi de profesori, să salute oamenii mai mari şi să le dea ajutor, nu să fie de râsul satului.  
  
- Ca să vezi unde era artistul de care aveam nevoie, şi nici nu-l ştiam!... Atunci astăzi vei fi pajul meu.  
  
- Paj!?...  
  
- Nu ştii ce-i un paj? - Ba da.  
  
- Dar atunci!...  
  
- Înseamnă că dumneavoastră veţi fi o regină, aşa-i?  
  
- Nu chiar regină, dar pe undeva pe aproape.  
  
- ...Şi ce trebuie să fac? Care-i porunca alteţei voastre?  
  
- După cum văd, îţi place să citeşti teatru?  
  
- Da...  
  
- Ca de exemplu.  
  
- Cadavrul viu de Lev Tolstoi, O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, dar cel mai mult îmi plac romanele de aventuri ale scriitorilor francezi, „Cei trei muşchetari” , „Fraţii corsicani” , dar am citit şi Mizerabilii de Victor Hugo, iar când eram mai mic... „Insula misterioasă” de Jujes Verne.  
  
- Iar acum când ai ajuns mare?...  
  
- Unele dintre ele le-am ascultat la radio...  
  
- Emisiunea de teatru radiofonic pentru copii?  
  
- Exact! Afirm eu cu vădită bucurie. Emoţia îmi dispăruse total, iar Maria Tănase mi se părea că seamănă chiar cu măicuţa mea, şi nu mă mai temeam cum făcusem la început când am văzut-o că intră pe poartă.  
  
- Cred că o să devenim buni prieteni în curând, ce zici... mai vii pe la taica?  
  
- Dacă o să mai aibă nevoie nenea Ionel să-l ajut...  
  
- Şi pe mine n-ai să vii să mă vezi, ori nu-ţi plac artistele? A făcut o mică pauză, timp în care privirea ei mă sidera. Cred că-mi citea în sufletul meu nevinovat, că eram atât de mirat şi încântat că-mi vorbeşte, ca să-mi ia mâna ca la un copil prins cu „mâţa-n sac” şi să mi se adreseze cu o voce de heruvim. Tu ştii cine sunt eu? - Da!... Cum să nu ştiu? Vă ascult cu mare plăcere când cântaţi la radio. Sunteţi Marea Doamnă, Maria Tănase. Vocea dumneavoastră o cunosc până şi copii…  
  
- Da, ai dreptate… Mă cunosc copiii, fiindcă tu eşti un adevărat cavaler, şi m-a bătut prieteneşte pe umăr cu vârful degetelor ale căror unghii sidefii păreau că sunt petale de cais. Sunt încântată de ce-mi spui, şi-ţi promit că la primul meu concert am să-ţi las o invitaţie să vii să mă vezi. Ai mai fost într-o sală de spectacol?  
  
- La Teatrul Tineretului unde am văzut Hoţii de F. Schiler. Acolo avem un prieten foarte simpatic, artistul Florin Vasiliu.  
  
- Sunt uluită!... Şi ţi-a plăcut?  
  
- Cum să nu, fiindcă Alexandru Critico şi Pop Marţian mi-au fost prezentaţi de tata. Ştiţi... dumnealor vin şi servesc masa într-un separeu, unde „nenea Ilie” le satisface toate gusturile culinare.  
  
- Ce repede trece timpul!... fir-ar să fie!... şi-a privit o brăţară cu safire în care era montat un ceas minuscul, dar mai vreau să ştiu câte ceva despre pajul meu.  
  
- Vă ascult. Ce am să fac?!  
  
- De unde eşti din Oltenia? - Din comuna Ghioroiu.  
  
- Extraordinar!... Care va să zică, eşti vecinul lui tata? - - - Tatăl dumneavoastră locuieşte la ţară?  
  
- Nu, puişor, este originar din Mierea Birnicii de pe valea Amaradiei. Ai auzit de localitatea aceasta?  
  
- Cum să nu. Eu mă duceam în Zăicoi la moara lui Bojincă, singura care are valţuri de măcinat grâul, iar Mierea Birnicii este în vecinătate, dar nu ştiam că v-aţi născut în Gorj.  
  
- Cânt cântece gorjeneşti, dar eu m-am născut în zona Cărămidari, în Grădinari... (iar în minte mi-au venit versurile pe care i le-am scris mai târziu). „În Mărţişorul din Deal/ Cântă-un fluier /Şi-un caval, /Şi-n Grădinarii din Vale –/ Un glas de privighetoare/ Se-ngână cu zorile… /Imitând viorile”.  
  
Ce ţi se pare de mirare de nu-ţi vine să crezi?  
  
- Fiindcă dumneavoastră cântaţi melodiile noastre gorjeneşti.  
  
- Una e să cânt, dar află, puişorule, că aici am văzut pentru prima dată lumina zilei, în căsuţa aceasta pe care o ai în faţa ta; pe străduţa Livedea cu Duzi de sub Dealu Piscului. Să ştii că toţi oamenii care lucrează la grădinile de flori ale tatei sunt olteni şi de la ei am învăţat cântecele, jocurile, poveştile nemuritoare şi snoavele. Ce să-ţi mai spun despre drăguţul meu tată, care mi-a picurat în suflet dragostea de cântecul gorjenesc. În fine, cu toţi m-au făcut să iubesc muzica, portul şi graiul nostru oltenesc. Am intrat în veranda casei care avea geamlâcuri de jur împrejur. La grindă erau încrustate în tăbliile de brad (vopsit într-un maroniu spre galbuiul auriu-pătat al frunzelor de nuc atinse de brumă) nişte flori în formă de inimioară, frunze de viţă şi ciorchini de struguri agăţai pe jordele răsucite, o adevărată dantelărie care mă făcea să mă întreb: „ce meşter iscusit a putut să le sculpteze?...” când o văd că s-a apropiat de-o măsuţă de toaletă care se afla în capătul sălii, a luat o tabacheră cu încrustaţii aurite, din care şi-a scos o ţigară, şi cu mişcări încete, ale delicatelor degete, apăsa ţigara (o mângâia) apoi a fixat-o într-un trabuc argintiu foarte lung, ce răspândea reflexe liliachii, fiindcă de-a-lungul lui se observau petalele unei mici tămâioare ieşită în relief. Eu am observat alături o brichetă, (cred că era din aur cu filigran de argint) pe care am luat-o cu iuţeala unui prestigitator, am apăsat pe „scăpărător”, şi în secunda următoare flacăra roşiatică-pal a ţâşnit ca o mică torţă, iar eu i-am spus cu graţie.  
  
- Permiteţi, distinsă doamnă? Şi-a aprins ţigara, a tras cu sete un fum, şi când rotocoalele subţiri ale fumului aromat se înălţau atingându-i bourile pălăriei, mi-a mulţumit cu o-nclinare uşoară a capului.  
  
- Pajul şi-a făcut datoria... (Parcă mai citisem eu undeva sau auzisem la teatrul radiofonic această frază, dar cred că nu era vorba de un paj) şi... cum nu am reuşit să-mi aduc aminte, m-am mulţumit să aplec uşor corpul înainte, cum văzusem la teatru, apoi am luat poziţia de drepţi ca să primesc ordine. Doamna Maria a izbucnit în râs, iar eu mă topeam de ruşine şi mă învinovăţeam că nu-nvăţasem să fac măcar o reverenţă cum trebuie, chiar dacă văzusem de mai multe ori „Prinţ şi cerşetor” şi comedia „Slugă la doi stăpâni” – ceea ce am înţeles, că a fi artist nu-i un lucru aşa de uşor.  
  
- Cred că va trebui să întârzii ceva mai mult, doar eşti artist, aşa că te rog să-mi dai numărul de telefon al mamei tale.  
  
- Mama nu are telefon.  
  
- Cum aşa!?...  
  
- Ea locuieşte în Dealu Viilor, cătunul Delureni, comuna Ghioroiu.  
  
- De ce n-a venit cu tine la Bucureşti, fiindcă mi s-a spus că ai reuşit printre primii la şcoala?  
  
- Eu stau la tanti Marioara, sora lui tata. Pot să vă dau telefonul dumneaei.  
  
- Cu ce se ocupă surioara lui tăticu?  
  
Acum are grijă de cei patru verişori ai mei: Romică, Nelu, Gigel şi Rozica... prinţesa cea mică.  
  
- Dacă acum e casnică, înainte ce-a făcut?  
  
- A studiat pianul la Conservatorul din Atena, apoi a cântat la Neapole şi Roma, unde l-a cunoscut pe unchiul Vichi Romano, care având neamuri în România, pe nenea Virgil - fratele mai mic al lui taică-său, dar cred că... mai mult de dragul lui tanti a venit la noi şi n-a mai plecat. M-am oprit brusc, mi se păruse că vorbisem foarte mult şi n-o mai interesa ce-i spun.  
  
- Spune, dragul meu, de ce te-ai oprit? Te ascult cu plăcere şi iar m-a fixat cu ochii ei senini şi aşa de blânzi. - Numărul de telefon al lui tanti Marioara este 21215... - Fii sigur că vom mai discuta, chiar mă interesează ce vrei să faci pe viitor şi, dacă o să-ţi placă... o să... Nu şi-a mai continuat ideea, fiind întreruptă de claxonul unui automobil pe care l-am văzut că oprise în poartă, iar dumneaei mi-a spus ca să merg să-i zic „domnului şofer” că în treizeci de minute va fi gata. Am alergat cât am putut ca să-i spun şoferului ordinele primite: „Doamna artistă Maria Tănase va fi gata în 30 de minute”. Când am ajuns în dreptul maşinii, „domnul şofer” a lăsat geamul în jos şi m-a ascultat foarte atent, nescoţând niciun cuvânt, iar în momentul când s-a deschis uşa din spatele dânsului l-am văzut coborând pe Fărămiţă Lambru, care avea ţigara Mărăşeşti lipită în colţul gurii. Pe renumitul acordeonist îl cunoşteam de la restaurantul din Gara de Nord, unde tata slujise o bună perioadă de timp; amintiri dragi mie... despre care am să vă povestesc în alt episod. I-am spus bună ziua lui Fărămiţă şi „domnului şofer” care nu s-au sinchisit să-mi răspundă niciunul şi, socotind misiunea împlinită, am făcut stânga împrejur ca să-i spun doamnei că totul e în regulă. „Ocupat nea Fărămiţă, trebuia să termine chiştocul”. Mi-am zis în gând şi faţa mi s-a luminat de un surâs nevinovat, aducându-mi aminte cum le răspundea la cei care îl întrebau de ce fumează ţigară de la ţigară, iar el răspundea: „Carnea afumată e bine păstrată”. Când am urcat scăriţa de la verandă şi am deschis gura să-i spun că mi-am făcut datoria, Maria Tănase vorbea la telefon cu tanti Marioara: „Ei, draga mea... ce mică e lumea!... Deci te-ai născut în Ştirbeşti? Îmi pare rău că nu am trecut prin comuna ta, dar am fost la Bălceşti şi am cântat în tinereţe în valea Olteţului, cred că pe moşia lui Otetelişanu unde avea loc Bâlciu’ de sfântu Ilie. (Pauză prelungită, o asculta pe tanti, dar privindu-mă a-nţeles că-i spusesem şoferului că va fi gata peste o jumătate de oră) Îţi mulţumesc!... Sper să ne cunoaştem. Chiar i-am promis drăguţului tău nepot, Mărinel, că-i voi da o invitaţie la primul meu concert. Vă aştept cu mare plăcere. Nu va întârzia mult. Nu-ţi face griji, o să-l aducă şoferul meu. Spune-i lui Ilie că-l iau ca paj. Numai bine, pa, pa!... (deci îl cunoştea pe tata). S-a uitat la mine şi mi-a spus cu blândeţe: Intră alături şi fii atent cum iei buchetele de flori, pe care ai să mi le dai pe scenă; trebuie să le aranjezi pe bancheta din spate a maşinii.  
  
- Am înţeles..., dar aş voi să ştiu ce voi face ca paj?  
  
- Vezi tu, este o mică scenetă în care... o mare ducesă se înapoiază dintr-un voiaj mai lung, iar cel care o iubeşte din tot sufletul (neştiind că-i este bunică), un paj drăguţ ca tine, care nu-i altul decât nepotul ei pe care l-a alungat de la moşia sa, că fiica ei Feodora să nu fie înjosită de mai marii ţinutului, vezi Doamne... că ar fi mama unui copil din flori. O să fii îmbrăcat cu un strai de mătase alb, şi cum te văd că eşti isteţ, sunt sigură că ai să-ţi faci rolul foarte bine. Nu ai de vorbit decât o frază: „Sunt fericit să vă văd, ducesă! Primiţi aceste flori, care simbolizează dragostea pe care v-o port”. Aşa-i că nu-i greu să le-nveţi?  
  
- Am să mă străduiesc... Dacă voiţi, le pot repeta.  
  
- Ia să vedem.  
  
- Sunt fericit să vă văd, coană prinţesă.  
  
- Hă-hă-hă!... Improvizezi ca la revistă, dar nu e prinţesă şi nici coană, ci simplu, ducesă. Nu eşti fraier după câte văd. Mai departe.  
  
- Primiţi aceste flori care sunt dragostea pe care v-o port.  
  
- Nu e rău, dar florile simbolizează dragostea ce i-o porţi ducesei, ţi-e clar?  
  
- Ca „bună ziua”. Vă promit că n-am să mai greşesc!  
  
- Bine!... şi a pocnit din degete, dar va trebui ca să mai repetăm. Vreau să iese ca la carte. Acum să iei florile şi, atenţie!... să nu le loveşti că sunt aşa de fragede, scumpele mamii... O, pe cât sunt de mari şi au nişte cozi robuste, se frâng cât ai clipi din ochi. Să le pui pe bancheta din spate, iar eu mai am puţină treabă... să mă fac „frumoasă” cu câteva farduri, ce zici?... şi mi-a zâmbit complice.  
  
- Dar sunteţi... foarte frumoasă.  
  
- Deja ai început să-ţi iubeşti ducesa. Sunt mândră de-un asemenea nepot! M-a sărutat pe frunte, iar răsuflarea ei şi acel parfum de trandafiri a cărei aromă mă năpădise, m-a purtat pe aripile gândului într-un mic rai al Afroditei pe care nu l-am putut uita niciodată, fiindcă era cu adevărat dumnezeiesc. Îmi venea să cânt, să sar în sus de bucurie, să strig verişorilor mei că sunt „pajul” celei mai celebre doamne a cântecului din România, Maria Tănase. Gândurile mă năpădeau şi nu-mi dădeau pace: „Ce-ar spune delurenii mei să mă vadă cu Maria Tănase în spectacol?” Nici nu ştiu cum am dus şi cât de repede am aranjat florile pe bancheta maşinii, că următoarele minute simţeam cum tremur de emoţie, fiindcă o aşteptam ca pe o zi însorită să apară şi s-o însoţesc. Dar acea zi pentru mine a fost cea mai mare bucurie şi o mare tristeţe, căci în momentul în care Maria Tănase se urcase în maşină, exact ca o mare regină din orient, lângă noi s-a oprit cu scrâşnituri de frâne o maşină neagră, cred că era Volgă, din care a coborât o fetiţă cam de treisprezece anişori, îmbrăcată în îngeraş, fiind însoţită de-o „baroneasă” , o femeie imensă, care abia se mişca, ale cărei şunci de pe bărbie erau transpirate, iar buzele mari şi groase, răsfrânte ca o roşie „prunişoară” tăiată în lung, se apropie de portieră şi mai mult strigă:  
  
- Iartă-mă coană Maria, eram să nu mai vin cu Lusy. Nenorocita asta de maşină ne-a lăsat pe la Snagov şi, cum ţi-am spus la telefon, n-a fost chip să pornească, hârbul...  
  
- Bine, bine... să mergem. Marinel, cred că nu te superi pe mine, Lusy este cea care face rolul pajului.  
  
- Da... da. Ochii mi s-au înlăcrimat.  
  
- Rolul pe care ai să-l joci tu... ţi-l păstrează Dumnezeu. Ai încredere în ce-ţi spun. Nu cumva să mă uiţi!  
  
- Nu, nu... Am să vin să vă văd. Sărut mâinile!... Ratasem cel mai important rol al meu de-a juca lângă Maria Tănase. Mi-a întins mâna, i-am sărutat-o, apoi mi-a atins părul şi a plecat ca o „Zână bună” care-mi adusese bucurie şi o tristeţe imensă în acelaşi timp. Ce-a urmat... este aproape un roman pe care-l păstrez în inima şi sufletul meu. Abia în anul 2005, la Festivalul „MARIA TĂNASE” de la Craiova, am reuşit să-i aduc cel mai cald omagiu prin cântecul „MARIA TĂNASE SPUNE, IUBEŞTE CÂT EŞTI PE LUME” interpretat de solista Rodica Anghelescu, când de acolo de sus... mă privea Marea Doamnă şi-mi spunea din nou: „Vezi, rolul tău pe care ai să-l joci... ţi l-a păstrat Dumnezeu.” Întreaga Sala era în delir, membri prezidiului şi spectatorii se ridicaseră în picioare, iar această manifestare de recunoştinţă ce mi-o arătau dragii mei olteni, au răsplătit lacrimile copilului care ratase rolul de „paj” lână privighetoarea Gorjului.  
  
În loc de epilog  
  
Nu a fost spectacol să nu fiu unde cânta Maria Tănase, să nu mă bucur şi să plâng de fericire când era apreciată la unison peste tot, mai ales când pentru meritele sale artistice deosebite, la 20 Decembrie 1955 primeşte « Premiul de Stat », iar în Octombrie 1957 i se acordă titlul de « Artistă Emerită ». În Decembrie 1957 este distribuită în coproducţia româno-franceză „Ciulinii Bărăganului”, fim turnat după romanul cu acelaşi nume al lui Panait Istrati, în care interpretează rolul principal, Anica, alături de actorii Marcel Anghelescu, Mihai Berechet. Eu mergeam în sala de cinema ca s-o văd pe Marea Doamnă Maria Tănase, fiind însoţit de colegii mei, dintre care amintesc pe Constantin Leca – fratele lui Ion Chiriac, primul campion al Europei la box profesionist, la categoria muscă, care locuia alături de Ion Coandă, Livedea cu Duzi nr. 24 şi pe Capşa Boris.  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Când îmi aduc aminte de Zâna mea cea bună - Maria Tănase, / Marin Voican Ghioroiu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2374, Anul VII, 01 iulie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Marin Voican Ghioroiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marin Voican Ghioroiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

VALIDARE ACCES CONFORM GDPR

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!