CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Povestiri >  





ÎNTÂMPLĂRI POST-REVOLUȚIONARE: APUCĂTURI VECHI LA VREMURI NOI (X)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
La întoarcere, trebuia să nu mai facem nicio escală, dar a trebuit să facem una forțată la Istambul, pentru realimentare, fiindcă avionul fiind supraîncărcat își cam terminase combustibilul. La îmbarcare a fost mare scandal, șefa agenției TAROM la Beijing, o moștenire securistică, s-a certat la cuțite cu românașii care aveau bagaje ce depășeau cu mult greutatea admisă, era perioada în care ei luau pe nimica toată mărfuri chinezești și le vindeau în țară cu de 10 ori prețul lor. Bineînțeles că le-au urcat pe toate în avion contra unei mite date șefei aceleia. De altfel, după ce am sosit în Beijing, ne-am dus la agenție pentru confirmarea întoarecerii în țară. Doamna Andrei, ne-a luat de la bun început „de sus” și ne-a comunicat ritos că pentru data de 12 noiembrie nu are locuri pentru noi în avionul de întoarcere. Pe când domnul Sever Șerban deschidea o geantă pentru a scoate unul dintre cadourile luate pentru gazdele noastre, eu i-am pus mâna pe brat, oprindu-l din cotrobăire și i-am zis doamnei Andrei:  
 
– Doamnă dragă, noi suntem aici într-o misiune oficială a statului român! Nu am venit în China nici ca să ne distrăm și nici ca să cumpărăm marfă pe care s-o vindem la suprapreț în țară. Așa că faceți dumneavoastră bine și dați jos patru conaționali fără importanța noastră, și ne puneți pe noi pe locurile lor! Ați înțeles?  
 
Auzind astea, doamnei Andrei nu-i venea să-și creadă urechilor, cum adică, ea, care chiar securistă fiind, nu putuse fi mișcată din acea misiune călduță primită cu mult înainte de marea prosteală (după ea!) din decembrie 1989, să fie pusă la punct de un slăbănog de 60 de kile, și handicapat pe deasupra? Urmarea? Ni s-au dat aceleași locuri din față ca și la zborul cu care am ajuns la Beijing.  
 
După ce domnul Sever Șerban, șeful delegației, a depus raportul deplasării, eu m-am oferit să susțin o conferință în care să prezint ceea ce am văzut în acea delegație și să fac unele propuneri de colaboare între noi și chinezi; eu am zis, eu am auzit, n-a interesat pe nimeni! Așa am înțeles, în sfârșit, că deplasările lui Roibu, respectiv, Plăvițu, în străinătate, insoțiți de o liotă de pipițe erau pentru distracție, nicidecum în interesul Oltchim-ului!  
 
În 1997, Păvițu n-a avut de lucru și s-a legat la amanta de suflet a lui Roibu la momentul acela, căci altfel, avea el fără număr… Asta a fost prea mult pentru Roibu: l-a dat afară fără drept drept de apel! Așadar, nu-l dăduse afară pentru că-l ponegrea în stânga și dreapta (spunea între altele că Roibu ar trebui să se ocupe de ce știa el mai bine: de găini, de porci, de FNC-uri, de conserve – v. mai departe despre ce este vorba – și de pipițe, că la inginerie este „plopist”) și nici pentru prostiile pe care le făcuse și făcuse destule, slavă Domnului (între altele a plătit o vamă uriașă pentru utilajele destinate modernizării Secției Electroliză IV, când legislația în vigoare prevedea scutirea de taxe vamale pentru utilajele din import destinate modernizării unui proces tehnologic existent în cadrul societății comerciale respective), ci pentru că se legase de pipița aflată în topul preferințelor lui sexuale! C-așa-i românu’: când vine vorba de dragoste și gelozie, turbează, i se-ntunecă mințile și judecă, nu cu capul (doar acolo nu-i pic de lumină, nu?), ci cu oricare parte a corpului, de obicei cu cea care sălășuiește între picioare (n-aveți grijă – și la femei este la fel, ba, chiar mai rău!).  
 
Trebuie să-i recunosc însă lui Plăvițu și un mare merit – acela de a nu se fi alăturat lui Roibu în afcerile lui murdare; sau, cine știe, poate că chiar Roibu nu l-a primit în grupul lui „select” de spoliatori sistematici ai Oltchim-ului, fiindcă îi era frică, altfel de ce ar fi pus în fruntea unor servicii cheie… maiștri, care aveau în subordine oameni cu studii superioare?  
 
Plăvițu a avut parte în cele din urmă de o soartă tragică, pe care nu i-aș dori-o nici celui mai înverșunat dușman al meu, cu atât mai puțin nu i-aș fi dorit-o lui, pe care l-am iertat demult.  
 
Mai întâi i-a murit băiatul într-un accident de mașină, împreună cu tânăra lui soție, erau căsătoriți de curând. În loc să fie înmormântat creștinește, Plăvițu, întunecându-i diavolul mințile, l-a incinerat imediat la crematoriul din București. Cuscrii lui, oameni cu frica lui Dumnezeu și-au înmormântat fata creștinește. Apoi, fumător înrăit fiind, a murit și el de cancer pulmonar. Întâmplător știu cum se moare de un astfel de cancer, fiindcă am avut un văr mult mai mare decât mine, băiatul unchiului Laie Șitoianu, Legionarul, care a murit de așa ceva. Este o moarte îngrozitoare, fiindcă nu-ți dai ultima suflare decât atunci când elimini ultima bucățică de plămân din tine! Dumnezeu să-l ierte pe Plăvițu și să ferească pe toată lumea de un destin ca al lui!  
 
În luna mai 1998, a avut loc la Halkidiki, în Grecia, Prima Conferință de Chimie a Țărilor din Sud-estul Europei. De la Râmnicu Vâlcea ne-am înscris cu două lucrări: eu și Ileana Dimitriu (Dumnezeu s-o odihnească!) și, respectiv, soții Georgescu, Florentina și Emilian (între timp Incerchim fusese preluat în totalitate de către Oltchim, prin absorbție, nu pe bani, de data asta). Când să plecăm, domnul Georgescu mi-a spus că nu putem fiindcă Roibu i-a zis că n-are bani.  
 
– Dar să arunce bani cu nemiluita pe tot felul de prostii are bani? Du-te înapoi la el și spune-i că dacă nu ne lasă să plecăm, am să-i arăt de ce sunt în stare!  
 
Colegul meu s-a dus, i-a spus și… am plecat în Grecia! În avion – stupoare: tot avionul era plin cu cercetători chimiști de pe tot cuprinsul țărișoarei, transportul, cazarea și masa fiind suportate de… Oltchim!!! Ba, mai mult, alte trei microbuze cu cercetători plecaseră din țară spre aceeași destinație, cheltuielile fiind suportate tot de către Oltchim! Drăguțul de Roibu: pentru noi, patru amărâți de-ai lui, cum ar veni, nu avea bani, dar pentru câteva sute din toată țara avusese! Îmi amintesc că, stând de vorbă în aeroportul din Atena, în așteptarea celuilalt avion, cu doamna prof. univ. dr. Jinescu, de la Politehnica București, când i-am spus că Roibu l-a demis pe Plăvițu, nu-i venea să creadă, cum un om atât de capabil ca domnul Plăvițu să fie demis? Nu se poate! Evident, i-am spus și de ce l-a demis, dar și că noi, cei de la Râmnicu Vâlcea era cât pe ce să nu venim în Grecia pe motiv că pentru noi Roibu nu mai avea bani. Din nou, doamna Jinescu s-a mirat, cum dar domnul Roibu este nemaipomenit și extraordinar, este cu neputință să se fi comportat astfel tocmai cu proprii angajați. Ete că s-a comportat, na! C-așa-i românu’!  
 
Și, în fine, iată, a venit și rândul lui Roibu… Sincer, nici nu știu cu ce să încep…  
 
Am să încep cu o nedumerire pe care am avut-o când am participat intâia oară la cheful organizat de Roibu în fiecare an pe 30 decembrie, (cu banii Oltchim-ului, evident) la Fabrica de Mâncare (da, așa se chema cantina combinatului) și la care erau invitați directorii și șefii de secții și de servicii. Atunci el ne-a anunțat că a mai obținut încă o amânare a privatizării Oltchim-ului, considerând aceasta ca fiind un mare succes personal. Pe atunci așa ceva mi se părea de neînţeles, dar curând mi-am dat seama de ce: findcă statul era (şi mai este încă) o ,,vacă bună de muls” şi pentru că la patron nu mai poţi face ,,ce vrea muşchiul tău”! De altfel, cred că Roibu era conştient că numai un patron idiot l-ar fi menţinut în funcţie. Și acest anunț îl făcea an de an!  
 
Am să vă dezvălui în continuare una dintre multele metode și tehnici prin care Roibu a devalizat Oltchim-ul. Prin 1997 mă trezesc cu o adresă semnată de el, care avea atașată o reclamație de calitate formulată de un macaronar, în care acesta reclama proporția mult prea mare de produs cu granulație fină, la un import PVC de la Oltchim. Nu el îmi trimisese acele documente, ci Radu Negrețu, șeful Secției PVC II, sătul probabil să-i tot confirme lui Roibu că nu e în stare să fabrice PVC de calitate. Radu Negrețu, în adresa sa către mine, îmi cerea părerea, fiindcă, laboratorul pe care-l conduceam n-avea nici în clin nici în mânecă cu reclamațiile de calitate ale produselor exportate, acestea fiind treaba CTC-ului și a secțiilor de producție. Ceea ce mi-a atras atenția din reclamație, a fost următoarea frază: „Dacă nu doriți să vă refuzăm marfa, vă rugăm să ne aprobați plata contravalorii ei ca fiind de calitatea a II-a”.  
 
Ca să-mi pot spune părerea, trebuia să verific dacă reclamația se confirma. Prin urmare, am cerut de la CTC toate contraprobele de la lotul incriminat și le-am analizat complet de câte trei ori pe fiecare. Am comparat apoi rezultatele obținute de mine cu cerințele de calitate impuse de importator. Rezultatul? Toate analizele indicau că PVC-ul exportat era exact ceea ce el solicitase! „Hopaa – mi-am spus! – Roibu vinde la export marfă de calitatea I-a, dar încasează contravaloarea ei ca fiind de calitatea a II-a!”. Așadar, Roibu era cel care le propunea importatorilor să facă reclamații de calitate fictive, diferența de preț fiind împărțită între Roibu și ei! Minunat de convenabil, nu-i așa? Bineînțeles, „partea leului”, adică a lui Roibu, nu apărea niciodată într-o bancă din România, ci… acolo unde trebuia!  
 
În urma analizelor, am întocmit un raport amănunțit, în care concluzionam că reclamația de calitate a importatorului italian nu se confirma, era fictivă. Mai arătam că dacă exportul de PVC de calitatea I-a, dar plata lui ca fiind de calitatea a II-a, devenise deja o practică, asta nu se putea face decât cu știrea și aprobarea conducerii Oltchim. Un exemplar din raport i l-am trimis și lui Roibu, spre știință. A doua zi mă sună Roibu și îmi zice doar atât:  
 
– Ce te bagi tu, bă? – confirmându-mi fără nicio urmă de îndoială că descoperisem una dintre metodele prin care Roibu devaliza sistematic Oltchim-ul!  
 
Ce i-am răspuns nu poate fi reprodus aici. A fost a doua discuție pe care am avut-o cu Roibu în toată cariera mea, și aceea telefonică și nu față în față. Prima a fost cu doi ani înainte. Laboratoarele mele arătau jalnic: pereții și mesele de lucru erau cu faianța lipsă ori spartă din loc în loc, podelele cu gresia la fel, încât te puteai oricând împiedica și cădea (închipuiți-vă că aveai în mână un balon de sticlă cu acid sulfuric sau azotic, te împidicai și cădeai lat la podea – ce urma era ditamai accidentul de muncă!). După multe adrese, în sfârșit, am avut și eu parte de reparațiile necesare. La doar câteva zile de la terminarea lucrărilor, mă pomenesc cu Roibu că intră val-vârtej în biroul meu, însoțit de Preoteasa – directorul Direcției Investiții și de un alt inginer, Davidoi, și începe să urle la mine că de ce am pus în laboratoare gresie pe podele și faianță pe pereți și mesele de lucru, că am aruncat pe fereastră banii combinatului etc.  
 
– Fiindcă așa prevede normativul, iar tu văd că habar n-ai de el! – i-am răspuns eu nervos. Ia du-te tu peste drum la Depozitul Central și la Atelierul Mecanic și ai să vezi mii, poate zeci de mii de metri pătrați de faianță și gresie pe pereți și podele! Acolo chiar că au fost bani aruncați pe fereastră, nu aici, unde am un normativ pe care eram obligat să-l respect!  
 
N-a mai zis nimic, s-a încruntat doar la mine și a plecat rapid, însoțit de ciracii cu care venise după el. Vă vine să credeți că astea două ori au fost singurele ocazii în care eu am discutat cu Roibu? Din când în când mai primeam de la el o hârtie pe care tot eu i-o trimisesem, ca să ia la cunoștință, cu mențiunea lui într-un colt: „Să discutăm”. La început, am sunat-o de câteva ori pe secretară, o tipă extrem de obraznică și pe care, de fiecare dată trebuia s-o pun la punct (era mare și se dădea astfel, doar îl avea în spate pe marele șef, „generalul”, despre care știa multe și mărunte, dar avea gura pecetluită corespunzător de el), și i-am spus că eu sunt la dispoziția lui, nu el la a mea, prin urmare poate să mă sune când dorea. Nu m-a sunat niciodată, iar eu am lăsat-o baltă. Precizare: am fost colegi de liceu, el fiind mai mare decât mine cu un an; și, desigur, nici în liceu nu am discutat vreodată cu el…  
 
(Va urma)  
 
Referinţă Bibliografică:
ÎNTÂMPLĂRI POST-REVOLUȚIONARE: APUCĂTURI VECHI LA VREMURI NOI (X) / Marian Pătrașcu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2559, Anul VIII, 02 ianuarie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Marian Pătrașcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Pătrașcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!