CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fictiune >  





OAMENI ȘI CÂINI (miniroman) (IX)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
IX 
  
Prin primăvara anului 1967, ieşind din casă, l-am văzut pe vecinul nostru de peste drum – Ion Mandea, zis Lisaveta, trecând la vale cu o târnă din care scheunau ascuţit şi dureros patru căţei atunci fătaţi; orbi şi fără apărare, păreau nişte viermi uriaşi care se miş- cau chinuit, fiecare căutând să iasă deasupra celorlalţi. 
  
– Nea Ioane, une duci tale căţăii ăia? – l-am întrebat pe Lisaveta. 
  
– Ia, îi duc să-i dau pă Boia ca să scap de iei, sânt căţele dă-le-ncolo, n-am nevoie de căţele, am oprit doar un câine. 
  
Speriat de ce-avea să facă, eu i-am zis repezit lui Lisaveta: 
  
– Nea Ioane, fie-ţ’ milă de iele, nu le omărî, oite, după ce căţeaua tale le înţarcă, îţ’ promiţ’ ieu că-ţ’ cumpărăm noi una, iar pentru elelalte trei mă angajăz tot ieu să ţî le vânz, hai zău, nu le omărî. 
  
– De, bă, Marinică, ieu ştiu ce să zâc... – mi-a răspuns cu îndoială Lisaveta. 
  
Între timp a ieşit din curte şi taică-meu care, văzând despre ce e vorba, mi-a spus: 
  
– Ia, ascultă, bă, de cân’ ieşti tu negus- tor de câini, he? Dacă ierea vorba de unu’ sân- gur hai, măi treacă-meargă, îl loam noi, da’ să te angajăz tu că vinz’ alţî trei? Şî măi sânt şî căţele pă deasupra! 
  
În cele din urmă l-am convins pe taică-meu ca Lisaveta să ne oprească una dintre ele. Acum problema era pe care s-o opresc dintre cele patru? Am stat mult să mă gân¬desc, uitân- du-mă în târnă la ele cum se zvârco¬leau oarbe şi fără ajutor, ţipând sfâşietor... Aş fi vrut ca nu eu să fi fost nevoit să aleg, fiindcă eram conştient că pe trei dintre ele le con¬dam-nam la moarte, dar n-am avut încotro. 
  
– Hai, bă, odată, tu vrei căţăl, tu alege! – m-a adus repede cu picioarele pe pământ gla- sul poruncitor al tatălui meu. 
  
În sfârşit, am ales una, dar cam la ni- me¬reală, era albă cu câteva pete mici, negre şi maronii, parcă fusese stropită cu vopsea. Am dus-o acasă la Lisaveta, dându-i-o nevesti-sii, căreia i-am spus tot aranjamentul – s-o ţină la ei până o înţărca-o maică-sa şi după aceea o cumpă¬răm noi. După trei luni, taică-meu i-a dat 15 lei lui Lisaveta şi am adus-o acasă la noi pe Molda, aşa i-am zis eu căţelei aceleia. Tai- că-meu, în schimb, i-a zis pur şi simplu Lisa- veta, că de la el o luase doar, Molda i se părea un nume prea sofisticat pentru o căţea. De câte ori îi atrăgeam atenţia că n-o cheamă Lisaveta, ci Molda, el mă lua în tărbacă: 
  
– Bă, mă laş’ cu numele ăsta boieresc! Păi, ce, bă, javra asta di la Lisaveta să compară cu căţeaua lu’ Bogdan care-a întemeiat Moldo- va? Eu unu’ îi zâc Lisaveta, tu zâ-i Molda, să vedem care nume prinde al tău sau al mieu, na! 
  
N-a prins nici unul, nici altul, ci un al treilea – Deta, e drept, mai apropiat de numele dat de taică-meu decât de cel dat de mine... Dar, de unde până unde – numele ăsta? 
  
În anul acela, pe 14 decembrie, s-a năs- cut sora mea Ana-Angela, decreţel de! Peste doar două săptă¬mâni şi trei zile eu împli- neam... 15 ani, eram în clasa a VIII-a şi urma să dau examen la liceu, „or’unde, şî la Brezoi, numa’ să răuşăsc” – îmi spuneam îngrijorat în gând adeseori. În acea zi, întorcându-mă de la şcoală, am găsit-o pe maică-mea în pat, iar alături, înfăşată, o mogâldeaţă de fetiţă negri¬ciosă, su¬gând cu voluptate la pieptul ei. Mama Moaşa, Găzăroaia, sora mai mare a lui taică-meu, doftoroaia satului, mai era încă la noi, o instruia ce şi cum pe cumnată-sa. Maică-mea născuse la bătrâneţe, cum aveau să comenteze muier’le prin sat în derâdere, deşi prea bătrână nu era. Avea 34 de ani, dar şi pe mine băiat mare, şi nu se făcea să mai rămână grea; grea, borţoasă – tot un drac!, era ruşine, ce mai, dar, de, „Ceauşăscu cu decretul lui lovi-l-ar dălacu’ să-l lovească!”. Şi cât a umblat ea pe la doctori după ce m-au avut pe mine!… Voia să mai aibă măcar încă un copil ca să am şi eu un sprijin după ce ei n-or mai fi, căci nu credeau că eu o să mă căsătoresc şi o să am şi copii, mă năs¬cu¬¬sem cu o boală neuromotorie congeni¬tală, ini¬ţial doctorii au decretat că ar fi sechele postpoliomielitice, când de fapt era vorba de o tetrapareză spastică, mai precis, boala se chema Maladia Little, fapt pe care l-am aflat abia când devenisem student. 
  
Mama Moaşa se cinstea cu ţuică, aşa cum făcea de fiecare dată după o moşire, sfâr- şind prin a se îmbăta criţă, tot de fiecare dată. 
  
– Lasă fă, cumnată, nu mă măi dădăci atâta, sunt şî ieu muiere-n toată firea, oi ştii ce am de făcut, ce moartii, zău aşa! – îi tot zicea maică-mea sătulă de dădăceala ei. 
  
– De, fă cumnată, oi fi tu muiere-n toa- tă firea, da’ de cân’ n-ai măi crescut tu copil de ţâţă, hai, ia să văz, ce măi zâci? – a împuns-o iute moaşa pe cumnată-sa. 
  
Maică-mea s-a făcut că nu pricepe alu- zia, voia să scape mai repede de ea, poate de data asta nu mai pleca pe zece cărări, e drept, doar trecea drumul, dar ţ’-ai găs’t! – cumnată-sa Găzăroaia nu s-a dat dusă de la noi decât seara târziu, şi, bineînţeles, pe zece cărări căci altfel ar fi stricat tradiţia… 
  
Eu m-am bucurat tare mult că, în sfâr- şit, am şi eu o soră. Suferisem cumplit până a- tunci că nu avusesem şi eu fraţi şi surori, cum erau, de exemplu, la nea Ilă, cinci la număr. Pentru că eram singur la părinţi, nu era zi de la Dumnezeu să nu trec pe la verişorii mei, sco- ţînd-o adesea din ţâţâni pe lea Florica – nevas- ta lui nea Ilă, care era sătulă de-ai ei. Am arătat doar cum mă înfiinţam acolo de cel puţin două ori pe săptămână, seara, când se aşezau la masă şi când aginam de pe margine, doar-doar m-o chema şi pe mine lea Florica să gust numa’ o ţâră din ceea ce mâncau ei... 
  
Deşi eram bucuros că am şi eu o soră, – chiar eu i-am ales şi numele – Ana-Angela i-am zis –, mă gândeam totuşi cu groază că a doua zi, la şcoală, colegii vor face mişto de mine că maică-mea a fătat aşa bătrână şi cu băiat aşa de mare. Într-adevăr, aşa a fost – de ce m-am temut, n-am scăpat! Dintre toţi cole- gii mei de şcoală, cu care de-a lungul anilor avusesem nenumărate conflicte sfârşite adese- ori cu bătăi – aşa, spastic cum eram, nu mă lă- sam învins cu una cu două, ba, de multe ori, eu eram cel care ieşea învingător –, doar Noneţ al lui Clopăţăl s-a găsit să-mi strige, pe când intram şontâcăind în clasă: 
  
– Bă, Marinică, nu ne-ai adus şî nouă nişte curastă, bă, c-am auzât c-a fătat mă-ta? 
  
Atâta mi-a trebuit! M-am repezit la gâ- tul lui Noneţ şi am început să-l împing, strân- gându-l cu putere de gulerul hainei şi strigân- du-i ca scos din minţi: 
  
– Bă, te-n p… mă-ti, tu vorbeşti bă, tu, care mă-ta a fătat odată cu sor’-ta, naşterea şî parastasu’ mamii cui te-a făcut, de ţâgan ce ieşti! 
  
Desigur, Noneţ nu era ţâgan, iar eu nu aveam nimic cu acest soi de oameni, n-am stat eu în bancă, ani de-a rândul, cu Neluţ al lui Ilie Ţiganu’? Eram chiar prieten cu el, dar cel care mă jignise era mai negricios la faţă decât pri- etenul meu ţigan. Şi unde mai pui că eram şi rude: Hobzoaica, bunică-mea, era cumnată cu mama lui Noneţ, acesta venindu-mi mie unchi şi maică-mii – verişor primar. Noneţ era, bine- în¬ţe¬les, sănătos şi mai zdravăn decât mine: ju- ca fotbal foarte bine, nu era zi să nu se urce în vârful catargului roşu din curtea şcolii, unde, ocazional, era arborat steagul României sau al partidului, se urca pe stâlpii de telegraf şi tre- cea drumul atârnat în mâini de cablul care, din loc în loc, lega capătul unor stâlpi, de cel al altora asemănători, dar fără sârme, care erau plantaţi peste drum. Atunci însă, surprins de violenţa atacului meu, el s-a dat câţiva paşi înapoi şi a căzut pe spate cu mine deasupra, agă¬ţat de gulerul hainei lui. Noneţ s-a lovit destul de rău la coaste şi la cap de marginile băncii peste care căzuse cât era de lat şi a în- ceput apoi să plângă şi să strige ca din gură de şarpe: 
  
– Aoliuuu, ce mi-ai făcut h’re-ai tu al draculi să fii? Te omor, tu-ţ’ mama ta! 
  
Dar nu mai era în stare de nimic… Rămăsese pe bancă încovrigat, ţinându-se cu mâinile când de cap, când de spate. Domnul Mişu Daneş, profesorul de matematică, tocmai trecea pe coridor spre clasa la care urma să intre la oră şi, auzind ţipete în clasa a VIII-a, a venit într-un suflet acolo să vadă ce se întâm¬pla¬se. Aflând cum ajunsesem să sar la bătaie, domn’ Mişu mi-a zis: 
  
– Să-ţi trăiască sora, măi băiete, şi să vă bucuraţi de ea! – iar pe Noneţ, aşa olicăit cum era, l-a mustrat aspru (dacă acesta n-ar fi fost deja tăbăcit de mine, precis ar fi încasat-o şi de la el): 
  
– Costea Ion, ţie nu ţi-e ruşine să-i vor- beşti aşa colegului tău de clasă?! Ce e-n capul tău, măi băiete? Mai sunteţi şi rude! . . . 
  
Cât priveşte reproşul meu adresat lui Noneţ, aşa era: râdea ciob de oală spartă! Ma- ma lui Noneţ, Ghiţa lu’ Clopăţăl, născuse în acelaşi an cu fiică-sa – Tia lu’ Dinu Vrelea, la doar o lună diferenţă, pe Tiuţa, colega noastră de clasă, Hereşanu Filofteia la catalog. 
  
Pe cât a umblat maică-mea pe la docto- ri ca să mai aibă copii după mine, pe atât de mult a umblat după ce rămăsese gravidă ca s-o avor¬te¬ze pe Angela, dar cumva aşa – natural, căci ni¬meni nu se încumeta să-i facă reclaj. Doc¬torii nu se băgau decât pe bani grei, iar Mama Moaşa sau alte bătrâne din sat, care lucrau cu ierburi otrăvitoare sau cu fusul, nu mai îndrăzneau să facă aşa ceva de frica puşcă- riei. Şi aşa, maică-mea, după ce burta a început să i se iţească, muncea mai abitir decât o făcu- se până atunci, şi nu era deloc o femeie leneşă. Dimpotrivă! Îl scotea din sărite de multe ori pe taică-meu cu „Hai, Măriene, că acuş’ să face sară şî nu gătăm!”, „Hai, Măriene, că vine ploaia şî să strică pologu’!”, „Hai, Măriene, să facem!”, „Hai, Măriene, să dregem!”… Acum, parcă înnebunise! Dădea cu sete în pământ cu sapa, la fel – cu toporul în lemne; ridica cu fur- ca sau cu ţăpoiul maldăre uriaşe de fân, pe ca- re le căra apoi în spate sau le dădea pe claie; căra pe umăr cele mai grele ţăndări de lemn; umplea cu vârf telteul cu cartofi şi-l sprijinea pe burta iţită; împingea icnind ca moşu’ Hob- za, tatăl ei, la roţile carului, după ce insista să-l umple ochi cu saci cu cartofi pe care tot ea-i căra în spate – toate astea doar-doar i s-o face rău şi o lăpăda, se gândea că autorităţile nu-i puteau face nimic, era prea bătrână pentru a mai putea duce o sarcină normală, avortul ar fi fost cumva natural. De nenumărate ori, cât a fost gravidă, taică-meu îi striga furios: 
  
– Fă, muiere, tu-ţ’ care Dumnezău te-a făcut la mă-ta, ce faci tu, fă, vrei să lapez’ co- pilu’? C-acuma-ţ’ trag ieu vro doo, de-ai să-l lapez’ urgent, criminalo, ce ieşti! 
  
În acele momente, maică-mea, cu toate că era o femeie credincioasă, uneori chiar bi- gotă, se gândea în sinea ei: „Iii, unde nu dă Dumnezău să-m’ tragă beţâvu’ ăsta o bătaie soră cu moartea, să scap şî ieu de belea!”… Ajunsese să-şi dorească ceea ce ura ea cel mai mult: să vină taică-meu odată beat criţă şi s-o ia la bătaie, dar bătaie zdravănă ca să scape şi ea de sarcina aceea care o înnebunea, nu alta… 
  
După cea de-a şasea lună de sarcină, maică-mea făcea periodic greva foamei: nu mânca decât o dată pe zi, şi atunci foarte puţin, tot aşa, doar-doar s-o-ntâmpla ceva cu ea şi-o lăpăda. Odată, chiar eu i-am strigat enervat la culme de îndărătnicia ei: 
  
– Da’, pune la naiba mâna şî mâncă şî tale ca lumea, că mâine-pomâine oi face vr’o mâţă jâgărâtă! – după care am ieşit iute din ca- să, ruşinat şi trântind uşa după mine; n-am mai auzit răspunsul ei… 
  
În timp ce toţi ai casei, atunci când ve- nea vorba de faptul că rămăsese grea, po¬me- neau doar cuvântul copil, eu o nimerisem, cel puţin în ceea ce priveşte sexul. Ana-Angela nu era însă deloc o mâţă jâgărâtă, ci o fetiţă per- fect sănătoasă, în ciuda atâtor tentative de-ale maică-mii de a scăpa de ea. 
  
De multe ori, trecut fiind de prima tinereţe, mă şi minunam de cum le potriveşte Dumnezeu pe toate... Căci iată, nu este o minune că o fiinţă nenăscută încă este con- damnată la moarte de chiar cea che¬mată să-i dea viaţă dar, cu toate astea, Dumnezeu a avut grijă de ea? Nici nu vreau să mă gândesc ce m-aş fi făcut dacă aş fi fost singur la părinţi, fără soră-mea şi familia ei, necăsătorit şi fără cei doi copii sau, poate şi mai rău – dacă aceştia m-ar fi dezamăgit, şi asta, în primul rând nu din vina lor, ci a mea, evident, fiindcă n-am fost în stare să-i cresc şi să-i educ aşa cum trebuie? Aşadar, Sebastian şi Alexandra au devenit în cele din urmă cele mai importante realizări ale vieţii mele, băiatul – inginer IT în Bucureşti, fata – medic rezident în Cluj, amân- doi la casele lor... Viaţa m-a convins de nenu- mărate ori că Dumnezeu nu dă omului decât cel mult cât poate duce şi că important este să nu abandonezi nicicând lupta cu vicisitudinile ei; la urma urmei, nu con¬tează decât ceea ce lasă omul în urma sa... 
  
Vă înşelaţi amarnic dacă o să credeţi că pe mine m-au ocolit necazurile, dimpotrivă, dacă mă uit în urmă şi văd prin câte am trecut, îmi dau seama cu groază că aş fi putut claca de nenumărate ori dacă..., dacă Cineva acolo sus n-ar fi ho¬tă¬rât altfel! Ei, şi aici resimt eu cu tărie adevărul crunt al spuselor lui Leon Blay: ,,Suferinţa poate trece, dar faptul de a fi suferit nu se şterge nicio¬da¬tă!”. Stigmatul acesta îl suport însă mai uşor da¬torită tuturor celor dragi mie, familiei mele – fapt pentru care-I sunt recunoscător lui Dumnezeu... 
  
Încă înainte de a merge singură în picioare, soră-mea Ana-Angela, căreia noi îi spuneam Geli, începuse să vor¬bească. Aşa că între Molda – numele dat de mine căţelei cumpărată de la Lisaveta, şi Lisaveta – numele dat de taică-meu, ea l-a reţi¬nut pe cel din urmă; dar, cum nu putea pro¬nunţa Lisaveta, ea îi zicea Deta! Ei, şi Deta i-a şi rămas numele! 
  
La maturitate Deta părea o corcitură de ciobănesc mioritic, era de talie mai degrabă mică şi avea un păr lung şi mătăsos care-i sălta pe spate când mergea. Era foarte ascultătoare şi bărbată, dar când îi era prea foame, devenea foarte obraznică şi nu se lăsa până nu obţinea mâncare suficientă pentru a se sătura. Acasă, domeniul ei era podişca din faţa intrării. Nu avea treabă cu trecătorii sau, cel puţin nu cu toţi. Era de-ajuns însă ca cineva să facă un pas spre intrarea în casă, că Deta începea să mârâie la intrus, arătându-şi colţii; pe-al doilea dacă-l făcea – îi şi sărea la picioare. Avea ea însă clienţii ei, pe care nu-i ierta, indiferent unde se aflau, şi ea-i vedea. Unul dintre ei era Mărian Frântu cu cei doi câini-lup ai lui… 
  
Referinţă Bibliografică:
OAMENI ȘI CÂINI (miniroman) (IX) / Marian Pătrașcu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2121, Anul VI, 21 octombrie 2016.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Marian Pătrașcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Pătrașcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!