CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Povestiri >  





ÎNTÂMPLĂRI POST-REVOLUȚIONARE: APUCĂTURI VECHI LA VREMURI NOI (II)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Încă din 1986, în urma unor analize, mi s-a spus că ficatul meu nu este în regulă, de la clorura de vinil mi se trăgea. Această substanță, ușor inflamabilă și explozivă, care până la 13,9 ⁰C este lichidă, iar peste această temperatură – gazoasă, constituie materia primă (monomerul) pentru fabricarea policlorurii de vinil (polimerul, PVC-S, adică suspensie la Combinatul Chimic Râmnicu Vâlcea). Legat de inflamabilitatea clorurii de vinil, ing. Ioan Szabo, șeful Secției PVC I (un om tare cumsecade, bun profesionist, care plecase la București, înainte de a veni eu la Centrul de Cercetări Râmnicu Vâlcea), exasperat că operatorii din hala de polimerizare fumau ca șerpii în timp ce lucrau (în plus, și inițiatorii de polimerizare pe care-i manipulau erau explozivi), a încărcat o butelie de 5 l cu clorură de vinil, a scos toți operatorii în fața secției, care nu funcționa, fiind în perioada de reparații, i-a pus în cerc în jurul lui, a deschis ventilul buteliei și a dat foc jetului de clorură de vinil care țâșnea din butelie; îndată butelia s-a transformat într-o rachetă, care a pornit în toate părțile cu o viteză foarte mare și i-a speriat grozav pe toți cei de față. Fapt este că demonstrația șefului i-a convins pe aceștia să nu mai fumeze în hală. Într-o autoclavă de polimerizare de 20 m3, se încărcau câte 6,5-7 tone de clorură de vinil pe șarjă. Secția PVC I avea 14 autoclave, iar Secța PVC II – 42. Închipuiți-vă că o autoclavă de polimerizare lua foc și exploda, antrenând și explozia celorlate! Dezastrul ar fi fost total! 
  
Dar clorura de vinil este și foarte toxică, chiar cancerigenă. Carcinogenitatea clorurii de vinil se manifestă prin angiosarcom hepatic (cancer la ficat), sindrom Raynaud (afectarea vaselor de sânge periferice) și acroosteoliză (dizolvrea în țesuturi a terminațiilor osoase). Ca urmare, medici mi-au recomandat schimbarea locului de muncă, fiindcă dacă nu ieșeam din mediul toxic în care lucram, urma să crăp cât de curând. Inițial n-am luat în seamă recomandarea medicilor, dar în 1989 problemele de sănătate au devenit din ce în ce mai grave, încât am început să mă gândesc serios la schimbarea locului de muncă, condiția fiind ca acesta să nici nu fie pe Platforma Chimică. 
  
Așa că, pe la sfârșitul lunii august a anului 1989, m-am adresat partidului să-mi găsească un alt loc de muncă. N-a trecut mult timp și am fost chemat în biroul secretarului PCR cu probleme economice al județului Vâlcea, tovarășul Dumitru Dimitriu. Îi cunoscusem soția, inginer chimist ca și mine, era șefa laboratorului de analize din cadrul Oficiului de Gospodărire a Apelor Vâlcea, unde aveam câțiva prieteni, pe care-i vizitam din când în când. Era o doamnă cu mult bun simț, cultă și foarte stăpână pe meserie, ca de altfel și soțul ei, cum auzisem și cum aveam să mă conving ulterior, și despre care am aflat mai apoi că era tot inginer chimist la bază. 
  
Domnul Dimitriu, căci într-adevăr era un domn, mi-a propus să aleg între două locuri de muncă: la Uniunea Județeană a Cooperativelor Meșteșugărești Vâlcea, unde trebuia să înființez un laborator de analize chimice, sau la Întreprinderea de Echipament Hidraulic (IEH) Râmnicu Vâlcea. Am ales IEH, care atunci era cea mai performantă unitate economică din județ și chiar din țară. Acolo m-am angajat prin transfer începând cu data de 3 ianuarie 1990. Firește, când am început demersurile de găsire a unui nou loc de muncă, habar n-aveam că în decembrie 1989 avea să cadă comunismul; ba, pe data de 14 decembrie 1989, ducându-mă într-o ultimă delegație la Iași, (împreună cu nevastă-mea, care-și luase o rămășiță de concediu, și cu băiatul, care începuse clasa I, interesul fiind acela de a ne vedea fetița, care era la soacră-mea, în Frumușica-Botoșani), i-am trimis din Gara de Nord, între două trenuri, o felicitare domnului Dimitriu (doar veneau sărbătorile, nu?), în care, pe lângă urările de sezon, îi mulțumeam pentru că-mi găsise un nou loc de muncă. 
  
Schimbarea regimului – bucuria nebunilor, sau – mai bine zis a neamului prost, de care, din păcate nu duce lipsă poporul meu, și asta, nu de ieri de alaltăieri. Prin urmare, prima mea constatare după decembrie 1989 a fost, așa cum am spus la început, aceea că, cei mai mulți dintre conaționali au înțeles libertatea câștigată ca fiind dreptul lor de a face ceea ce vor, și nu ca fiind dreptul lor de a nu face ceea ce nu vor. A fost începutul dezastrului care a urmat, atunci – greu de prevăzut. Dar să nu anticipez, voi reveni asupra subiectului… 
  
La IEH, domnul ing. Octavian Fota, directorul acestei unități de elită, m-a repartizat la laboratorul chimic și mi-a cerut să fac cercetare. Prima temă care mi s-a dat a fost să găsesc eu o soluție pentru ca baloanele din cauciuc din interiorul așa-numiților „acumulatori”, să nu se mai spargă. Acumulatorii erau niște piese asemănătoare unor butelii din oțel, cu pereții groși, rezistenți la presiuni mari, care intrau în construcția unor instalații și mașini hidraulice. Într-adevăr, acești acumulatori aveau pereții interiori zgrunțuroși, cu numeroase bavuri ascuțite rămase de la strunjire, care înțepau și spărgeau baloanele de cauciuc din intreriorul lor. 
  
La început, oarecum naiv, am tratat problema ca fiind una care trebuie cercetată. De la foștii colegi de serviciu din Combinatul Chimic am făcut rost de un anume tip de polimer sulfidic lichid (PSL) pe care l-am depus pe interiorul acumulatorului, rotindu-l la viteză mică pe un strung, până la întărirea sa și formarea unei „cămăși”, care să ascundă defectele care cauzau înțeparea și spargerea baloanelor de cauciuc. Problema era însă că depunerea nu era uniformă; apoi, la capetele acumulatorului PSL-ul nu se putea depune, accesul în interiorul lui fiind dificil (avea la capete câte un orificiu îngust). Mi-am dat seama abia atunci de ridicolul abordării, dar mai ales că problema nici nu era una de cercetat. De ce? Fiindcă ea era cauzată de neglijența meseriașilor care executau strunjirea, care, dacă ar fi fost corectă, ar fi trebuit să conducă la niște pereți interiori cu suprafețele lucioase, fără acele defecte care înțepau baloanele de cauciuc cu care veneau în contact. Prin urmare, am întocmit un raport în care am concluzionat că problema nu era una de cercetat pentru a i se găsi soluția, ci pur și simplu, una de seriozitate la locul de muncă. Așadar, aveam încă o confirmare a principiului pur românesc: „Merge și așa!”. 
  
Apoi, domnul Fota mi-a spus că ar vrea să asimileze în producție niște garnituri din cauciuc poliuretanic (PUR), pentru a fi montate pe instalații hidraulice care funcționau în medii tropicale, sau dimpotrivă – arctice, întrucât aveau coeficienți de dilatare, respectiv – contracție mici și nu-și modificau rezistența la rupere și duritatea decât în foarte mică măsură ca urmare a variațiilor de temperatură sau a temperaturilor extreme. 
  
Primul pas în abordarea acestei teme a fost, desigur, să studiez chestiunea acestui tip de polimer, despre care știam doar că rezultă prin reacția de policondensare dintre un izocianat (produs foarte toxic) și un poliol, eu fiind familiarizat cu polimerizarea clorurii de vinil în suspensie. Apoi am aflat de la domnul Fota că domnul dr. ing. Petru Filip, șeful și halei de microproducție din cadrul Facultății de Chimie și Inginerie Chimică din Iași, folosea o tehnologie de obținere a unui astfel de elastomer, provenită, așa cum aveam să aflu mult mai târziu, de la Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni” din Iași. Pe domnul Filip îl cunoșteam foarte bine, deoarece anterior fusese ani buni șef de secție la una dintre electrolizele Combinatului Chimic Râmnicu Vâlcea, iar soția dumnealui îmi fusese colegă de serviciu la Centrul de Cercetări Râmnicu Vâlcea, ambii niște oameni de bun simț și competenți profesional. 
  
Tehnologia aplicată de domnul Filip în hala de microproducție a facultății, pentru sinteza PUR, era însă destul de rudimentară și, ca urmare, destul de riscantă pentru sănătate, din cauza toxicității izocianatului. În fine, am inițiat cu domnia sa o colaborare care viza în primul rând perfecționarea tehnologiei de obținere. I-am dus ulterior și câteva matrițe în care, cu tehnologia aceea rudimentară am obținut diverse tipuri de garnituri, pe care le-am testat cu rezultate promițătoare la IEH Râmnicu Vâlcea. Numai că, prin martie 1990, niște bembeluici de muncitori au venit la mine și mi-au cerut să semnez o petiție de demitere a domnului Octavian Fota din funcția de director al IEH. Firește, i-am trimis la plimbare, beștelindu-i corespunzător, auzi nerușinare la ei, să mă ridic eu împotriva omului care m-a primit cu brațele deschise și s-a purtat cu mine mai mult decât omenește, având în vedere că, practic, îi fusesem băgat pe gât de domnul Dimitriu, secretarul cu probleme economice al județului!? 
  
Cât am fost la IEH, prin 1990, am aflat că o parte dintre angajații Centrului de Cercetări, umblă cu „jalba-n proțap” ca să-l dea jos pe domnul Ștefan Curcăneanu, din funcția de director. Atunci, le-am adresat o scrisoare deschisă, în care, după ce relevam meritele directorului, îi beștelaem apoi copios. Urmarea? Domnul Curcăneanu a rămas în funcția de director. 
  
Cum spuneam, schimbarea regimului – bucuria nebunilor, căci, spre marele meu regret, domnul Fota a fost nevoit să plece, cum să le placă lor omul care-i strunise la treabă, altfel cum ar fi ajuns IEH o unitate de elită a economiei socialiste? De altfel, fenomenul demiterii unor șefi sau directori capabili din toate domeniile de activitate, de la cele economice și până la cele culturale, a devenit rapid unul generalizat pe tot cuprinsul țărișoarei, acuzația care li se aducea acestora fiind aceea că fuseseră comuniști; în realitate, lichelelor și secăturilor, apărute ca ciupercile după ploaie, nu le convenea conducerea acestora tocmai fiindcă, profesioniști fiind, ei știuseră să-i pună la treabă, deoarece românașul nostru numai așa știe el să muncească, împins de la spate. În rest… ceac-pac, chiul mult, treabă puțină, și aceea făcută de mântuială, ce mai – aflatul în treabă devenise metodă de lucru la cei mai mulți dintre conaționali, vorba lui Petre Țuțea! Nu-i vorbă, aflatul în treabă la români, superficialitatea, lucrul făcut de mântuială erau și mai sunt încă boli vechi, alături de multe altele, din păcate. Apoi, legat de aceste proaste obiceiuri ale noastre, noi, românii, mai avem un alt prost obicei, iar acesta constă în faptul că, la începutul oricărei lucrări noi și de orecare anvergură, suntem nemaipomenit de entuziaști, o începem în mod hei-rupist, purcedem îndată cu capul înainte la realizarea ei, dar n-o ducem niciodată la bun sfârșit, căci ne piere repede entuziasmul inițial și cădem într-o călduță plictiseală, care ne face să ne afăm doar în treabă. Aici se potrivește o butadă creată de fostul meu șef, din perioada 1977-1982, domnul dr. ing. Peter Glück, cel care spunea că „sare ca un armăsar și cade ca o balegă”, referindu-se la un inițiator rapid de polimerizare a clorurii de vinil în suspensie, este vorba despre di-2-etil-hexil-peroxi-dicarbonat (DEHPC), care, la început, imprimă polimerizării o viteză foarte mare, dar care ulterior scade dramatic, fiindcă se epuizează repede. 
  
Alte mari defecte ale românilor sunt hoția, lenea și trădarea. Despre hoție n-are rost să mai discut, o vedem și, mai ales, o simțim zilnic. Totuși, legat de hoție și lene, vă voi spune că, de-a lungul carierei mele profesionale, am avut de-a face cu mulți angajați care veneau turbați la serviciu a doua zi dacă în ziua precedentă nu făcuseră ei un mic ciubuc, trăseseră mâța de coadă mai puțin decât alți colegi de-ai lor și/sau nu furaseră nimic de la locul de muncă. 
  
Pentru trădare, vă dau doar un citat care o sintetizează perfect: „Trădarea face parte din constituția fizică a poporului român! Toți marii conducători ai românilor au pierit prin trădare!”. Știți cine este autorul acestui citat? Corneliu Vadim Tudor, pe care nu l-am suportat niciodată, dar, recunosc – aici a avut mare dreptate! Gândiți-vă numai la soții Ceaușescu (nu că ar fi fost ei mari, ori că-mi plăcea regimul instituit de ei), care au fost omorâți chiar în ziua de Crăciun, după un proces înscenat, mai mare păcatul și, tare mă tem că (și) din această cauză am ajuns în halul în care am ajuns. Dar să revin la… chestiune. 
  
În locul domnului Fota, mulțimea neroadă l-a instalat în funcția de director al IEH pe unul Șurlin, niciodată nu i-am putut reține și prenumele, un individ palavragiu, exemplificarea perfectă a zicalei românești „s-a suit scroafa-n copac!”. Euforia înaltei funcții în care se trezise, urcat fiind de o mulțime imbecilă, l-a ținut pe mocofan câteva zile la rând; între altele ne tot spunea, nemaiîncăpându-și în piele că, în cel mai scurt timp, el ne va da salariile în… dolari! 
  
Apropo de majoritățile tembele, care hotărăsc ele ce și cum, habar n-aveam atunci că acest fenomen urma să capete proporții naționale, așa încât astăzi avem primari foști pușcăriași, parlamentari pușcăriabili, miniștri anchetați penal și unii dintre ei chiar proști „bâtă”. Legat de incultura crasă a unora, care cică ne conduc, întrebați pe câți mai mulți dintre conaționali, ce este greșit în formularea: „Îmi cer scuze anticipat pentru greșelile pe care le-am făcut!”, și vă asigur că veți avea mari surprize!; precizare: aceste scuze au fost prezentate de către ditamai ministrul educației naționale!!! Ei, și tocmai cei cu surpriza, sunt aceia care merg la vot și trimit în parlament și în guvern tot felul de hoți patentați, în cvasimajoriate – niște lichele și secături, căci oamenilor „serioși”, competenți profesional (despre caracter, este de discutat) li s-a făcut lehamite de politică și politicieni și preferă să nu se mai deranjeze a merge la vot, întocmai ca ciobanul mioritic, cel care ca un dobitoc își acceptă soarta și începe doar a se văcări. 
  
(Va urma) 
  
Referinţă Bibliografică:
ÎNTÂMPLĂRI POST-REVOLUȚIONARE: APUCĂTURI VECHI LA VREMURI NOI (II) / Marian Pătrașcu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2485, Anul VII, 20 octombrie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Marian Pătrașcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Pătrașcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!