CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fictiune >  





OAMENI ȘI CÂINI (miniroman) (X)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
  
Mărian Frântu era un vechi ilegalist devenit celebru nu numai în Grebleşti, ci şi în toată Loviştea pentru opoziţia sa curajoasă îm¬potriva colectivizării, ceea ce nu era deloc con¬formă cu linia partidului în care se înscrisese încă dinainte de război. Înalt, slab, dar vânjos, brunet, cu privirea întunecată şi pătrunză¬toare, purta plete şi barbă lungă până la brâu. Umbla vara îmbrăcat într-o pelerină neagră, lungă până la călcâie, iar iarna – într-un palton la fel, fiind însoţit în permanenţă de doi câini-lup. Tăcut şi solitar, nu dormea vara acasă, ci unde- va pe malul Oltului, unde avea un teren pe care-l cultiva cu porumb şi legume. Acolo, la Cânşor, era reşedinţa lui de vară, o colibă din lemne acoperită cu carton gudronat. Îşi făcea mâncare în cutii de con-serve goale pe o vatră improvizată, folo¬sind apă chiar din Olt, pe care o şi bea, ceea ce era pentru consăteni de mare mirare cum de nu se îmbolnăvea. Uneori da la peşte cu plaşca, intrând în apă până la brâu, nu se-ncurca el cu undiţa. Alteori îi ajuta pe cei care prindeau peşte clandestin cu hălăul: Buzărnea, Ion Frântu – zis Râpu, Dinu Fetelea – zis Rancotă sau Laie Fetelea – zis Puvneci. Se pricepea la vâslit şi conducea cu dibăcie luntrea pe firul apei, mai primea şi el câte un peşte, cel mai mult îi plăcea somnul, pe atunci era plin Oltul de el. 
  
Mărian Frântu susţinea că stătuse cu Gheorghiu-Dej în aceeaşi celulă în lagărul de la Târgu-Jiu, de unde au evadat înainte de 23 august 1944, ajutaţi de ţărănişti şi de preo- tul Ioan Marina, viitorul patriarh, pe atunci – paroh al bisericii „Sfântul Gheorghe” din Râmnicu-Vâlcea. De aseme¬nea, el mai sus-ţinea că rămăseseră prieteni şi că avea oricând uşa deschisă la Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român. Lucrurile astea erau greu de crezut atunci, dar, peste ani, ele s-au dove¬dit a fi adevărate. La neîncrederea aceasta în spusele lui Mărian Frântu – ,,auz’ colo, Mărian Frântu şî pretin cu Gheorghiu-Dej, s-o crează mutu’!” – contribuise, e drept, şi faptul că nu insis¬ta absolut deloc să fie crezut; de altfel, el însuşi amintea destul de rar despre acea peri¬oa¬dă din viaţa lui, nu era omul care să se bată cu pumnul în piept că, vezi Doamne, era pretin cu preşedintele Consiliului de Stat al Republi-cii Populare Române, ce mai, cu ditamai şeful statului! Pe de altă parte, Mărian Frântu fusese încadrat fără drept de apel de către consătenii de vază, ale căror păreri contau pentru tot res- tul satului, în categoria prăpădiţilor, deoarece, una la mână – era ilegalist şi, doi la mână – se purta ca un zbir cu propria-i familie care, în cele din urmă, l-a şi renegat, iar el a ajuns să ducă o viaţă solitară şi chiar promis¬cu¬ă. Des- pre perioada detenţiei alături de Gheorghiu-Dej şi cum au evadat ei în 1944 şi au stat as- cunşi o zi şi-o noapte la preotul Ioan Marina, viitorul patriarh, după care au plecat la Bucu- reşti „ca să facă 23 August”, povestea, aşa cum am spus, arareori; pentru asta, trebuia să i se dezlege limba cu câteva ciocane de ţuică la MAT sau la Trocărel. Fireşte, nu era crezut decât de foarte puţini, cei mai mulţi dintre cei care-l ascultau povestind, oameni cu scaun la cap, îi spuneau că bate câmpii: 
  
– Hă, hă, hă, Mărian Frântu şî pretin cu Gheorghiu-Dej şî cu patriarhu’, s-o crează mu- tu’! – făcea Gogu Aslău, zis Gogu Pioresii. 
  
– Bine, bă, păi tu ne iei pă noi de fraie- ri? – sărea cu gura pe el şi Gore Fetelea. 
  
– Bă, dacă ie aşa cum spui tu, atuncea de ce dracu’ n-îi fi ajuns şî tu pân’ Comitetu’ Central, sau barim ceva şăf pă la regiune? Nici la raion n-ai fost în stare să te aciuiez’, cum au făcut-o alţî măi proşti ca tine! – îl judeca la rândul lui Rancotă. 
  
Gheorghe Iacobescu, zis Bicosu, care se dăduse cu partidul, primind chiar şi o slujbă importantă – era ditamai preşedintele Coope¬raţiei de Consum pe comună –, îi lua apărarea lui Mărian Frântu: 
  
– Lăsaţî-l bă, în pace, nu vă gândiţ’ şî voi cât a suferit iel în ilegalitate? 
  
– A suferit pă dracu’! Atuncea când ieu luptam la Cotu’ Donuli, el stătea bine mersî în puşcărie, pă masă şî casă di la Antonescu! – se burzuluia Niţă Mandea, Ţambalagiu’ popii. 
  
– Eheee, să fi stat el în prizonerat zece ani, cum am stat eu în Danbaş, la ruş’, care ne munceau în mină, cel puţin dooşpe ore pă zî, de ne dehulau, leşânaţ’ de foame şî ţapeni de frig… mama lor de muscali! – întărea şi Mitică Teodorescu, zis Căţea, privind trist, în gol, la amintirea celor petrecute din 1941, când căzuse prizonier, şi până în 1951, când a fost eliberat. Se uita apoi cu milă la Mărian Frântu, ştiindu-l comunist din ilegalitate, şi se tot în- treba dacă acesta ar fi putut omorî cu sânge rece, aşa cum văzuse el făcând pe cei pe care îi numea pandurii români, de fapt – prizonieri români, cărora sovieticii le promiseseră slujbe bune în ţară după eliberare, iar ei acceptaseră să facă parte din plutoanele de execuţie care lichidau cu precădere prizonieri germani. 
  
Unchiul meu, tata Laie Şchiopu, legio-n¬arul, îl înjura printre dinţi, şoptit, dar apă¬sat, aşa ca pentru sine, gata parcă să-l strângă de gât pe Mărian Frântu: 
  
– H’re-al draculi să fii tu, cu comu-niştii tăi cu tot! 
  
Nu mulţi aveau curajul să înjure regi- mul pe atunci, chiar şi în şoaptă, de obicei, erai imediat turnat la Securitate. Turnătorii se cu- noşteau însă şi se temeau de tata Laie, care fu- sese anchetat de nenumărate ori, ba chiar făcu- se şi puşcărie în două rânduri – la Aiud şi la Piteşti, în total şapte ani bătuţi pe muchie dar tot nu se-nvăţase minte, fier rău, de!... 
  
Atunci când se stârneau asemenea dis- pute în jurul lui, Mărian Frântu nu mai punea şi el gaz pă foc; dădea a lehamite din mână şi, târşindu-şi picioarele, pleca semeţ, cu capul sus, pieptul înainte şi cu pelerina neagră înfo- indu-i-se pe la poale: 
  
– Ce ştiţ’ voi? Habar n-aveţ’! 
  
Şi totuşi, un fapt era de necontestat în legătură cu Mărian Frântu: din mare comunist ilegalist ce fusese, devenise un duşman neîm- păcat al colectivizării. La MAT, la horă, dumi- nica în drum, unde lumea se aduna la taclale, chiar şi în biserică după slujbă, Mărian Frântu îndemna lumea să nu se înscrie în colectiv, să aibă curaj şi să înfrunte comisia de colectivi- zare condusă de unul de la raion – Udeci, omul partidului, căruia lumea, văzându-l bântuind zi şi noapte prin sat, îi striga de departe: 
  
– Huo de-ciii! 
  
Paradoxal, într-o vreme în care alţi oa- meni erau anchetaţi – se-nţelege, în urma unor turnă¬torii ordinare –, că au ascultat „Europa Liberă” sau „Vocea Americii”, că au înjurat partidul sau chiar că au cântat „Deşteaptă-te române!” (tatăl meu), Mărian Frântu nu a păţit nimic. Ba, la un moment dat, s-a răspândit în sat zvonul că, exasperat fiind de insistenţele şi ameninţările lui Udeci şi ale trepăduşilor care-l însoţeau, Mărian Frântu s-ar fi dus la Bucureşti în audienţă la Gheorghiu-Dej, unde, fără prea multă introducere, i-ar fi spus acestuia hotărât: 
  
– Bă, Ghiţă, tu la mine-n sat nu faci co- lectiv, ai înţăles? 
  
– Bine, Măriene, nu fac, linişteşte-te! – i-ar fi răspuns Gheorghiu-Dej. 
  
Apoi, cică, l-a ospătat, i-a dat nişte bani de buzunar şi l-a trimis la gară cu un automo- bil al Comitetului Central al Partidului Munci- toresc Român… Or fi fost, n-or fi fost toate astea adevărate..., cert este faptul că, până la urmă, în Grebleşti nu s-a făcut colectiv. Asta, în vreme ce în satul vecin, Boişoara, s-a făcut; ba, s-a făcut chiar şi în Câineni de Vâlcea, sat redenumit Câinenii Mari după reorganizarea administrativă din 1968, dar nu chiar colectiv, ci întovărăşire, cu doar două suprafeţe arabile: prima situată pe Malu’ Podului, iar cealaltă – tocmai în… comuna învecinată, Racoviţa, în Câmpu’ Sărăcineştilor. 
  
Pe de altă parte, Mărian Frântu eşuase lamentabil ca soţ şi tată, fiind renegat de toţi ai lui. De multe ori, câte o nevastă supărată pe bărbatul ei, îi mai strigă şi astăzi, furioasă: 
  
– Tu nu ieşti om, mă, ieşti drac, paică te-ar fi făcut Mărian Frântu! 
  
Mai mult, chiar maică-mii îi intrase în cap că taică-meu fusese făcut chiar aşa – cu Mărian Frântu, ce mai! Bineînţeles că, de câte ori auzea această remarcă din meliţa ei, pe taică-meu îl apucau pandaliile. Nu-l deranja atât faptul că Mărian Frântu i-ar fi putut fii ta- tă, ci faptul că nevastă-sa îndrăznea s-o facă pe maică-sa, Chirculeasa, curvă! În orice caz, aşa cum am arătat, Mărian Frântu fusese irevoca¬bil trecut în categoria prăpădiţilor, de către oa- menii de frunte ai satului, căci numai un prăpădit putea fi comunist şi se purta atât de rău cu nevasta şi cu copiii! Se uita totuşi că, spre deosebire de oportuniştii care se înscri¬seseră în partid după venirea comuniş¬tilor la putere, Mărian Frântu o făcuse când partidul era în ilegalitate, deci din convingere cum ar veni şi nu pentru avantaje personale, aşa cum o făcuseră ceilalţi. 
  
În ceea ce mă priveşte, l-am cunoscut pe Mărian Frântu ca pe un tip dur, foarte stă- pân pe sine, şi de aceea îl admiram foarte mult. O singură dată l-am văzut plângând: la moar- tea lui Gheorghiu-Dej, atunci când el a hotărât în mod irevocabil şi se pare că nu fără temei: 
  
– Ruşî l-au omărât! 
  
Mai mult, peste ani şi ani, când Mărian Frântu era de mult oale şi ulcele, aveam să des¬copăr că tot ce spunea el pe atunci era ade- vă¬rat. Se întâmpla asta la comemorarea a 30 de ani de la trecerea la cele veşnice a Patriarhului Iustinian, care în perioada 1932-1947 fusese preot-paroh la biserica „Sf. Gheorghe” din Râmnicu-Vâlcea şi militant ţărănist. Evadarea lui Gheorghiu-Dej din lagărul de la Târgu-Jiu a fost pusă la cale de către ţărănişti, pentru ca acesta să participe la actul de la 23 August 1944 în calitate de şef al Partidului Comunist. Forţaţi de împrejurări – maşina cu care se de- plasau făcuse pană de cauciuc, iar reparaţia nu putea fi făcută decât în Râmnicu Vâlcea, deşi iniţial nu fusese prevăzut să treacă pe aici –, fugarii şi înso¬ţitorii lor, fruntaşi ţărănişti din Gorj şi Vâlcea, au stat ascunşi în clopotniţa bisericii ,,Sf. Gheorghe” până ce s-a remediat pana. Cel care şi-a asumat protecţia lor a fost preotul-paroh Ioan Marina, militant ţărănist şi viitor patriarh sub numele de Iustinian care, datorită protec¬ţi¬ei de care s-a bucurat din par- tea lui Gheorghiu-Dej, a fost poreclit ,,patriar- hul roşu”, pe nedrept, totuşi, ţinând seama că a condus Biserica Ortodoxă Română într-o peri- oadă foarte grea, de impunere a ateismului, reuşind totuşi cu tact şi înţelepciune să evite dezastrul suferit de ortodoxie în URSS şi, chiar mai mult de atât – să protejeze clerul şi lăca- şele de cult şi să construiască altele noi, dar pe care Ceauşescu, în paranoia lui, a început să le dărâme... De altfel, propria-i moarte s-a produs ca urmare a dezastrului produs bisericilor de cutremurul din martie 1977, tocmai ieşise din spital şi văzând, din maşina în care se deplasa, o mulţime de biserici în ruine, a exclamat la un moment dat: 
  
– Aiii, bisericile mele! – după care şi-a dat obştescul sfârşit... 
  
Toate acestea au fost evocate de foşti colaboratori ai preotului Ioan Marina, între ca- re epitropul său şi câţiva membri ai consi-liului parohial din acea vreme, la comemorarea care a avut loc la începutul lui martie 2007, chiar în biserica păstorită de el pe vremea când era pre- ot. Episodul evadării lui Gheorghiu-Dej din lagă¬rul de la Târgu Jiu a fost descris şi de către I.P.S. Bartolomeu Anania în „Amintiri despre Patriarhul Iustinian”, lucrare inclusă în antolo- gia „Biserica în misiune. Patriarhia Română la ceas aniversar”, editată în 2005 de către Insti- tutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă al BOR. Acelaşi mare teolog, scriitor şi om de cultură, Bartolomeu Valeriu Anania, vâlceanul nostru de care ar trebui să fim mândri, menţionează evenimentul în volumul său „Memorii”, publi- cat în 2008 la Editura „Polirom”. 
  
La sfârşitul anilor ’60, un zugrav năs- truşnic l-a pictat pe Mărian Frântu pe unul din pereţii MAT-ului, călare pe un butoi şi cu o halbă de bere înspumată în mâna dreaptă, asemănarea fiind de-a dreptul izbitoare. Fasci- nat fiind încă din copilărie de acest personaj, în lucrarea ,,Monografia comunei Câineni – judeţul Vâlcea”, publicată în 2008 la Editura „Fortuna”, am inclus în albumul anexat o poză a lui Mărian Frântu făcută cu vreo cinci ani înainte de moartea sa. Poza în sine este fasci- nantă, dar, vă asigur, personajul ca atare a fost, în realitate, şi mai şi!... 
  
Ei bine, Mărian Frântu şi cei doi câini-lup ai lui erau unii dintre clienţii pe care Deta nu-i suporta de nicio culoare. Aversiunea faţă de ei şi-o manifesta într-un mod cu totul apar- te, care mă făcea de fiecare dată să mă întreb de unde Dumnezeu provenea şi, ceea ce mă enerva tot de fiecare dată, era faptul că nu-i găseam nicio explicaţie; până la urmă, am tras concluzia că pur şi simplu nu-i plăceau ei cum arată şi de aceea i se punea pata pe ei. 
  
Aşadar, de fiecare dată când Deta îl ve¬dea pe Mărian Frântu flancat de cei doi câini-lup de care era tare mândru, se ascundea să n-o vadă aceştia, cel mai adesea sub podişca din faţa casei, ai fi crezut că-i era tare frică de ei… Nimic mai fals! Deta aştepta ascunsă până tre¬ceau de ea după care se apropia tiptil, se plasa strategic în spatele lor şi, la momentul opor¬tun, îşi lua avânt şi-i sărea lui Mărian Frântu în spi- nare; în acel moment, cei doi câini-lup o ru- peau la fugă, mâncând pământul în faţa stăpâ- nului lor! Bietul Mărian Frântu!... Pe de o parte, mi-era milă de el pentru situaţia jenantă în care-l punea căţeaua noastră, iar pe de altă parte, aceeaşi situaţie mă şi distra grozav. Tare se mai enerva omul atunci, şi nu pentru că javra lu’ Mărian Chircuţ îi sărea în spate, ci că ditamai câinii-lup, cu care el se mândrea nevo- ie mare, fugeau de ea ca nişte laşi. Ilegalistul ajunsese să poarte cu el un ciomag ciobănesc de corn şi se tot uita în toate părţile când trecea prin faţa casei noastre, dar nu ştiu cum se făcea că Deta îl păcălea de fie¬care dată: atunci când răsufla uşurat, cre¬zând că a scăpat, hop! – se şi trezea cu ea-n spinare. Şi uite-aşa, Deta noas- tră ajunsese celebră în sat datorită a¬cestui com- portament cu totul ciudat al ei. Mai avea ea, e drept câţiva clienţi pe care nu-i putea su¬feri, dar cu niciunii nu se comporta aşa cum o făcea cu Mărian Frântu şi cei doi câini-lup ai săi… 
  
Deta a murit în 1975 călcată de o maşină la puţin timp după ce împlinise 8 ani... 
  
  
Referinţă Bibliografică:
OAMENI ȘI CÂINI (miniroman) (X) / Marian Pătrașcu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2124, Anul VI, 24 octombrie 2016.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Marian Pătrașcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Pătrașcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!