CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Povestiri >  





ÎNTÂMPLĂRI POST-REVOLUȚIONARE: APUCĂTURI VECHI LA VREMURI NOI (VI)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Îngroziți că pe zi ce trecea, România devenea tot mai mult o țară de handicapați, guvernanții cei deștepți au dat, trei ani mai târziu, o hotărâre de guvern care prevedea, printre altele, că drepturile prevăzute în Legea 53/1992 se acordă cu condiția ca handicapul să împiedice exercitarea profesiei sau a funcției, dând totodată dreptul directorilor de unități economice sau administrative să hotărască ei cui acordă aceste drepturi! Și astfel, m-am trezit în fața alternativei: ori funcția de șef de laborator, ori drepturile de persoană cu handicap! Ce m-a durut cel mai tare, a fost că această alegere mi-a fost solicitată insistent chiar de șeful meu, un om pe care îl apreciam:  
 
– Da, măi, Mariane, așa este corect, ori una, ori alta! Păi, ce, tu vrei să le ai pe amândouă? – mi-a spus domnul Vârtej, spre marea mea dezamăgire.  
 
Prevederea aceea era de o tâmpenie colosală. Pe lângă faptul că ea era aplicată de fiecare director cum îl tăia capul – nu aveau destule pe cap, guvernul îi transformase și în specialiști în medicina muncii! –, ea introducea o discriminare flagrantă între persoanele cu handicap, în sensul că erau ignorate total persoanele cu afecțiuni congenitale sau dobândite anterior angajării lor în muncă și care, prin merite personale, ajunseseră să ocupe niște funcții. În cazul meu, nu am fost numit în funcție, ci mi-am dobândit-o în urma unui examen și cum naiba s-a făcut că până atunci handicapul meu nu m-a împiedicat să-mi fac datoria în funcția pe care o aveam, iar de atunci înainte mă împiedica? O logică elementară ar fi trebuit să le spună unor cretini că, în mod normal, nicio întreprindere sau instituție nu menține în posturi persoane care nu-și fac datoria! Bineînțeles că am făcut un scandal monstru la Inspectoratul de Stat Teritorial pentru Persoanele cu Handicap și la Consiliul Județean Vâlcea, continuând la București, cu Inspectoratul de Stat pentru Persoanele cu Handicap și cu Ministerul Muncii și Protecției Sociale; abia în 1996 am reușit, în cele din urmă, să schimb acea hotărâre aberantă.  
 
Dar ceea ce mi-a spus domnul Vârtej atunci m-a durut, cu atât mai mult cu cât venea din partea unui om pe care începusem să-l apreciez, incidentul de la negociere fiind unul minor în comparație cu acele vorbe aruncate fără noimă. Ulterior însă, când Plăvițu și cu Roibu l-au marginalizat și hărțuit, punându-i numai și numai bețe în roate, ne-am apropiat foarte mult, devenind prieteni. A murit de inimă rea, bietul de el, iar autorii, cel puțin morali ai morții sale au fost Plăvițu și Roibu așa cum am mai spus. Mi-a părut tare rău după dânsul, fiindcă îl apreciam mult, în primul rând pentru faptul că nu se purta deloc cu nasul pe sus. Mă gândesc cu duioșie la el de câte ori îmi amintesc cum era să murim amândoi la întoarcerea dintr-o delegație la București.  
 
...Ninsese mult și el întârziase la Ministerul Industriilor, eu îmi terminasem treaba; când am plecat din capitală, se lăsase deja întunericul. Aveam ca șofer un tinerel cam nepriceput care, nemaiputând răzbi pe autostradă, a luat-o pe un drum județean, trecând prin sate pustii. Din când în când, ne dădeam jos și împingeam la mașina împotmolită în zăpadă. Știam că șeful meu e bolnav de inimă și mă temeam pentru viața lui. La rândul său, domnul Vârtej se temea și el pentru viața mea, doar eram și eu cum eram… La un moment dat, am înghețat amândoi bocnă; câmp cât vedeai cu ochii, totul alb în jur, nicio lumină, nici țipenie de om care să ne dea o mână de ajutor… Atunci am crezut că vom muri acolo, nu alta. În mașină, după ce am dârdâit o vreme sub privirile de bou înjunghiat ale șoferului – motorul era oprit, ne era teamă că se va termina benzina – ne-a apucat o amorțeală care devenea din ce în ce mai plăcută, aproape că nu mai simțeam nimic, parcă eram anesteziați. Deodată, domnul Vârtej a tresărit, sărind ca un arc, încât a atins capota mașinii cu capul. A deschis apoi repede portiera din față-dreapta unde stătea şi a venit în spate lângă mine, începând să mă frece pe umeri, pe gât și pe spate, spunându-mi întruna:  
 
– Fă-mi și tu la fel ...! Fă-mi și tu la fel…!  
 
După ce ne-am mai revenit, domnul Vârtej i-a tras una după ceafă şoferului, spunându-i:  
 
– Ambalează cât poți, că noi împingem!  
 
Și, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reușit să ieșim în autostradă. La kilometrul 36, ne-am înfundat în restaurant – era trecut de ora 3 – şi am băut până la 6 dimineața, vin fiert şi coniac…  
 
Bineînțeles că după 1989, am încercat și eu, ca toată lumea să devin om de afaceri, dar asta – nu că aș fi ținut eu neapărat, ci fiindcă am tot fost bătut la cap de către fostul meu coleg de liceu și de facultate George (Doru) Vochițu, care absolvise Secția „Materiale de construcții” și se căsătorise cu o slovacă venită să studieze chimia industrială la Iași. Când a început să se „strângă cureaua” în România, Gabriela n-a mai vrut să stea cu niciun chip în țara noastră și a plecat în Cehoslovacia, fiind urmată la câțiva ani de soțul ei, totul fiind făcut legal, firește după formalități îngrozitoare. După 1989, Doru și-a înființat o firmă de construcții în Cehoslovacia și i-a mers foarte bine cu ea, fiind căutat deoarece era serios și lucra foarte bine. Prin 1993, s-a întors în România, iar în 1994 am înființat împreună firma GM Internațional Srl, la al cărui obiect de activitate am trecut de toate, de la comerț și până la construcții. Și am purces la treabă. Doru cunoscând cele două limbi – slovacă și cehă, am devenit în scurt timp, reprezentantul exclusiv în România al firmei Kralowopolska, din Brno, Cehia, care era (și este încă) una dintre cele mai renumite uzine de utilaj chimic din lume (avusese loc între timp separarea Cehoslovaciei între Cehia și Slovacia). Am colindat singur ori împreună, de vreo două ori chiar și cu pictorul Titi Neacșu, luat colaborator de noi, toate uzinele de îngrășăminte chimice din România care fabricau uree (H2N-CO-NH2), intermediarul principal pentru obținerea ei fiind amoniacul (NH3), care, la rândul lui se obținea prin cracarea (reformarea, mai exact) metanului (CH4), cu adaus de aer (N2) într-o instalație specială numită „reformer”. Ei, bine, toate combinatele chimice colindate aveau nevoie de reformere, dar nu aveau bani. Am aranjat cu cehii să fie plătiți în… uree. Între timp, în România a început marea nebunie a privatizărilor frauduloase, cărora, desigur, le-au căzut pradă și combinatele de îngrășăminte. Așa că n-am reușit să vindem nici un reformer în România; ca intermediari ai afacerii, ar fi fost nevoie să facem o singură vânzare și eu și Doru am fi devenit niște oameni bogați.  
 
Cu firma GM International am reușit să facem o singură afacere: să vindem trei vagoane de sodă calcinată (Na2CO3) celei mai mari fabrici de sticlă din lume, cea de la Teplice, în nordul Cehiei. Doru i-a plimbat timp de trei săptămâni pe Bălintescu – directorul Uzinelor Sodice Govora (USG), pe Croitoru – directorul comercial și pe directorul firmei Govcrest (o firmă de comerț exterior, înregistrată în Cipru cu participarea USG) pe la toate fabricile de sticlă din fosta Cehoslovacie. Precizare: firma Govcrest era și mai este încă „împănată” cu foști securiști. Bineînțeles că înainte de 1989, Cehoslovacia importa masiv sodă calcinată de la USG, produsul fiind o materie primă pentru obținerea sticlei, dar după – s-a ales praful de această afacere, ca de multe în România, de altfel. La Teplice, românașii noștri au avut parte de o umilință teribilă din partea directorului marii fabrici de sticlă de acolo. Discuțiile ajunseseră la faza negocierii prețului de vânzare a sodei calcinate către partenerul ceh. Nu-mi mai amintesc valorile exacte, dar să presupunem că partea română a spus la un moment dat că sub 610 USD/t nu mai poate scădea căci ar fi nerentabil pentru USG. Atunci directorul ceh a scos dintr-un sertar o ofertă din partea unui Srl din Râmnicu Vâlcea care, vindea aceeași sodă calcinată de la USG cu… 600 USD/t!  
 
Același director ceh i-a mai umilit încă o dată. Era ora 11:50 ziua. La 11:58 i-a invitat pe românași la fereastră și i-a rugat să se uite la porțile de intrare: la ora 12:00 fix, trei cisterne imense puse pe TIR-uri și încărcate cu sodă calcinată din Germania, de la firma Bayer, tocmai intrau în fabrică. La ora 12:30 le-a arătat aceleași TIR-uri care părăseau fabrica. Atunci directorul ceh i-a întrebat pe românași:  
 
– Dumneavoastră puteți fi la fel de punctuali, ținând cont că-mi trimiteți soda pe calea ferată?  
 
Precizez că o întreupere a alimentării cu sodă calcinată a unui sigur cuptor de sticlă de mare capacitate, echivalează cu un dezastru economic pentru fabrica respectivă.  
 
Așadar, GM International a reușit, la un moment dat, să trimită în Cehia, la Teplice, trei vagoane cu sodă calcinată. Cum ne angajasem prin contract pentru o anumită zi și oră de livrare, ne-am apucat să urmărim trenul cu cele trei vagoane de la USG. O dată ni s-a spus că trenul a deraiat. Altă dată că s-a rupt osia de la unul dintre vagoanele noastre. Mai urma să ni se spună că roțile vagoanelor noastre deveniseră… pătrate! Bineînțeles că vagoanele noastre au ajuns la fabrica de sticlă din Teplice cu o săptămână întârziere! Directorul fabricii considerându-ne pe bună dreptate neserioși, a renunțat la afacerea cu noi. Evident că toată întârzierea livrării fusese aranjată de către securiștii de la Govcrest, pe-o mână cu Croitoru și Bălintescu.  
 
Încă un episod securistic mai am a vă relata. Într-o zi Doru discuta la telefon cu directorul comercial de la firma Kralowopolska, din Brno, urma să primim de la el un fax, iar telefonul era dat pe speaker ca să aud și eu deși nu pricepeam o iotă din ceha lor. După ce a terminat de vorbit, înainte de a închide, numai ce auzim în speaker niște voci feminine:  
 
– Ai înregistrat, dragă?  
 
– Da, dragă, totul e-n regulă!  
 
Fără comentarii! C-așa-i românu’, nu scapă de securistică la fel cum nu scapă capra de râie!  
 
Odată, Plăvițu a convocat pe toți directorii (cu excepția lui Roibu, evident), șefii de secție și de servicii în sala mare de la Protecția Muncii, pentru a ne da el directive. Cocoțat sus, la masa lungă de pe podium, flancat de „specialistele” lui, între care și șefa mea, care pentru mine nu exista, a început a-i lua la rând pe fiecare, beștelindu-i și spunându-le cum să-și facă treaba. Atunci mi-a fost dat să văd, pentru prima dată, o mulțime de oameni lași și ipocriți, toți tăceau chitic, niciunul nu a avut curajul să-l înfrunte pe directorul Direcției Dezvoltare! După vreo două ore de beșteleală, și de dat directive „marca” Plăvițu, din care nimeni nu înțelegea nimic, n-am mai rezistat, l-am oprit din perorație și am spus:  
 
– Domnule Plăvițu, vă rog să-mi spuneți dacă aveți ceva de reproșat și Laboratorului „Cercetare PVC”?  
 
– Nu, Pătrașcule, cu tine n-am nimic!  
 
– Atunci, la ce mama dracului m-ați adus aici să-mi pierd timpul ascultând cum îi beșteliți pe fraierii ăștia care tac chitic? Ați cocoțat-o lângă dumneavoastră, ca să vă țină isonul, și pe așa-zisa mea șefă, pe care eu n-o recunosc și care pentru mine nu există! Cum dracu a ajuns ea șefa mea, eu nu pot înțelege, în afara faptului că, probabil, așa a vrut mușchiu’ dumneavoastră! Perorați de mai bine de două ore, convins că dumneavoastră le știți pe toate. Ei, bine, vă dau o veste proastă: nu le știți pe toate, doar că, pentru dumneavoastră, tot ceea ce nu știți ori nu înțelegeți, automat – nici nu există!  
 
De undeva din spate, s-a ridicat directorul Direcției Investiții, Preoteasa îl chema, un inginer constructor, care a absolvit tot la Iași, ca și mine, dar cu câțiva ani în urma mea și, întrerupându-mă, îmi zice:  
 
– Domnule Pătrașcu, domnul Plăvițu a vrut să spună că…  
 
N-a mai putut continua, că eu m-am și răstit la el:  
 
– Bă, tu să stai dracului în banca ta! Ce ești tu? Traducătorul spuselor lui Plăvițu? Dacă nu e în stare să ne lămurească ce mama dracului vrea de la noi, de ce mai ocupă funcția de director al Direcției Dezvoltare? Să plece și să lase pe altul care se pricepe! – am mai spus eu, amintindu-mi de spusele domnului Țilivea, profesorul meu de științele naturii din liceu: „Mioriță laie, o făcuși de oaie, treci la loc – patru! –, chemăm pe-altul care se pricepe”.  
 
Pe lângă faptul că era un tip rău din fire, Plăvițu mai era și răzbunător. Prin 1996, am fost convocați, eu, Paul Oșanu, Radu Negrețu – șeful Secției PVC II, și două colege din laboratorul meu, care eram autorii brevetului de invenție cu titlul „Procedeu de fabricare a PVC-S de tip superporos cu puritate ridicată (de uz biomedical)” (Dosar OSIM nr. 117746/1985, Brevet RSR nr. 91473/1986), pentru a ne negocia recompensele, fiindcă, din 1985, combinatul făcuse bani frumoși din vânzarea acestui sortiment deosebit de PVC, obținut prin aplicarea industrială a procedeului conform invenției și pe care doar eu și colectivul meu ne încumetam să-l producem! După ce șefa Serviciului Tehnic, doamna ing. Lina Vasile a prezentat referatul constatator al beneficiilor actualizate cu inflația, obținute de combinat prin vânzarea PVC-S de uz biomedical, din care recompensa totală reprezenta 10% din profitul pe primii cinci ani de aplicare a invenției, Plăvițu ne-a trimis pe toți la plimbare, invocănd faptul că nu știu ce cutumă nu se respectase la întocmirea acelui raport. Peste o lună, am mers din nou la negociere. Bineînțeles, că Plăvițu tare ar fi vrut să ne paseze și de data asta, dar n-a mai putut; se pare că primise dispoziție să nu mai facă atâta pe nebunul cu noi. Este drept, și eu și ceilalți doi colegi ai mei am tot bombardat conducerea combinatului cu cereri pentru ca să ni se plătească ceea ce ni se cuvenea. Ei, bine, la nivelul anului 1996, eu, cu o pondere de 40% contribuție la realizarea acelei invenții, am primit 7,5 milioane de lei (precizez – lei vechi!), ceea ce însemna că, în total recompensa a fost de 18,75 milioane de lei, de cel puțin 100 de ori mai mică decât am fi meritat!  
 
Culmea este că acești bani mi-au fost impozitați, eu fiind persoană cu handicap! La Serviciul Juridic, am dat peste un șef care nici n-a vrut să audă că nu trebuia să mi se impoziteze acei bani, susținea ca un idiot că legea se referea doar la salariu, când ea era foarte clară: veniturile persoanelor cu handicap nu se impozitează! A trebuit să-i aduc mocofanului o hârtie specială de la Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap în care se preciza negru pe alb „…inclusiv primele și recompensele pentru aplicarea în producție a brevetelor ale căror autori sunt persoane cu handicap”! Astăzi mocofanul are 12 000 de lei pensie (120 de milioane de lei vechi), în timp ce eu am 1 860 de lei! Aaaa, și nu mai recunoaște când ne întâlnim (și chiar ne salutăm) că el a fost cel care habar n-avea pe ce lume trăiește când era șef al Serviciului Juridic la Oltchim, susținând că nu el a fost acela! Cică a ieșit la pensie ca procuror. Cum dracu o fi ajuns o nulitate ca el procuror, nu știu! De altfel, ce mă mir? Am dat în judecată Casa Județeană de Pensii Vâlcea (CJPV) fiindcă nu voia să-mi recunoască anul V de facultate la vechime, iar în completul de judecată nu-mi venea să cred pe cine văd: o fostă laborantă de la Centrul de Cercetări! Am întrebat-o după aceea:  
 
– Tu ai ajuns judecătoare?  
 
– Da, ce vă mirați – mi-a răspuns ea cu nasul pe sus.  
 
– Nu mă mir deloc, măi fată, chiar mă bucur pentru tine! Dar… ia spune-mi unde ai terminat Facultatea de Drept?  
 
– La Spiru Haret!  
 
Fără comentarii! Referitor la acest proces – l-am câștigat, pentru bunul motiv că repartiția și angajarea mea au fost după cinci ani de studii și nu după patru, fapt dovedit cu cartea de muncă. Mai mult, spre cinstea ei, judecătoarea care a dat această sentință, o doamnă ceva mai în vârstă, Handolescu parcă o chema, dacă nu mă înșel, i-a ținut o lecție de morală avocatei CJPV, încât aceasta era cât pe ce să izbucnească în plâns. Dar, fostul meu coleg de liceu Octavian Andreescu, directorul CJPV (care mi-a reproșat că de ce i-am dus două diplome, iar eu i-am răspuns că de fraier, fiindcă m-a pus naiba să termin facultatea cu media aproape 10 și de aceea am fost reținut în anul V de specializare), tot nu s-a lăsat: a făcut recurs la Curtea de Apel Pitești. Nu m-am prezentat la termenul citat, dar, înainte de acel termen am trimis o scrisoare către Curtea de Apel Pitești, în care explicam de ce CJPV mi-a făcut o nedreptate. Am câștigat și acolo, iar fostul meu coleg de liceu mi-a trimis ulterior o adresă în care spunea că, întrucât am reclamat CJPV, iată, treacă de la el, îmi pune și acel an la vechime. Câtă aroganță, câtă nesimțire când el avea de fapt două hotărâri judecătorești în favoarea mea, pe care era obligat să le aplice! Și știți pentru ce am făcut acea acțiune în instanță? Pentru exact 75 000 de lei vechi, atât valora la pensie acel an de vechime, dar, când mi se face o nedreptate oricât de mică nu mă las până nu mi se face dreptate, cu orice risc!  
 
(Va urma)  
 
Referinţă Bibliografică:
ÎNTÂMPLĂRI POST-REVOLUȚIONARE: APUCĂTURI VECHI LA VREMURI NOI (VI) / Marian Pătrașcu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2496, Anul VII, 31 octombrie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Marian Pătrașcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Pătrașcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!