CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Povestiri >  





ÎNTÂMPLĂRI POST-REVOLUȚIONARE: APUCĂTURI VECHI LA VREMURI NOI (I)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
După revoluția din decembrie 1989 (sau ce naiba o fi fost!?), defectele de caracter, aproape că eu le-aș numi – congenitale, ale poporului în mijlocul căruia mi-a fost dat să mă nasc, deși eu nu o cerusem, au început să-și arate roadele nefaste, ca urmare a faptului că cei mai mulți dintre conaționali au considerat liberatea câștigată (oare?) ca fiiind dreptul lor de a face ceea ce vor și nu ca fiind dreptul lor de a nu face ceea ce nu vor. Oare cine-și închipuia atunci că va urma o stranie continutate a regimului pe care toți îl credeam defunct, cel puțin sub aspectul celor care urmau să conducă țara și care, în cele din urmă, au condus-o spre un dezastru aproape total, în toate domeniile de activitate: economic (în primul rând!), cultural, educațional, medical și, ca o încununare consecutivă – social? 
  
Apropo, de defectele noastre de caracter ca națiune (tristul adevăr că nici până astăzi noi nu am ajuns a fi o națiune, în sensul clasic al noțiunii, ci am rămas tot la stadiul de populație – a se vedea mai jos un citat din Dumitru Drăghicescu), nu pot să nu menționez câteva personalități care și-au dat seama de ele și au încercat cât au putut să le corecteze, bineînțeles – fără succes: 
  
– Dumitru Drăghicescu: „Adevărul este că trecutul nostru atât de agitat și de nefericit n-a pus în joc și n-a desvoltat decât însușirile sufletești nefavorabile, slabe – defectele, adăogând pe lângă lipsurile noastre morale de la obârșie și alte defecte noui”. / „Dacă activitatea societății în care ne desvoltăm este sporadică, intermitentă, anarhică, incoerentă, tot astfel vor fi și sufletul, caracterul și mintalitatea noastră”. / „Cei aleși vor fi făuritorii sufletului românesc, desăvârșirii noastre etnice”; 
  
N. A. 1: Desigur, în acest ultim citat D. Drăghicescu se referă la „aleși” ca fiind oameni morali, responsabili, serioși, bine pregătiți profesional, de aleasă cultură și, nu în ultimul rând – altruiști și patrioți, dar eu vin și vă întreb – Liviu Dragnea și Călin Popescu-Tăriceanu, împreună cu acoliții lor din parlament și guvern (precizez că sutem în 2017), cei mai mulți dintre ei pușcăriabili (sau chiar pușcăriași sadea în cazul unor primari!) sunt ei aceia? Da, ei pot fi făuritori, și au început să lucreze frenetic la asta, dar ai desăvârșirii decăderii noastre morale, economice, culturale și sociale, căci „fiecare popor își are conducătorii pe care și-i merită!” (Karl Marx). 
  
N. A. 2: Vă rog să remarcați că D. Drăghicescu a sesizat foarte bine un adevăr dureros: noi nu eram o națiune atunci când el a l-a spus, după cum nici astăzi, cu atât mai mult, nu suntem, rămânând la stadiul de populație, în ciuda faptului că dăinuim pe aceste meleaguri dintodeauna! 
  
– Constantin Rădulescu-Motru: „Este în lumea politicienilor noştri o manie de a considera ţara ca un bun al lor propriu asupra căruia pot face tranzacţii”. / „Cel mai anonim dintre anonimi, intrat în politică, devine dintr-o dată om mare. Şi cum toţi românii au râvna să ajute şi să îndrume neamul, ţara este copleşită de oameni mari. Nu mai ştie neamul pe cine să urmeze. Mare a devenit şi Ion, mare a devenit şi Gheorghe, mare a devenit şi Petre... S-a zăpăcit aproape tot neamul, că prea are neamul oameni mari! / [Noi, românii – N. A.] „Voim să învingem pe străin în comerţ şi industrie, voim să trăim o viaţă politică cu regim parlamentar şi voim să avem o cultură a noastră originală, păstrându-ne, cu toate acestea, deprinderile vechi de suflete gregare. În loc de a ne prezenta în lupta cea nouă ca individualităţi puternice, diferenţiate după aptitudini, ne prezentăm slabi şi cu aptitudini la fel. Suntem toţi meşteri la gură şi răi de faptă”. / „Caracterul ciocoismului politic [la români – N. A.]: frenezia puterii, lipsa de ideal şi dispreţul pentru mulţime; armele ciocoiului în viaţa politică sunt: intriga şi calomnia; el nu admite niciodată importanţa adversarului; el nu vorbeşte niciodată cu stimă de partidul advers; nu au sentimentul realităţii; el vorbeşte peste capul tuturor; dispreţuieşte pe toată lumea crezând că astfel se impune tuturor; şi când este descusut mai de aproape de intenţiile sale, asupra programului său de guvernământ, atunci firea sa mai întâi se revoltă iar la sfârşit răspunde: dar scopul este că voi să fiu la putere şi să-mi aleg energia; el duşmăneşte exclusiv pe cel care i-a luat locul, fiindcă acesta deţine puterea şi din această cauză face o politică personală în vederea reobţinerii funcţiei pierdute”. 
  
– Marin Preda: „Poporul acesta ar putea fi un popor mare dacă ar scăpa de lichele și lichelism”; 
  
– Ernest Bernea: „În România nu există decât două ipostaze ale existenţei umane: lichea ori câine bătut!”. 
  
– Petre Țuțea: „Aflatul în treabă este metodă de lucru la români” / „Bășcălia este metoda prin care românii transformă toate dramele în flleacuri”, 
  
– Emil Cioran: „România? Un spaţiu al ratării!”; 
  
– Octavian Goga: „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de maturitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii cari s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contabandişti… Nu ne prăbuşim din cauza numărului duşmanului, nici din cauza armamentului său, boala o avem în suflet: este o înfricoşătoare epidemie de meningită morală! …Piramida noastră socială este morbidă: vârful – bolnav de sifilis, temelia – de pelagră”; 
  
– Petre Pandrea: „Licheaua este prototipul cetăţeanului din ţara mea. E dureros. E adevărat!”. / „Licheaua română înfloreşte în putregaiul tuturor idealurilor sfărâmate”. / „Aici, în Valahia, totul este frază, există o milenară împuţiciune levantină, asiatică, fanariotă, însă fără valorile aferente, mandarinale şi mistice ale Orientului, un pospai occidental pretenţios şi moftangiu, care-i face pe oameni incapabili de o viaţă reală, viguroasă”; 
  
Stimulat de lecturi, încă din liceu m-am tot întrebat de ce naiba am tot frecat la literatură balada „Mioriţa” pentru că, de fapt, ea relevă tocmai caracterul fatalist al poporului român, „disperarea molcomă... clocotitoare în afunduri”, dar „ieşită la suprafaţă sub formă de bolboroseli chinuite”, cum definea Petre Pandrea „pecinginea sufletului valah”, aceea care face ca doar să ne văicărim, fără însă a întreprinde ceva ca să nu mai suferim?; vorba lui Mark Twain: „Toată lumea vorbeşte despre vreme, dar nimeni nu face nimic în privinţa asta”. 
  
Și un străin, Paul Morand, a spus, confirmând parcă spusele lui Petre Țuțea referitoare la bășcălia românească: „România este un pământ tragic, unde totul sfârşeşte în comic”. Dar spusa lui Paul Morand mai poate fi interpretată și altfel, anume că tragismul unei țări, care la început determină compasiune și solidaritate din partea altor țări, este târât în derizoriu tocmai de populația acelei țări, care, în mod cu totul ignobil sfârșește în cele din urmă prin a-și accepta soarta tragică și a nu întreprinde nimic pentru a și-o schimba; mai mult, lichelele și secăturile nu ezită să profite de tragismul țării lor, neamul prost își dă în cele din urmă în petec, vorba aceea: „Țiganu’ tot țigan și-n ziua de Paști!” (și, Doamne, ce ne mai oripilăm noi când suntem făcuți țigani!). 
  
Am două exemple extreme în acest sens. Vă amintiți, desigur, de valul de simpatie de care s-a bucurat poporul român imediat după decembrie 1989. Zeci, dacă nu chiar sute de TIR-uri încărcate cu ajutoare au început să intre în țară. Curând însă, aceste ajutoare au fost însușite aproape în totalitate tocmai de cei desemnați să le distribuie! Cunosc indivizi care s-au îmbogățit rapid din vânzarea ajutoarelor intrate în țară după decembrie 1989. La extrema cealaltă – vă amintiți iarăși că imediat după intrarea României în UE se spunea că este imposibil ca banii din fondurile europene să poată fi furați (din cele interne se fura într-o vesele!). În scurt timp, românașii noștri au demonstrat lumii întregi că se poate fura și fondurile europene, imposibilul devenise posibil! Înainte de intrarea României în UE, un prieten inventator a primit 75000 de dolari SUA pentru punerea în operă a unui proiect de cercetare inovator. Banii i-au fost dați prin intermediul autorităților române, respectiv, prin Prefectura Vâlcea. Ei, bine, prietenul meu a fost chemat la prefectură, unde prefectul de atunci al județului Vâlcea i-a spus: 
  
– Ori primești 40 000, ori – nimc! 
  
Și prietenul meu a primit 40 000, ce era să facă, dar de justificat a trebuit să justifice 75 000! Iar astăzi acel prefect este ambasador, adulat și pupat în fund de câte ori apare prin Râmnic! C-așa-i românu’! 
  
Apoi știați faptul că și în NATO și în UE noi am intrat… românește, adică – pe ușa din dos? Într-un articol publicat după intrarea în UE, prevedeam că, în scurt timp, vom fi prima țară exclusă din acel club select până atunci, căci România, intrând în UE prin ușa din dos, a fost mărul putred din coșul UE, adică cea care a provocat ulterior mersul Europei cu două viteze și am fost astfel cei care am inaugurat clubul deloc select al țărilor membre de mâna a doua ale UE. 
  
Acum, recunosc că m-am înșelat în previziunea mea, dar m-am înșelat nu pentru că în mod normal nu aș fi putut avea dreptate, ci pentru că, țările dezvoltate din UE și SUA, înțelegând cu ce fel de popor au de-a face, au hotărât să ne aducă în stadiul de slugi prea-aplecate lor. Și, au și reușit! Între timp, niciunui românaș nu i-a trecut prin cap că dacă cineva își bate joc de el, o face pentru că poate și pentru că are de cine-și bate joc, iar pentru asta el este singurul vinovat! 
  
În 1994, într-o delegație în Italia, l-am cunoscut pe Beniamino Faoro, intermediarul unei afaceri cu Oltchim-ul. Domnul Faoro este un om de afaceri prosper, român de origine italiană, stabilit din 1992 la Sibiu, un tip inteligent, cult şi discret; deşi are o avere impresionantă, nu este de găsit în „Top 100 cei mai bogaţi oameni din România”. Este un om care-şi iubeşte sincer ţara natală, România, mult mai mult şi, mai ales, mai practic, decât mulţi Popeşti, Ioneşti sau Georgeşti, care se bat cu cărămida-n piept în timp ce mai pun la cale un „tun”. Ei bine, Beniamino Faoro împreună cu alt sibian, Ion Mărginean, au scris o carte intitulată „Românul şi felul lui de a fi sau amatorismul la români”. Fără patimă, cu blândeţe, relevând calităţile, dar, mai ales defectele, autorii analizează românii grupaţi pe categorii – ţărani, muncitori, şefi, maiştri, ingineri, directori, profesori, elevi, militari, artişti, preoţi, bancheri, poliţişti, jurnalişti, femei, fete, pensionari, politicieni. Două capitole ale acestei cărţi au titluri sugestive: „Despre schimbarea mentalităţilor” şi „Caracteristicile generale ale românilor”. Autorii identifică, în ultimele capitole, 64 de caractertistici generale ale românilor, cu precizarea că „poate n-or fi valabile pentru sută la sută dintre români, dar pentru şaizeci şi şase la sută se poate garanta”. Iar acestea nu sunt şi dintre cele mai măgulitoare. 
  
Fireşte, nu este cazul de a înşira aici cele 64 de caracteristici generale ale românilor, dar între ele regăsim superficialitatea, lipsa de răbdare, improvizaţia (se precizează aici tendinţa românilor „de a face din ... rahat bici” şi... să mai şi pocnească, evident!), plictiseala rapidă de „profesionalismul propriu, în timp ce de la altul cere profesionalism” (aici, eu aș fi adăugat „umblatul după cai verzi pe pereţi” şi umblatul după şperţuri – se-nţelege, în timpul serviciului, cum altfel?), amatorismul, vorba lungă, neseriozitatea. De asemenea, autorii remarcă faptul că românul nu suportă să fie criticat, dar el îi critică pe alţii, că este procupat mai mult de impresie decât de lucrul bine făcut (ei, da! – aflatul în treabă), că este „scump la tărâţe şi ieftin la făină”, că este o slugă deşteaptă, dar un şef nepriceput, că aşteaptă în loc să acţioneze (a se vedea „Mioriţa”!) şi că nu este capabil de a-şi valorifica oportunităţile, de a aspira la ceva trainic şi valoros (încremenirea în proiect) etc. 
  
Prin 1996, am lansat cartea aceea și la Râmnicu Vâlcea, cei doi autori acceptând cu plăcere propunerea și au și fost de față. La manifestare, a participat foarte multă lume bună, nu numai din localitate, dar şi invitaţi din Sibiu, Bucureşti, Cluj, şi Craiova. Fireşte, eu am luat primul cuvântul, prezentându-i mai întâi pe autori şi apoi făcând o analiză concentrată a cărţii. Inevitabil, la un moment dat, am introdus în expunere şi părerea mea, devenită axiomă, despre balada „Mioriţa”: 
  
– Pentru mine, singurul mesaj valabil al baladei „Mioriţa”, este acela că două treimi din poporul român sunt formate din hoți și criminali și o treime din proști / victime! 
  
La auzul unei asemenea blasfemii la adresa poporului român, culmea, rostită de un loviştean ca şi el, cunoscutul scriitor şi folclorist Constantin Mohanu a sărit ca ars, întrerupându-mă: 
  
– Domnule, cum îţi permiţi să spui aşa ceva despre poporul român? Dumneata ştii că există o sută de variante ale baladei „Mioriţa” în care ciobanul moldovean nu moare? 
  
Iritat, nu atât de întrerupere, cât de vehemenţa ei şi neavând o simpatie deosebită faţă de el, căci de fiecare dată când era invitat la vreo manifestare culturală, Constantin Mohanu avea pretenţia de a fi tratat ca un VIP, i-am răspuns înţepat: 
  
– Nu, domnule Mohanu, nu ştiam, dar dacă este aşa, de ce dracu a ales poporul român să o facă celebră tocmai pe aceea în care-şi dă cu stângul în dreptul? Nu cumva pentru că acceptă prea uşor să fie umilit şi înjosit, preferând să stea cu mâinile în sân şi să se văicărească neputincios? Şi, apropo de alegere – arareori poporul nostru a făcut alegeri corecte, de obicei, din o sută de soluţii bune, el o va alege întotdeauna pe cea de-a o sută una, adică pe cea mai proastă, exact ca în cazul baladei acesteia atât de vârâtă pe gât elevilor români, ca o mare capodoperă. Da! Dar de prostie! 
  
– Domnule, dumneata eşti un trădător de neam şi ţară, nu-mi vine să cred că un loviştean ca şi mine poate gândi astfel! 
  
– Domnule Mohanu, cu tot respectul, dacă eu sunt trădător, dumneavoastră, care pe vremea împuşcatului aţi decretat că din folclorul şi tradiţiile Ţării Loviştei au dispărut colindele religioase, ce sunteţi? Când dumneavoastră clamaţi laicizarea completă a colindelor din Lovişte, eu cântam prin casele oamenilor împreună cu alţi tineri, în noaptea de Crăciun, „Steaua”, „Cântecul Sfintei Maria”, „Cântecul lui Sfâtul Ilie”, „De-ntreabă Sfinţi pe Dumnezeu”, „Roagă-se Ion la Dumnezeu” şi „Cântecul popii”, iar la cinci dimineaţa, când începeau să fie trase clopotele la biserică, „Ziorile”, şi asta, de la un capăt la altul al satului, timp în care toată suflarea lui pornea spre biserică pentru a lua parte la sărbătorirea Naşterii Domnului. Copil fiind, erau două situaţii în care riscam să mănânc bătaie de la părinţi: dacă spuneam „Nu mă duc la şcoală” sau „Nu merg la biserică”. Dacă spun ceea ce spun despre poporul meu, o fac sperând că odată şi-odată ne vom debarasa de apucăturile care ne subminează permanent demnitatea şi progresul, de mentalităţile mioritic-fataliste, de ipocrizie şi neseriozitate, de grija pentru aparenţe şi pentru capra vecinului, de permanentul aflat în treabă al celor mai mulţi dintre noi, încredinţaţi fiind că cei care ne văd sunt idioţi şi ne vor aprecia „hărnicia” – în fine, de lene, fudulie şi lichelism. Ei bine, domnule Mohanu, suntem unii care nu vrem să fim băgaţi în aceeaşi oală cu gloata de mai sus, ne puteţi condamna pentru asta? 
  
Surprins de riposta mea vehementă, bietul Constantin Mohanu abia a mai putut să bâiguie stins: 
  
– Dar nu se poate aşa ceva, este o minciună, o calomnie, lipsă de respect... 
  
S-a aşezat apoi încet, roşu la faţă şi uitându-se speriat în stânga şi-n dreapta, cerşind, parcă, ajutor care însă n-a venit de nicăieri. Rememorând această întâmplare, am regretat de fiecare dată cele spuse atunci, căci, între timp Constantin Mohanu trecuse la cele veşnice, iar despre morţi... numai de bine. 
  
Daniel David, de la Universitatea Babeș-Boliay din Cluj Napoca, conduce un grup de cercetători (2017), care analizează psihologia poporului român și a ajuns la concluzia că, „în ultimul secol, poporul român s-a schimbat de la spiritul de turmă la complexul de inferioritate”. Cred că acest complex se relevă cel mai pregnant prin protocronismul exacerbat al conaționalilor noștri, grevat masiv de ignoranţă şi infantilism, prin care ei caută să se convingă şi să convingă pe şi pe alţii (cei pe care nu reuşesc să-i convingă sunt, desigur, trădători de neam şi ţară), că strămoşii noştri s-au aflat la originea civilizaţiei planetare, dar, în acelaşi timp, şi că, la nivel mondial, există o conspiraţie care încearcă să ascundă acest lucru, ce mai – că restul omenirii nu există decât pentru a ne oculta nouă întâietea în orice domeniu. Noi suntem deștepți, harnici și frumoși – nu! – cei mai deștepți, cei mai harnici și cei mai frumoși de pa fața pământului, ce să facem însă dacă restul omenirii nu există decât pentru a ne face nouă rău, din invidie, desigur?! Această beţie colectivă cu amăgiri oculte este cea care în multe cazuri a dus la trecerea de la dacism la… dacopatie! Așa se face că ne tot mândrim cu strămoşii noştri, fără să realizăm că, de fapt, confirmăm iar şi iar crudul adevăr exprimat prin zicala: „Ce-am fost şi ce-am ajuns?!”. Nouă, românilor, nu ne place să discutăm despre defectele noastre de caracter ca naţie, darămite să le mai şi recunoştem! Aşa că, ele au soarta gunoiului vârât sub preş: nu se văd / recunosc, dar ele există şi, din nefericire, ne influenţează permanent viaţa! 
  
Aș fi total nedrept să susțin că noi, românii, n-am avea și calități, dar ele, atâtea câte sunt, sunt de departe excedate de defectele noastre de caracter. Personal, defectul pe care îl detest cel mai mult la poporul meu este prostia fudulă. Şi asta în ciuda faptului că tot el este creatorul superbei zicale: „Prostu' până nu e și fudul, parcă nu e prost destul!”; s-au, „Capra moare de râie, dar…”. Ca și în cazul baladei „Miorița”, suntem cei mai mari maeștri în a ne da singuri cu stângu’-n dreptu’. 
  
De-a lungul istoriei noi, românii, nu am progresat decât împinşi de la spate, dar şi atunci – doar în două cazuri: când am avut parte de nişte conducători geniali sau când am fost conduşi de străini. Faptul că prima universitate din spaţiul românesc a apărut (1860, Iaşi) la mai mult de o jumătate de mileniu după Universitatea din Praga (1348), este, probabli, primul argument care susţine această tristă constatare. Astăzi vedem halul în care a ajuns învățămâtul românesc, devastat de incompetență, corupție și plagiate. Universitățile românești sunt astăzi pe locurile 700+ în ceea ce privește nivelul lor calitativ de pregătire a studenților. O inflație teribilă de doctori închipuiți în orice, în realitate – niște impostori ordinari, a dus în derizoriu această formă de perfecționasre care ar trebui să fie superioară, creativă științific; pe de altă parte, o astfel de stare de lucruri subminează în mod cu totul nedrept munca unor doctoranzi serioși, care vor să obțină acest titlu științific pe merit. 
  
Sistemul medical a devenit unul de-a dreptul criminal în România, acesta fiind probabil și domeniul de unde s-au furat cei mai mulți bani. Justiția românească, în ciuda unei salarizări uriașe, a transformat dreptatea într-o marfă care se vinde la licitație: o are cine dă mai mult! Îar cei chemați s-o împartă sunt adeseori „paraleli”cu profesia! 
  
Prin urmare, politicienii nu aveau cum să fie altfel decât poporul din care provin. M-am convins demult că nenorocirea acestei ţări este aceea că nu are politicieni de doctrină, ci, cu foarte rare excepţii, doar politicieni de interes. În plus, la noi, cei care se apucă de politică sunt, în marea lor majoritate, indivizi care nu sunt în stare de altceva. Prin urmare, nu trebuie să ne mire faptul că ajung miniştri foşti tractorişti şi chelneri, ori foşti căpitani, care împărţeau izmene şi bocanci soldaţilor şi care au ajuns peste noapte generali de multe stele, preşedinţi de camere parlamentare – foşti lăcătuşi mecanici de CFR, secretari de stat şi parlamentari – foste educatoare, foşti şoferi, fierari-betonoşti, vânzători de butelii, aprozarişti, grataragii, felceri etc. În fine, politicianul român este astăzi o specie umană degenerată care a înlocuit fapta cu vorba. 
  
Cel care a dat tonul acestui parcurs al României și vinovatul nr. 1 pentru halul în care a fost adusă, este, fără nicio îndoială, Ion Iliescu. Pentru mine, Ion Iliescu este un criminal. Dar, ce popor cu scaun la cap ar alege să fie condus de un criminal? Și, Dumnezeule, nu doar o dată! Hitler a fost ales cancelar când încă nu devenise criminal și, în doar câțiva ani, a făcut din Germania cea mai puternică țară din lume, atât economic, cât și militar. Ce a făcut Ion Iliescu? Vedem astăzi! 
  
Până în 1990 am avut în fruntea țării un cizmar semianalfabet, după – am ales să ne conducă un criminal (Ion Iliescu), unul care a fost învins de Securitate și căruia i-a fost scârbă de poporul în fruntea căruia se afla (Emil Constantinescu – declarație la Viena, cu „ocazia” ultimei mineriade), un marinar bețiv, curvar și hoț (Traian Băsescu) și unul care are în spate niște hoții dovedite și care adeseori calcă în străchini (Klaus Iohannis); și culmea! – toți niște alogeni, niciunul român get beget: trei evrei (Ion Iliescu – este evreu-țigan, cu atât mai rău!) și al patrulea – neamț, ceea ce confirmă faptul că noi suntem un popor care nu este în stare să se conducă singur. 
  
Nu am ascuns niciodată faptul că sunt monarhist convins și că am avut trei unchi legionari, unul dintre ei – fost sergent în Garda Regală și prieten cu Vasile Militaru (Laie Pătrașcu). Consider actuala formă de guvernământ a României ca fiind ilegală și, ca urmare, eu n-o recunosc! A întrebat cineva poporul român în 1947 dacă vrea republică sau, în continuare, tot monarhie? Monarhia a fost înlăturată ilegal iar republica ne-a fost băgată pe gât de sovietici cu ajutorul cozilor de topor din țară. După ce marinarul beat a fost ales în fruntea țării pentru un al doilea mandat, motivarea preferată a opțiunii mele monarhice am rezumat-o în întrebarea retorică: nu-i aşa că astăzi, orice bembeluc cu bani şi gură mare, beţiv, curvar şi hoţ, poate ajunge preşedinte de Ţară? Și continuam: un rege, un monarh constituţional este altceva, el este născut, crescut şi educat pentru a deveni conducător de Ţară şi, cel puţin, aş fi sigur că nu mi-ar roşi obrazul când ar deschide gura! Orice asemănare cu realitatea nu este deloc întâmplătoare! 
  
Realitățile ingrozitoare de după decembrie 1989, m-au făcut să ajung la concluzia aceea, recunosc – extremă, cu privire la balada „Mioriţa”, iar argumentarea acestei percepţii devenise pentru mine un fel de corolar, de completare absolut necesară: cât de idiot trebuie să fii pentru ca atunci când după ce afli că în noaptea următoare vei fi omorât de tovarăşii tăi de afacere, în loc să-ţi iei toate măsurile de apărare, inclusiv să-i ucizi tu înainte ca ei să te ucidă pe tine, tu să începi doar a te lamenta/văita? Ceva mai târziu am adăugat şi o nuanţă la fel de necesară acestei „ziceri” a mea, şi anume: „…Excepţiile nu fac decât să confirme regula”, gândindu-mă – vanitos ca orice român – că eu nu puteam face parte din niciuna din aceste categorii. Aiurea! De câte ori nu m-aș fi putut încadra lejer în cea de-a treia?! Oh, da, ani de zile am fost copios înjurat pentru ceea ce am spus aici, încât, zău, nu mai contează, aveți libertatea să o faceți și dumneavoastră dacă simțiți nevoia. 
  
* * * 
  
Vă veți întreba, pe bună dreptate, ajungând până aici cu lectura, ce este acest text: povestire sau eseu politic? Vă răspund: este un eseu politic pe post de introducere în povestirea care urmează, povestire care are pretenția de a concretiza „tezele” eseului. 
  
(Va urma) 
  
Referinţă Bibliografică:
ÎNTÂMPLĂRI POST-REVOLUȚIONARE: APUCĂTURI VECHI LA VREMURI NOI (I) / Marian Pătrașcu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2483, Anul VII, 18 octombrie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Marian Pătrașcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Pătrașcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!