CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fictiune >  





OAMENI ȘI CÂINI (miniroman) (XI)*
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
XI  
 
La începutul lui iulie, anul următor, mă întorceam de la Iaşi în ultima vacanţă de vară din viaţa de student. Dau să intru în casă, dar pe podişcă trona lăndărit pe-o parte la soare un câine mare, alb, dacă n-ar fi fost atât de mare şi dacă părul de pe spate i-ar fi fost gălbui, aş fi putut jura că înviase Vlăduţ! Scosese limba de-un cot afară şi respira repede-repede, burta săltându-i ritmic în sus şi-n jos, fiindcă era tare cald. Precaut, m-am oprit la marginea dru¬mu- lui şi mă uitam curios la câinele acela alb ca laptele, întrebându-mă al cui o fi. El m-a simţit şi şi-a ridicat îndată capul, uitându-se plictisit aşa, dintr-o parte, drept în ochii mei pentru câteva clipe – avea nasul şi ochii negri ca tăciunele, contrastând puternic cu albul lăptos al părului –, după care şi-a lungit iarăşi botul pe ciment, cu un geamăt prelung… Am schiţat doar un pas mic spre podişcă, dar imediat câi- nele acela şi-a ridicat din nou capul spre mine şi apoi s-a săltat în şezut şi a început să-mi arate colţii mârâind. Totodată, privirea i s-a schimbat rapid, nu mai emana deloc plictiseală ca până atunci, ci de-a dreptul agresivitate. M-am retras uşurel către mijlocul drumului, fără a-l mai privi în ochi. De acolo, stând nemişcat, am fost nevoit să strig la ai mei ca să-mi dea drumul în casă, prilej pentru câine de a se ridica în picioare şi a începe să mă latre cu putere, fără însă a şi veni înspre mine, avea un lătrat puternic, profund, gros, cu ecou parcă... În sfârşit, din curte a apărut taică-meu. Deşi nu ne văzusem de la Anul Nou, în loc de cele cuvenite eu m-am şi luat de el:  
 
– Ce e, bă, cu câinele ăsta aci?  
 
– Ia, ce să fie, na, ăsta ie câin’le nost’u! Hai, vino-n casă!  
 
– Păi, cum aşa?  
 
– Ete-aşa, na! L-am cumpărat di la Stan Trocaru după Anu’ Nou. Obielosu ş-a împuţâ- nat oi’le ast’ toamnă şî nu măi avea nevoie de toţ’ câinii, ierea o haită-ntreagă pân curtea lui, l-am ales şî ieu p-ăsta; al draculi Obielos nu s-a lăsat până nu i-am dat doo sute de lei pă iel, plus o ţuică la MAT… Hai, vino, ce naiba, stăm ca proştii-n mijlocu’ drumuli?  
 
– Bă, dacă mă muşcă?  
 
– Bă, dacă sânt ieu de faţă nu te muşcă, hai, vino, stăi o ţâră ici-şa pă blană lângă mine, ca să te cunoască Bălan şî pă tine.  
 
Într-adevăr, de îndată ce şi-a văzut stă- pânul, câinele a încetat să mai latre la mine şi a început să dea din coadă bucuros, uitându-se curios când la mine, când la taică-meu. M-am aşezat fără probleme pe blană alături de el şi cu câinele acela mare şi alb ca laptele între noi. Nici nu m-am aşezat bine că taică-meu a şi tăbărât pe mine cu o ploaie de întrebări:  
 
– Ia zî-m’ bă, ce măi faci, ai gătat şî tu facultatea aia, ai loat repartiţia, unde-ai loat-o, în învăţămînt or’ în vr’o fabrică, vez’ că fabri- ca nu prea e de tine, hai, zî, vorbeşte-odată!  
 
– Ho, bă, nu mă lua aşa repede c-ame- ţesc! Nu, n-am terminat, mai fac încă un an, na, ca să ştii şi tale! – i-am răspuns eu repezit părintelui meu.  
 
Când a auzit aşa ceva, taică-meu îndată s-a tras înapoi, privindu-mă ameninţător:  
 
– Bă, tu pă mine să nu mă iei cu chestii d-estea că dau cu tine de pământ cât eşti tu de mare! Păi ce, ieu te-am trimis la Iaş’ să-nveţ’ carte, c-alt’ de lucru n-aveai de făcut acolo, şî cân’ colo tu-m’ vii hodoronc-tronc şî-m’ spui c-ai rămas repetent tomnai cân’ să termini?  
 
– Ho, bă, ce te dai aşa la mine, ce naiba eşti aşa de repezit, hai? N-am rămas repetent, am rămas la specializare, mi s-a propus asta, poate am să lucrez şi eu în cercetare sau în învăţământul superior.  
 
– De, bă, ieu ştiu ce să zâc, mă gân- deam că anu’ ăsta ieş’ şî tu pă salar, să nu măi cheltui atâta cu tine...  
 
– Haida de, că mult aţi mai cheltuit voi cu mine, ce să spun... Uiţi că am avut tot tim- pul bursă categoria I? Dar, lasă asta, tale ce mai faci, eşti bine, sănătos, Angela, mămica unde sunt, mama mare ce mai face?  
 
– Hait, acuş cine pă cine ia repede?  
 
– Bine, bine, zî pă rând, aşa...  
 
– Păi, oite, am fost în Gruiu’ Pleşciorii de-am săpat cartofii a dooa oară, ne-a măi ră- mas o postaţă de ieri, am gătat măi devreme; mă-ta a rămas în Treboilea cu Angela să vază dacă e cazu’ să stropim iară cartofii şî s-adune niscai lobădă şî fasole teci dacă s-o fi făcut...  
 
– Aiii, abia aştept să facă fasole teci cu lapte acru şi untură legată. Ia, zi-mi tale – caş, urdă, brânză de burduf mai aveţi? Ah, ce dor îmi e de-o mămăligă dreasă...  
 
– Ho, bă, că ţ-o face mă-ta ce-oi vrea. Aşa, vez’!... Hobzoaica ieu crez că ie la iea acas’ în Câmpuri, n-am văst-o deloc az’, şî iea ie bine, n-a dat colţu’ încă...  
 
În tot acest timp, Bălan a continuat să ne privească pe rând, rotindu-şi doar capul când spre mine, când spre taică-meu, interesat parcă de ceea ce vorbeam; mai mult, la un mo- ment dat îmi dădea impresia că el chiar înţele- gea ceea ce vorbeam, comportamentul şi privi- rea lui transmiţându-mi treptat o senzaţie tare ciudată, ca şi când el ar fi fost un al treilea interlocutor. Taică-meu, observând şi el cu cât interes ne urmărea Bălan, schimbă iute vorba:  
 
– Da’ hai, ia fă tu bine şî te-mpre¬te-neş- te cu Bălan, nu-i aşa că ie un câine fru-mos? Ş-une măi pui că ie şî deştept foc, câine hârşât la oi, ce măi! Bălan, ia dă laba la tata! – a zis tai- că-meu după aceea câinelui, întinzându-i bra- ţul drept cu palma deschisă în sus. Câinele s-a conformat îndată, tacticos, ba chiar cu o anu- me eleganţă.  
 
– Bă, dar nu e cam bătrân, câţi ani are? – l-am întrebat eu atunci pe taică-meu, minu- nându-mă de inteligenţa câinelui.  
 
– Păi, Obielosu, cân’ l-am întrebat n-a ştiut să-m’ spuie, da’ după dinţ’ nu crez să aive măi mult de 6 ani... Or’cum, l-am loat p-ăl măi frumos şî măi deştept din toţi pă care-i avea, d-aia mi-a şî loat atâţa bani pă iel…  
 
Între timp, de după Cot, au apărut mai- că-mea şi soră-mea, iar după puţin timp, şi ma- ma-mare, Hobzoaica, de la ea de-acasă, din Câmpuri – bucurie mare pe toţi ai mei că m-am întors de la facultate...  
 
M-am împrietenit repede cu Bălan, mai bine zis – el m-a acceptat fără rezerve, şi-a dat curând seama că fac parte din familie. Ei bine, dragii mei, trebuie să vă spun că n-am întâlnit niciodată un câine mai inteligent şi mai cu bun simţ ca Bălan, dacă se poate spune aşa ceva despre un animal.  
 
În primul rând, nu sărea aşa din senin la trecători, ci doar dacă dădeau să intre ne-pof¬tiţi în casă la noi. De altfel, ce ar fi însemnat ca, într-un sat ca Grebleşti, cu câinii lăsaţi li- beri, dar nu fără stăpân, şi casele înghesuite una într-alta – ei, da, asta era o altă ase¬mă¬nare cu satele ardelene –, fiecare câine care păzea casa stăpânilor lui să sară aşa, una-două, la oa- menii care treceau pe drum? E drept însă că nimeni, în afară de cei ai casei respective, nu intra aşa, tam-nesam, în curtea omului, avea el grijă paznicul lătrător să-l întrebe de sănătate!  
 
Apoi nu era un câine stricători – cali- tate foarte importantă fiindcă, dacă rămâ¬nea o uşă deschisă, nu intra ca să cotrobăie după mâncare, oricât de foame i-ar fi fost, aşa cum făcea Floricel, şi cum, de obicei, făceau cei mai mulţi câini; de altfel, până astăzi, deşi timpurile s-au mai schimbat, la noi în sat uşile caselor nu se încuie decât dacă stăpânii lipsesc mai mult timp de acasă, ba, de multe ori nici atunci, căci un vecin de încredere este rugat să îngrijească animalele rămase în gospodărie cât oamenii sunt plecaţi, iar pentru asta el trebuie să aibă acces neîngrădit prin toate locurile – bucătărie, curte, pimniţă, grajd, grădină...  
 
De multe ori, când era cald, mâncam în casă jos, adică în bucătărie, cu uşa deschisă. Ei bine, Bălan nu trecea de prag, chiar dacă era lihnit de foame, ci aştepta cuminte până termi¬nam noi de mâncat pentru ca, după aceea, să-şi primească şi el tainul ce i se cuvenea. Uneori, eu şi soră-mea îi mai aruncam câte ceva şi lui în timp ce mâncam, bineînţeles – sub privirile dezaprobatoare ale lui taică-meu şi potopul de reproşuri al maică-mii. Dacă se-ntâmpla cum- va ca ceea ce-i aruncasem să cadă dincoace de prag, ei bine, Bălan nu îndrăznea să intre, ci începea să dea iute-iute din coadă şi să schea- une rugător, pufăind pe nas, până ce unul din- tre noi se ridica de la masă şi-i dădea peste prag ceea ce-i aruncase neîndemânatic mai de- vreme. În rest, aştepta dincolo de prag, stând în coadă, elegant şi maiestuos, era o plăcere să-l priveşti, parcă era un om de zăpadă; şi, nu ştiu cum se făcea că, privindu-l, mâncarea din faţa noastră era mai gustoasă...  
 
Apoi, avea el un fel deosebit de a-şi mani¬festa bucuria atunci când mă revedea după o perioadă mai lungă de timp: nu sărea pe mine aşa cum făceau alţi câini, ci începea să latre, ţopăind într-o parte şi alta în faţa mea, pentru ca mai apoi să se învârtă în cerc în jurul meu – şi tot aşa... Cine nu-l cunoştea, când îl vedea aler¬gând spre mine, lătrând cu putere, era convins că urmează să mă muşte şi nu-i venea să-şi creadă ochilor când constata că nu era nici pe departe vorba de aşa ceva.  
 
Bălan evita, pe cât putea, confruntarea cu alţi câini, şi asta nu pentru că i-ar fi fost fri- că, atâta timp cât a fost în putere n-a reuşit să-l învingă niciun câine cu care era forţat să se bată. Mă gândeam eu atunci că el, un câine, avea mai multă minte decât mulţi oameni care o caută cu lumâ¬narea…  
 
La vreo trei ani, de când taică-meu l-a cumpărat de la Stan Trocaru, Bălan a început să-şi conducă stăpânul la autobuz când pleca la serviciu, era şef de manevră la CFR în Sibiu şi făcea naveta, lucra ,,12 cu 24”; apoi, când se-ntorcea, îl aştepta cuminte în faţa casei lui Mitică Fetelea, acolo unde era staţia. Interesant era că, deşi pentru tura de zi taică-meu trebuia să plece de acasă la 4 dimineaţa, iar când se-ntorcea din aceeaşi tură era deja 10 seara, Bălan nu renunţa la a-şi escorta cu loialitate stăpânul. Şi eu şi alţii ne tot întrebam de unde naiba ştia el când să-l aştepte la întoar¬cere, hai, că atunci când pleca era simplu să ştie, dar când se-ntorcea – de unde ştia? În orice caz, cu 5-10 minute înainte, Bălan se ins¬ta¬la în gura Uliţei Cimitirului, uitându-se din când în când pe drum în sus, spre casa lui Dinică Şandru, de după care trebuia să apară autobuzul hârbuit condus de Nelu lu’ Potcoavă – un alt Ion Teşcuţ după numele ade¬vărat –, autobuz care i-l aducea pe stăpânu-său acasă. Azi aşa, mâine aşa, a observat şi lumea obiceiul ăsta al lui, iar Bălan al nostru a început să fie simpa-ti¬zat, chiar respectat. Mulţi spuneau cu admi-raţie, mai ales când vremea era rea ,,de să nu scoţi niciun câine afar’ din casă”:  
 
– Ia uite, bă, câin’le lu’ Mărian Chircuţ, cum îl aşteaptă-n zloată, săracu’ de iel...  
 
Erau şi alţii care, din când în când, vă-zându-l cum stătea el aşa de cuminte şi aştepta, îi aruncau în semn de admiraţie câte-un bruş de mămăligă sau un ştuc de pâine să mănânce. Dacă asta s-ar fi întâmplat de la început şi tot timpul, aş fi tras concluzia că, în conformitate cu teoria lui Pavlov, Bălan îşi formase un reflex condiţionat, dar aşa... tocmai motivaţia, condiţionarea lipsea!  
 
Câinele ăsta se purta tare frumos cu toţi copiii. Până la vârsta de 3 ani, Sebastian, pri- mul meu copil, născut în 1982, n-a prea stat cu noi, a crescut mai mult la socrii mei, într-un sat de pe lângă Hârlău. Tata-socru ţinea enorm la nepotul lui, asta şi pentru că fratele nevesti-mii avea… patru fete! Ba, la un moment dat, a apărut şi o mică divergenţă între noi – ai mei, cel puţin, au sărit în sus ca arşi –, pentru că „bădia Sandu” – aşa i se spunea acolo, în Frumuşica –, ar fi vrut să-l înfieze şi să i se schime numele din Pătraşcu în Chirica, sau, cel puţin în Chirica-Pătraşcu. Socrul meu era un om extraor¬dinar de harnic şi de meticulos, tare gospodar şi priceput la toate, soacră-mea îl diviniza. Făcuse războiul şi fusese cinci ani prizonier la sovietici, între 1943 şi 1948. Întors din Siberia, în şase luni şi-a ridicat casa. Toc- mai când a terminat-o a căzut de pe schelă şi şi-a rupt coloana în zona cervicală, nimeni nu mai credea că nu va rămâne paralizat toată viaţa. Cu o voinţă de fier şi cu o credinţă ne- stră¬mu¬tată în Dumnezeu – a stat cu trunchiul şi gâtul în ghips timp de un an şi două luni, după care a urmat perioada grea de recuperare, cu dese cure la Sanatoriul de la Agigea –, şi-a revenit complet după alţi doi ani şi s-a apucat din nou de treabă. Era pasionat de mecanica fină – avea o colecţie întreagă de maşini de cusut Singer şi Naumann, de pendule achizi- ţionate în special de la evreii din zonă; de ase- menea, mai era pasionat de electrotehnică şi electronică, de chimie şi biologie, de medicina naturistă – medicii veterinari şi chiar cei umani din comună şomau, toată lumea venea la „bădia Sandu”. Meticulos şi inventiv, avea o mulţi¬me de instalaţii şi amenajări gospodăreşti, foarte ingeni¬oase, concepute chiar de el...  
 
Din păcate, după ce Sebastian a împli-nit doi ani, a murit de ciroză hepatică, de la faptul că ani de zile fusese şeful cazanului de făcut ţuică al CAP-ului i s-a tras, mai precis – de la vaporii de alcool, căci altfel el nu bea deloc alcool, deşi făcea cea mai bună palincă din zonă (ehei, câte n-am „rezolvat” eu cu pa- linca aia!...). La un an de la moartea lui, s-a născut fiică-mea Alexandra, i-am dat nu¬mele acesta în memoria sa. Pentru că nevastă-mea tot intra în concediu de maternitate, l-am adus şi pe Sebastian din Moldova, voiam să mai stea şi cu noi, să se obişnuiască, venea vremea să meargă la grădiniţă, apoi la şcoală... Bineînţeles că l-am dus şi pe la părinţii mei pe la Grebleşti, unde i-a plăcut tare mult, era obişnuit cu traiul la ţară, acolo unde până atun- ci avusese libertate deplină, la oraş se plic¬tisea grozav. Ai mei îl luau cu ei peste tot – în Treboilea, Gruiu’ Pleşciorii, Valea Viei, Faţă, Capu’ Dealului, Dealu’ Sasului, la sapă, la polog – adică la strâns fânul –, la lemne, evident, însoţiţi fiind şi de Bălan cu care el se împrietenise rapid. Ei bine, oricât l-ar fi chinu- it Sebastian pe Bălan – îl călărea, îl trăgea de coadă, îi băga mâna-n gură şi-i trăgea limba afară, îl lua de picioarele de dinapoi şi mergea cu el ca roaba –, câinele suporta cu stoicism totul. Se-nţelege că, dacă unul dintre noi, cei maturi, i-am fi făcut aşa ceva, până la urmă Bălan tot şi-ar fi arătat colţii, oricât de calm ar fi fost. Pe Sebastian însă îl privea cu blândeţe înţelegătoare, spunându-şi parcă în sinea lui: ,,De, ce să-i fac, e copil şi el, se joacă...”.  
 
Sebastian era tare neastâmpărat când era mic, se căţăra peste tot, prin copaci mai ales, dar şi prin poduri, pe acoperişuri de graj-duri chiar. Odată, în Treboilea, s-a suit într-un nuc din afara grădinii în care trebăluiau ai mei. La un moment dat, s-a auzit o bufnitură înfun- dată şi imediat Bălan a început să latre cu putere: copilul căzuse din nuc, dar n-a păţit nimic, ramurile elastice de care încerca să se agaţe în cădere i-au atenuat impactul cu pă- mântul. Speriaţi, ai mei s-au repezit îndată la gard să vadă ce se-ntâmplase. L-au văzut pe Bălan că alerga lătrând în jurul lui Sebastian, iar pe acesta că ţopăia şi striga cât îl ţineau plămânii, vorbea moldoveneşte, era o plăcere să-l asculţi:  
 
– Mamaii, tataii, uiti, uiti, n-am paţât nieca, n-am paţât nieca...  
 
Şmecherul, voia să preîntâmpine muş- truluiala părinţilor mei. Aceştia nu l-au bătut, le era prea drag de el ca să facă aşa ceva, dar, după ce l-au cercetat cu de-amănuntul să vadă dacă nu cumva păţise ceva, i-au ţinut copilului o teorie lungă cu privire la obiceiul lui de a se urca prin copaci, încât la un moment dat, copi- lul, plictisit, le-a zis cu lehamite:  
 
– Haidi, haidi, cî di-amu’-nainti nu ma mai urcî, numa’ daţî-m’ paşii odatî şî nu ma mai şiertaţ’ aşe di tari!  
 
Credeţi că Sebastian şi-a ţinut promi-si¬unea de a nu se mai urca în copaci? Nicide-cum! Da, dar de-atunci înainte, Bălan era cel care-l dădea de gol căci lătra când o făcea!  
 
Bălan n-a mai păzit porumbii în fiecare an, toamna, în Gruiu’ Pleşciorii, pentru că ai mei au început să pună acolo alternativ – un an porumb, un an cartofi. Şi cartofii, după ce se făceau, erau atacaţi de porci mistreţi, dar, mult mai rar decât porumbii. Uneori, când erau ur- me de râmă-turi, Bălan era legat singur câteva nopţi şi la cartofi. Se plimba toată noaptea din- tr-o parte în alta a locului pe sârma aceea lun- gă, făcându-şi cu brio datoria; căci, porcii mistreţi, dacă dădeau peste el mai multe nopţi la rând, în cele din urmă nu mai veneau, nu erau atât de agresivi ca atunci când pe locul acela găseau porumbi, care erau mult mai buni decât cartofii şi de aceea la ei pofteau pe lângă porcii mistreţi şi viezurii dar, în special – urşii.  
 
Interesant era şi faptul, remarcat de mine încă de la început, că Bălan era foarte atent la ce se discuta în prezenţa sa, în special dacă cineva i se adresa chiar lui, pă¬rând că înţelege tot ceea ce i se spune; căci, văzând cât de atent urmăreşte el discuţia oamenilor mari, nu se putea ca, măcar unul dintre aceştia, să nu-i adreseze şi lui câteva cuvinte, ca şi cum ar fi fost şi el tot om. În acele momente, mă gân- deam că ce bine ar fi ca şi noi, oamenii, să ascultăm mai des ce au de spus ceilalţi şi abia după aceea să reacţionăm; dar nu, în general, oamenii, şi mai ales noi, românii, avem prostul obicei de a nu asculta şi cealaltă parte, con- vinşi fiind că noi, şi numai noi avem dreptate, fără să realizăm de fapt că în felul acesta nu facem altceva decât să escaladăm conflictele dintre noi.  
 
Obişnuim să spunem că oamenii sunt superiori animalelor, pentru că vorbesc şi au conştiinţă, dar de unde ştim noi că fiecare spe- cie nu are limbajul său şi conştiinţa sa? De unde ştim noi că un animal, şi cu atât mai mult – un câine, nu gândeşte în felul său, desigur, atunci când face ceva? În fond, şi oamenii şi animalele au aceeaşi identitate fizică şi acelaşi principiu de viaţă: voinţa de a trăi – aşa cum bine remarca Arthur Schopenhauer în eseul „Viaţa-Amorul-Moartea”. Da, ne deosebim de animale prin faptul că suntem „dotaţi” cu elementul in-telectual numit raţiune, în timp ce echivalentul acesteia pentru animale este instinctul (de apărare, de hrănire, de com- portament caracte¬ristic speciei căreia îi apar- ţine etc.). Dar oare ce-l face pe un nou născut să caute cu înfrigurare pieptul mamei încă din primele secunde de viaţă? Instinctul, desigur, căci de raţiune nu poate fi vorba imediat după naştere! Nu la fel face şi un animal abia fătat? La urma urmei, „nu este important să ştii dacă un animal are raţiune, dar trebuie să ştii că poate suferi pentru cel pe care îl consideră prieten” – aşa cum remarca Albert Schweitzer, cu precizarea că această apreciere este cu atât mai valabilă în cazul câinelui. Apoi, şi omul şi animalul învaţă pe tot parcursul vieţii, fiecare în felul lui: omul să devină raţional şi să-şi înfrângă pornirile instinctuale, animalul – să-şi rafineze instinctele, deşi probabil că în cazul acestui a procesul de învăţare are alte resorturi şi aici nu se poate vorbi totuşi de raţiune (sau conştiinţă), ci cel mult de o anumită logică în acţiunile sale, determinată de experienţa de viaţă a animalului respectiv. Dacă oamenii se joacă pentru a se distra sau a se relaxa, anima- lele se joacă pentru a se antrena şi a-şi perfec- ţiona instinctele carac¬te¬ristice speciei respec- tive, deci pentru a în¬văţa. Convingerea multor oameni că acţiunile lor faţă de animale nu au nicio importanţă mora¬lă deoarece ele, anima- lele, le sunt pasămite inferioare, este total greşită. Arthur Schopenhauer numeşte această convingere „o barbarie a Occidentului, a cărei rădăcină este în iudaism”. Orice om care dispreţuieşte animalele uită „faptul că a fost odată alăptat de mama lui ca orice mamifer neajutorat”. Acela care este crud cu animalele „nu poate fi bun cu semenii săi”. Este imoral ca foamea şi bătaia să chinuie animalul pe care omul îl obligă să-i fie de folos, ajutându-l să-şi câştige existenţa. Unicitatea omului faţă de oricare alt animal constă în capacitatea sa de a generaliza şi abstractiza datorată tocmai faptu- lui că el este o fiinţă raţională. Acesta este şi motivul pentru care omul este capabil să vorbească şi să râdă, aceste manifestări fiindu-i caracteristice, făcându-l, cum spuneam, unic în regnul animal; atenţie – unic, nu superior! Şi asta, dintr-un motiv cât se poate de simplu: aceste capacităţi nu sunt meritul omului şi, ca urmare, ele nu pot constitui motivul pentru care el să se considere superior animalelor! La rândul său, câinele, spre deosebire de toate celelalte animale, poate face „un act particular, necunoscut celorlalte animale: îşi manifestă bucuria dând din coadă”, ceea ce face ca el să fie „singurul… amic [al omului] din lumea animală” – şi l-am citat aici pe acelaşi Arthur Schopenhauer, apropo de sintagma încetă- ţenită: „Câinele – cel mai bun prieten al omu- lui”. Immanuel Kant era de părere că „putem judeca inima unui om după modul în care el tratează animalele”, iar Mahatma Gandhi, extinzând conceptul, a ajuns la concluzia că: „Măreţia unei naţiuni şi progresul ei moral pot fi judecate după felul în care sunt tratate animalele”. Un om moral, un om „cu inimă” este acela care „totdeauna când…[va] vedea un câine abandonat în ploaie, acest lucru… [îl] va împiedica să fie fericit” (Aldous Huxley). Fără îndoială, „câinii nu sunt totul în viaţa noastră, dar o completează” (Roger Caras).  
 
Ca şi în relaţiile dintre oameni, preju- decăţile faţă de câini fac mult rău şi unora şi altora. Aţi observat că un câine se repede la om doar atunci când simte că acelui om îi este teamă de el? Cred că fiecare dintre noi am avut această experienţă măcar o dată-n viaţă, dar v-aţi întrebat de ce doar atunci? M-am convins demult că acest comportament al câinilor se datorează faptului că oamenii, în general, per- cep câinii ca pe nişte duşmani, iar câinii, sesizând asta, atacă ei primii pentru a se apăra doar. Nu am de unde să ştiu dacă „cel mai bun prieten al omului” are conştiinţă, raţiune, dar de multe ori el, câinele – un animal, acţionează mult mai logic decât omul, în ciuda conştiinţei cu care acesta din urmă se laudă, de parcă asta ar fi, vezi Doamne, meritul lui; în orice caz, sunt cu totul de acord cu aserţiunea lui Pierre Teilhard de Chardin: „Cîinele ştie, dar nu ştie că ştie!”, spre dosebire de mulţi oameni care ştiu că ştiu, dar asta nu le foloseşte la nimic… „Câinele a făcut din om Dumnezeul lui” (Paul Valery), dar mulţi oameni au făcut din câini duşmanii lor. Pentru mine, un lucru este cert: oamenii m-au dezamăgit de multe ori, câinii – niciodată! De asemenea, de prea multe ori am realizat cât adevăr este în spusele lui Mark Twain: „Diferenţa între om şi câine, este aceea că dacă ţi-l faci prieten – câinele nu te va muşca niciodată!”. Iată răspunsul Anitei, o fetiţă de numai 4 ani la întrebarea care este, după părerea ei, cea mai mare dovadă de dra- goste: „Cea mai mare probă de dragoste este atunci când câinele tău te linge pe faţă după ce l-ai lăsat singur toată ziua”; iar Konrad Lorenz spunea despre câinele său: „Gândindu-mă că sunt iubit de câinele meu mai mult decât îl iubesc eu, mă simt ruşinat”; în fine, Josh Billings făcea următoarea apreciere: „Câinele este singura fiinţă de pe Pământ care te va iubi mai mult decât te iubeşti tu însuţi”. Sunt convins de faptul că „a achiziţiona un câine este pentru unii singura ocazie de a-şi alege un prieten” (Mordecai Siega). Un câine poate avea şi un rol educativ: „Atunci când câinele tău nu vine la tine după ce ţi-a privit faţa, este cazul să-ţi examinezi conştiinţa” (Woodrow Wilson); de asemenea, el poate avea şi un rol curativ: „Nu există psihiatru mai bun pe lume decât un căţelluş care te linge pe faţă”. Iată de ce un copil ar trebui să aibă două lucruri esen- ţiale: un cîine şi o mamă care să-i dea voie să aibă un câine! Un anonim cerea semenilor să nu fie numit câine (evdent, asta probabil i se şi întâmplase!) argumentând că, nefiind atât de credincios şi atât de devotat, nu merită o astfel de „distincţie”. Câţi dintre cei care abando- nează un câine pentru că nu mai au „nevoie” de el sau pentru că îi „deranjează”, se gândesc că urmaşii lor, învăţând de la părinţi, vor pro- ceda la fel cu ei atunci când vor fi bătrâni? Aşadar, „o viaţă fără un câine este o greşeală”, aşa cum aprecia Carl Zuckmayer, căci dacă în dragostea dintre doi oameni pot apărea cele mai neaşteptate obstacole, în dragostea faţă de un câine obstacolele nu pot apărea decât din partea omului, dată fiind loialitatea necondiţi- onată a celui dintâi odată ce omul i-a câştigat încrederea.  
 
Noi, orăşenii, ne plângem că hoarde de câini ne-au invadat oraşele şi ne atacă uneori, dar ne-am întrebat cine se face vinovat pentru această situaţie? Câinii? Nicidecum! Noi, oamenii! I-am lăsat de izbelişte, fără stăpân, ei s-au înmulţit fără măsură, iar înfometarea la care-i supunem i-a făcut să-şi modifice com- portamentul faţă de noi în lupta lor pentru su- pravieţuire. „Este trist pentru fiinţa umană că cel mai bun prieten al omului este câinele, dar omul este cel mai mare duşman al câinelui” – spunea pe bună dreptate Eduardo Lamazon. Tocmai văd la televizor, cum o femeie atacată de câini, după ce a pătruns printr-o spărtură de gard în incinta unei locaţii a ADP dintr-un sector al capitalei, a murit la o zi de la atac. Nu ţin partea, Doamne fereşte acelor câini ucigaşi, ei trebuie eutanasiaţi urgent după părerea mea, dar închipuiţi-vă că o haită de câini înfometată vede că teritoriul îi este violat de cineva care intră furişându-se pe el; vă aşteptaţi cumva ca acea haită să rămână pasivă la aşa ceva?  
 
Cunosc oameni care n-ar da unui cerşe¬tor un leu sau o bucată de pâine, în schimb, cresc în apartamente, nu unul, ci mai mulţi câini, unii dintre ei în stare să-şi ia târâş stăpânii când sunt scoşi la plimbare, comporta¬ment perfect explicabil din moment ce bietul animal este scos afară o jumătate de oră pe zi, uneori şi mai rar de atât. Habitatul unui câine nu este şi nu poate fi un apartament de bloc! Ştiţi doar că ,,nu există sat fără câini”; trebuie să mai ştiţi însă şi că într-un sat nu există câine fără stăpân. Ei da, stăpânii lor ar putea fi acu¬zaţi de cruzime faţă de câini de unele cucoane simandicoase, membre ale unor ONG-uri de apărare a drepturilor animalelor, fiindcă nu-i culcă cu ei în pat şi nu le dau cu linguriţa lăptic (de fapt, pe cei mai mulţi dintre ei îi doare-n cot de animalele ale căror drepturi ţipă că le apără, important e să iasă banul de la sponsori şi de la stat pentru ceea ce spun doar că fac). De ce ? Pentru că, în general, câinii de la ţară dorm noaptea pe unde apucă, iar dacă dorm – o fac cu întreruperi dese, deoarece ei trebuie să-şi facă periodic rondurile de pază în jurul gospodăriilor stăpânilor, altfel de ce i-ar mai ţine aceştia pe lângă casele lor? Până la Bălan, spre exemplu, şi asta în ultimii ani de viaţă ai săi, niciun câine pe care l-a avut familia mea nu a avut o cuşcă a lui, în fine, un loc special amenajat pentru el unde să doarmă. Dacă-i apucau noaptea în curte, dormeau fie în gârlici, adică la intrarea în pimniţă, aşa se spune pe la noi pivniţei, fie su’ şop, adică acea parte a grajdului deschisă către curte şi închisă în partea cealaltă cu o portiţă prin care se intră în grădiniţa de zarzavat din spatele casei. Doar în nopţile foarte geroase de iarnă li se permitea să doarmă în grajd cu vitele, într-un colţ, sub iesele, adică – aţi ghicit! – iesle. În rest, stăteau în faţa casei, indiferent de vreme.  
 
Aşa cum am spus – în ultimii ani de viaţă, doar Bălan a avut parte de o cuşcă a lui. Câinele ăsta inteligent nu voia cu niciun chip să stea în curte noaptea – unde, repet era băgat doar când vremea era rea –, făcea un scandal nemaipomenit toată noaptea ca să iasă în faţa casei, la drum. Văzând asta, tatăl meu i-a făcut în cele din urmă o cuşcă din lemn de brad acoperită cu tablă, chiar la ieşirea din casă, în stânga, la colţul grădinii lui nea Titu. I-a pus apoi în ea un strat gros de ogrinji peste care a aşezat o bucată de preş, Bălan era mulţumit… De altfel, n-o folosea decât când era foarte frig ori când ploua sau ningea foarte tare. De obicei, când nu patrula, dormea pe podişcă, în faţa casei ori sus, pe o mică terasă de pe trepte.  
 
Tatăl meu s-a pensionat în 1987. Bălan începuse să vadă şi să audă din ce în ce mai prost, se orienta mai mult după miros, îmbătrâ- nise săracul... Cu toate astea, la ora 4 dimi- neaţa începea să latre şi să zgârie cu labele uşa de la intrare; apoi, la 4 după amiaza, oriunde s-ar fi aflat, se ducea la taică-meu şi începea să-l latre, bietul de el era intrigat de faptul că stăpânul lui nu se mai ducea la serviciu. Odată l-am surprins pe taică-meu explicându-i lui Bălan, ca unui om mare, de ce nu mai pleca el la autobuz pentru a se duce la gară şi de acolo la Sibiu, la serviciu; evident, scena m-a înduio- şat până la lacrimi...  
 
Bălan a murit de moarte bună în vara de dinaintea revoluţiei (sau ce Dumnezeu o fi fost?) din decembrie 1989, adică a dispărut de acasă şi de atunci nimeni nu l-a mai văzut, vorba poetului – „s-a dus şi el să moară puţin”.  
 
Râmnicu Vâlcea, 15-30 ianuarie, 2011  
 
P.S. 2 mai 2011:  
 
În staţia de tren Shibuya din Japonia există statuia unui câine a cărui poveste a fost transpusă cinematografic în filmul „Love story Hachi”, cu Richard Gere în rolul unui profesor care găseşte în gară un căţeluş abandonat şi îl ia acasă. Botezat Hachi, câinele acesta devine cel mai bun prieten al profesorului. Hachi îşi conducea în fiecare dimineaţă stăpânul la gară iar seara îl aştepta să se întoarcă acasă. Într-o zi însă, pe când preda, profesorul are un atac de cord şi moare. Din ziua aceea Hachi nu s-a mai clintit din gară, aşteptând întoarcerea stă- pânului său…  
 
Soţia profesorului a încercat de nenu- mărate ori să-l ia acasă, dar n-a reuşit. În cele din urmă, Hachi şi-a făcut un culcuş din paie sub un vagon dezafectat. Acolo se retrăgea târ- ziu în noapte, pentru a se odihni puţin, iar ziua îşi căuta neobosit stăpânul. Tot acolo a şi murit credinciosul animal după 9 ani de aşteptare şi îndelungi căutări… Impresionaţi de caracterul acelui câine, locuitorii i-au ridicat o statuie…  
 
Acum, aflând povestea lui Hachi, mă bucur că le-am adus un omagiu câinilor pe care i-a avut familia mea…  
 
*N. A.: În textul original regionalismele sunt marcate cu litere italice, care, din păcate, la copiere nu apar. De exemplu: lăndărit înseamnă întins/lungit pe jos.  
 
Referinţă Bibliografică:
OAMENI ȘI CÂINI (miniroman) (XI)* / Marian Pătrașcu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2127, Anul VI, 27 octombrie 2016.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Marian Pătrașcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Pătrașcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!