CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Povestiri >  





ÎNTÂMPLĂRI POST-REVOLUȚIONARE: APUCĂTURI VECHI LA VREMURI NOI (V)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Evident, nu m-am putut înțelege niciodată cu un asemenea șef, toate întâlnirile noastre sfârșeau cu niște certuri îngrozitoare. Plăvițu a înființat un Serviciu Cercetare, numind la conducerea lui o fostă colegă de-a mea de facultate, de la inginerie, care a absolvit facultatea târâș-grăpiș și care, până în 1989, lucrase la una din secțiile de pesticide, al cărei șef fusese Roibu. Ei, atunci, ca șef de secție Roibu își „făcuse mâna” de hoț ordinar, furând și vânzând „matrafox”, adică toluen și benzen, folosite pe post de combustibil pentru mașini (înainte de 1989, vânzarea benzinei și motorinei era restricționată drastic). Bineînțeles că noua șefă a nou înființatului Serviciu Cercetare, în cadrul căruia cercetare făceam doar eu (serviciul mai cuprindea și un laborator de formulări pesticide, unde numai cercetare nu se făcea, date fiind nivelul de pregătire și aptitudinile celor care lucrau acolo, în totalitate femei), habar n-avea cu ce „se mănâncă” cercetarea. Nu era deloc proastă, dar în facultate se ocupase cu altceva, decât cu studiul; în fine, era tipul fetei descurcărețe. Ei, bine, Plăvițu mi-a pus-o șef pe această ființă. Bineînțeles că m-am revoltat! M-am dus la el și i-am spus ritos că eu n-o voi recunoaște niciodată pe ea ca fiind șefa mea. I-am mai spus că-mi vine greu să-l recunosc și pe el șeful meu, dar n-am încotro. 
  
– De ce nu vrei, bă, s-o recunoști de șefă, ce tu ești mai dăștept ca ea? – mi-a strigat Plăvițu. 
  
– Dumneavoastră știți cu ce medie a absolvit facultatea? – i-am replicat eu. 
  
– Nu contează, e dășteaptă, bă, e dășteaptă! – mi-a strigat Plăvițu. 
  
Evident, ceea ce a urmat a fost o ceartă îngrozitoare. La un moment dat îmi strigă, înnegrindu-se și mai tare decât era el negru în mod normal: 
  
– Ce bă, te dai mare cercetător și inventator, păi eu pot scrie câte cinci brevete pe zi, da‘ nu vreau, eu am treburi mai importante de făcut decât să scribălesc toată ziua ca tine. 
  
Ahaaa, deci asta era – invidia bat-o vina! I-am replicat la același nivel sonor: 
  
– Nu mă dau mare, ci sunt cercetător și inventator! Cu două titluri științifice câstigate prin concurs. Eu nu am ajuns în funcție numit de cineva, ca dumneavoastră, eu mi-am câștigat funcția pe merit! Eu oricând pot arăta ce am făcut până acum – brevete de invenție – cele mai multe aplicate, lucrări publicate în reviste de specialitate, procese tehnologice elaborate și aplicate, referate de lucrări, studii de literatură, comunicări și conferințe susținute la diverse manifestări științifice, una chiar peste hotare. Dumneavoastră cu ce vă puteți lăuda? 
  
Acum recunosc: chestia cu o lucrare susținută la o manifestare științifică peste hotare, era doar pe jumătate adevărată. În 1981 a avut loc în URSS, la Kaluș-Ucraina, Primul Simpozion pentru PVC al Țărilor Membre CAER. Eu, care eram secretarul Comisiei de Polimeri din CAER pentru România, și șeful meu, domnul Peter Glück, cel care era președintele aceleiași comisii, ne-am înscris cu o lucrare care se referea la mecanismul formării stratului primar al crustei de pe pereții interiori ai autoclavelor de polimerizare a clorurii de vinil în suspensie, în care propuneam unul nou, bazat pe dovezi experimentale. Lucrarea ne-a fost imediat acceptată de Comitetul de Organizare. Când să plecăm să ne susținem lucrarea, nu ni s-a aprobat deplasarea, fără nicio explicație, se-nțelege, iar noi nu puteam cere una fiindcă am fi riscat mai mult ca sigur o anchetă a Securității (eu chiar am vrut să fac scandal, dar domnul Gluck mi-a zis să stau locului). Eu am avut atunci propria-mi explicație pentru refuzul autorităților de a ni se aproba delegația la Kaluș: șeful meu avea un nume care numai românesc nu era, iar eu venisem cu „tinichele de coadă” din facultate și, după angajare, fusesem luat la ochi de Securitate încă de la început (a se vedea scandalul făcut de mine la Ministerul Industriei Chimice pentru schimbarea repartiției, în prezența a ditamai colonelului de securitate Dinu, șeful Serviciului Personal din acel minister). 
  
– Bă, tu știi că eu am puterea să te dau afară? Și am să te dau, bă! – m-a amenințat Plăvițu. 
  
Scos din sărite, am trecut și eu la „per tu”, strigându-i: 
  
– Ia, hai, încearcă! Să vedem care pe care! Tu crezi că nu știu cum ai venit la Vâlcea? 
  
Apoi, i-am întors spatele și am plecat trântind ușa atât de puternic încât de deasupra tocului ușii s-a desprins o bucată de tencuială, care era cât pe ce să-mi cadă în cap, iar din celelalte birouri aflate la același etaj au ieșit pe uși capete speriate, neștiind ce se întâmplase. 
  
Cum venise Plăvițu la Vâlcea? Păi, aruncase în aer o instalație la Combinatul Chimic Craiova și i s-a spus că, dacă nu pleacă de acolo, va intra în pușcărie. Atunci, disperat a sunat la CIPA Râmnicu Vâlcea, cerând să vorbească cu domnul Grigore Vârtej, directorul general, cu care fusese coleg de facultate și chiar de grupă, la Facultatea de Chimie Industrială din Timișoara. Domnul Vârtej era însă cu familia la mare. În fine, dă secretara de el, îi spune că un fost coleg de facultate, pe nume Plăvițu are o problemă de viață și de moarte și trebuie neapărat să se întâlnească amândoi. Atunci, domnul Vârtej și-a întrerupt imediat concediul și a venit la Râmnicu Vâlcea ca să-l ajute pe fostul coleg de facultate și de grupă. Dar, „pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești”, pentru că la câțiva ani de la acea ciocnire pe care am avut-o cu Plăvițu, domnul Grigore Vârtej era găsit cu capul pe birou mort, iar autorii, cel puțin morali, ai morții sale au fost Emil Plăvițu, azi decedat de câțiva ani de un cancer la plămâni (era un fumător înrăit) și Constantin Roibu, azi – bine, mersi, cam buhăit și burtos, dar căruia nu i s-a mișcat nici un fir de păr din cap pentru faptul de a fi fost groparul Oltchim-ului! De ce? Pentru că dacă el ar cădea în groapă, pe mulți ar trage după el! 
  
Între timp, șeful meu, fostul director general de dinainte de 1989, a fost trecut pe linie moartă, dându-i-se în primire o investiție care n-avea niciun viitor: o fabrică de articole medicale (seringi, catetere etc.), pentru care s-au aruncat miliarde pe fereastră și ale cărei ruine se pot vedea și astăzi, peste drum de combinat, către Olt. Bietul Vârtej era disperat. Eu l-am ajutat cât am putut, ne-am apropiat mult atunci, iar fostul meu șef recunoscuse că a greșit față de mine pe când îmi era șef, și se referea nu la negocierea salariului meu, când m-am transferat la Oltchim, ci la un fapt legat de handicapul meu congenital. 
  
În 1992 apăruse Legea 53, prin care se acordau unele drepturi și facilități persoanelor cu handicap. Cea care a „făcut cu ochiul” multor lichele și secături de care nu duce lipsă poporul român, era scutirea de plata impozitului pe salariu. De câte ori n-am auzit în urma mea: 
  
– Uite-al dracului handicapat, nu plătește impozit! 
  
Vă dați seama – n-avea niciun rost să mă cert cu bembelucii aceia. Dacă înainte de 1989, cuvântul „handicapat” lipsea practic din vocabularul românilor, mulți dintre ei neștiind nici măcar ce înseamnă, după apariția acelei legislații el era pe buzele tuturor, invectiva – „Handicapatule!” – auzindu-se pe stradă din 10 în 10 metri. 
  
În doi ani de zile de la apariția acelei legi, peste o treime dintre salariații României aveau certificat de persoană cu handicap! Mai mult, în sistemul de sănătate, această proporție depășea trei sferturi dintre angajați. Puteai găsi directori handicapați, prefecți handicapați, primari handicapați, președinți de consilii județene handicapați… „Calitatea” de… handicapat – pe vremea aceea încă se mai folosea acest termen peiorativ, jignitor – ajunsese obiect de tranzacție comercială: se negocia în autobuz, pe stradă, la serviciu, în cimitire – la pomenirea morților, oriunde! Propunerea – „Vrei să te fac un handicapat?” – era făcută frecvent unor zdrahoni buni de pus la împins vagoane… 
  
În acest timp, oameni cu handicapuri grave, incurabile, congenitale – cunoșteam bine situația, doar eram unul dintre aceștia – erau târâți din șase în șase luni în fața comisiilor medicale, ca să se constate de cele mai multe ori stagnarea, dacă nu chiar agravarea afecțiunii. Nu conta că unele afecțiuni erau incurabile, omul trebuia să vină în fața comisiei pentru a i se prelungi cu alte șase luni certificatul de persoană cu handicap (mai târziu – persoană cu dizabilități, ca să fie… polliticaly correct, cică). A fost nevoie să fac un scandal monstru la comisie pentru obținerea unui certificat fără revizuire, permanent. În special, nu doamna dr. Bobâlcă, șefa comisiei era de blamat și nu ea mă scosese atunci din sărite, ci, asistenta ei, ea era cea care tăia și spânzura în acea comisie, băga pe cine voia, cum voia, funcție de șpaga pe care o primea. După cinci ore de așteptare, am intrat, în sfârșit, și eu la comisie: 
  
– Veniți la revizuire în data de… – o aud pe doamna dr. Bobâlcă. 
  
– Doamna doctor – am întrerupt-o eu – nu mai vin la nicio revizuire, îmi dați acum certificat nerevizuibil, definitiv! 
  
Bineînțeles că tot asistenta a sărit prima cu gura la mine: 
  
– Da’, cine-oi fi tu, bă, de ai așa o pretenție? 
  
Auzind-o pe nenorocită cum îmi vorbește, am simțit cum mi se urcă sângele în cap și m-am dezlănțuit: 
  
– Da’ tu cine-oi fi, fă, nenorocita, dracului, de-ți bați joc de mine? Luate-ar mama dracului de javră ordinară ce ești! Stau ca vita afară și tu, timp de cinci ore, ai băgat pe cine-ai vrut, mi-a trecut rândul de zeci de ori. Pun pariu pe oricât că toate cele de aici sunteți handicapate, cu certificate și drepturile aferente! La caracter, sigur sunteți, că-n rest n-aveți nici pe dracu’! V-a luat mama dracului pe toate, nu plec de aici până nu-mi dați certificat definitiv, ce mama dracului mai vreți să vedeți la mine, că spasticitatea mi se accentuează pe zi ce trece? Acum și aici vreau acel certificat, altfel vă omor pe toate, nenorocitele dracului! 
  
S-au speriat toate, temându-se că voi face vreun AVC, mă ambalasem rău de tot. Aceeași javră de asistentă a chemat gardienii, poliția și toată direcția spitalului: 
  
– Veniți la comisia de revizuire a handicapaților, e un nebun aici care vrea să ne omoare! 
  
În doar câteva minute, cabinetul s-a umplut, era puhoi de lume acolo. Ce s-a mai întâmplat? Spre cinstea lor, directorii spitalului mi-au dat dreptate, ba, l-au oprit și pe un dobitoc de gardian care voia să-mi pună cătușe la mâni! Și astfel am primit certificatul definitiv, fără revizuire, la care aveam dreptul de la bun început, întrucât boala mea era congenitală și fără leac. 
  
(Va urma) 
  
Referinţă Bibliografică:
ÎNTÂMPLĂRI POST-REVOLUȚIONARE: APUCĂTURI VECHI LA VREMURI NOI (V) / Marian Pătrașcu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2492, Anul VII, 27 octombrie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Marian Pătrașcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Pătrașcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!