CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Recenzii >  





UN PERIPLU SPIRITUAL - DE MÂNĂ CU TIMPUL LA MARGINE DE TIMP, MANUELA CERASELA JERLĂIANU, Editura Betta, 2019
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
UN PERIPLU SPIRITUAL - DE MÂNĂ CU TIMPUL 
  
LA MARGINE DE TIMP, MANUELA CERASELA JERLĂIANU, 
  
Editura Betta, 2019 
  
Ca valul unei mări nevăzute, spărgându-se de insula pustie a imaginarului, ecoul ne urmăreşte cu încăpăţânare întrebându-ne: „Cine suntem?” Drumurile duc spre un tărâm al semnificaţiilor, scăldat în cea mai pură mare, cea a Fiinţării, în care el, timpul, rămâne prietenul, stăpânul, slujitorul sau profetul, aşezat pe celălalt taler al balanţei, de unde legăm fiecare prezenţă de altele, iar lotcile clipei ne poartă mereu în alte călătorii spre inima existenţei. Într-o astfel de călătorie ne invită poeta MANUELA CERASELA JERLĂIANU, în cartea sa, LA MARGINE DE TIMP, Editura Betta, 2019. 
  
Un periplu spiritual, o invitaţie interesantă pentru mine, ca fizician, dar şi ca poet, un periplu pe care l-am parcurs pios şi înţelept, pentru a ajunge acolo unde ne vrea autorea, la marginea timpului. Poeta se vede LA MARGINE DE TIMP, (titlul cărţii şi al primului capitol), acolo unde trecutul o ajunge. Visează la o viaţă fără timp, cutreierându-l, comparându-l cu o iederă bătrână, care o locuieşte. Poeta se vede cântând româneşte la nai, la ţambal, un ritm al vieţii, care o măsoară. (La margine de timp). 
  
În poemul „Neconcordanţă”, poeta priveşte la timpul cocoţat în teiul centenar, simţindu-i clipele ce zboară spre apus, când face o dreaptă judecată între a fi şi a fost, cu convingerea că se vor întâlni la minus infinit. Un privilegiu cu riscurile, misiunea, dreptul şi datoria nescrisă, care nu anulează marele adevăr, acela de a restabili egalitatea deplină şi definitivă, într-o deschidere cosmică spre marele dat al omului, rostit de la începuturile lumii, acela de A FI. 
  
Poeta se vede gonind ca o fecioară, prin timp, alergând prin sângele nopţii, amintirile fiind încă vii, luminându-i paşii, având poftă de viaţă, prin pădurea de clipe tăiate, scriind poezia care, cu siguranţă va dăinui. Vede Pământul detaşată, din univers, sub ploaia de flori de stele, pe care le aude precum nişte şoapte printre clipele grăbite, unde vântul călător le poartă printre ramurile obosite ale timpului. (Cad flori de stele). Simte profund prin trup toamnele alergând, ca un frig contemporan, în care ea se vede o căprioară (Trec toamnele). O zbatere adâncă o locuieşte, în lecţii de viaţă pe care le descifrează, dorindu-se mereu a fi un om mai bun, în ciuda puterilor limitate. (În orice om e-o zbatere). 
  
O toamnă revine firesc, pregătindu-se de iernat, o toamnă în care poezia triumfă în faţa timpului „Cuvintele mele se strâng laolaltă / Zidind un imperiu cu ea peste timp” (În urma trăirii). 
  
O imagine aşteptată de mine, intuind-o parcă, în poemul „La ţărmul mării ţipă poezia”, este cea a poeziei care pe ţărmul mării îşi cere dreptul la existenţă, unde lupii mării vin să-mi dea târcoale, un ţărm al vieţii, unde cuvintele alunecă în scoici, iar poeta îşi întinde amintirile la soare, amintiri care o dor. „La ţărmul mării ţipă poezia / Lovind în pasul morţii desuet, / Agonizând în sine nebunia / de-a fi numită-n urmă ca poet”. Există într-adevăr o percepţie a clipei, care doare, dincolo de ultimul cuvânt pe care nu-l are prezentul, mergând până la punctul extrem pe care-l poate cerceta sufletul în imperiala sa singurătate, pierzându-se fluid, cu tăcere, în interiorul nostru. 
  
Vede ziua de mâine ca pe o zi luminată, în care e cuprinsă de o foame de viaţă, de cuvânt, un câmp roditor românesc, chiar dacă timpul a lasat urme adânci. (Eu astăzi vorbesc). Prezentul este revigorant „Astăzi iubesc şi-mi este bine / Mi-e sufletul poem şi jar” (Mi-e sufletul poem şi jar), în care lumina reprezintă farul călăuzitor, auzindu-i muzica, percepându-i armonia, adânc în suflet, unde înfloresc castanii. Lumina copacului lăuntric ne ajută să vedem roadele care ne luminează din interior, dar şi în exterior îmbogăţind sferele universului, prin Cuvânt, prin poeme. 
  
Autoarea vede viaţa cu toate faţetele ei, jubilând, în care unii fac risipă de timp, sau viaţa ispititoare cu paşi de foc, ce cântă la frunză, chiar dacă singurătatea stă la pândă. Aruncă săgeţi peste poartă, precum dacii, rugându-se prin scris: „Murind încet la capăt de cuvânt” (Rămân o umbră goală). Trăieşte iarna printr-o zăpadă de gânduri, cu flori de cuvinte, cristalizându-i trăirile în fratali unici, ce-i ridică zidire durabilă. (Trec frunzele vremii). Captivă sufletului ce plânge, în el e totuşi primăvară, o altă primăvară ridicată din cuvinte. (Eu am rămas captivă). 
  
Răbdătoare şi înţeleaptă, iubind prin poezie, respiră timpul, zilele rostogolite, reflectând asupra secundelor, topite-n miez de vară. (Mă ninge iar). 
  
Creează stări de spirit, în anotimpuri schimbătoare, când ploaie de timp, când ninsoare, bogată mereu prin cele trăite, prin cele scrise, dând timpului Timp s-o cunoască. (Cutez că voi fi mai bogată). Şi noi o cunoaştem în acelaşi mod, emoţionaţi de florile de spirit din gradina sufletului poetei. 
  
Poartă un dialog pertinent cu timpul, care o priveşte ager cu ochi de vultur, (De unde vii?) acesta lăsând semne pe unde trece. Interesantă e cuantificarea timpului, numărând paşii din doi în doi, ajungând la plus infinit, poeta aşteptând ca timpul s-o măsoare (Am ajuns la plus infinit), sub ploaia de cuvinte, unde totul rămâne vers. (Totul rămâne vers). Inima e mângâiată „Cu versul poeziei” (Două mâini şi-un deget), adunând lumina cuvintelor într-o muzică fermecată. Locuită de iubirea slovelor sale, zidind timpul prin poeme, cere clipei răbdare, vrând timpul să stea-n loc. Repetitivitatea anotimpurilor, a nopţilor cu lună rece, face să simtă cum prin timp ea însăşi curge, o curgere înţeleaptă şi conştientă (Încă o cale), în târziul care se apropie şi-i loveşte zorii grăbiţi. 
  
Avem aici o înţelegere adevărată a timpului, care îţi permite să trăieşti mult mai paşnic în interiorul realităţii relativului în care te afli, acolo unde timpul este trăit ca mişcare, curgere – decât ca o constantă, chiar dacă tu eşti cel care se mişcă, nu timpul. 
  
La margine de timp „Toamna coborâse de pe deal / cu trupul frunzelor uscate,” (Toamna coborâse de pe deal), scuturând izvoarele gândului, tristeţea şi umbrele pescăruşilor, într-un joc de umbre, ascuns şi perfid. Poeta priveşte prin oglinda timpului, măsurându-şi visele, poemele ce înfloresc precum liliacul, clipele şi ele înflorite-n mărgăritare, în ciuda timpului care bate neiertător în pereţii sufletului. Un mers prin timp care se învaţă şi în care iubirea doare. 
  
Vara apare în poezie cuprinsă de dor, în care o coasă taie clipele coapte, printre stelele căzute de cu noapte (A mai rămas o zi). Capitolul „La margine de timp” se încheie nostalgic, cum dimineaţa cu miros de stele curge în sufletul poetei, „ascultând caii timpului, mergând, nechezând şi trăgând prin brazda trupului, plugul...” (În noi dimineaţa curgea iute), călătorind prin inimi, prin cuvinte. 
  
Al doilea capitol al cărţii, RISIPA IUBIRII ne introduce într-o altă stare plină de emoţii, în care iubirea înfloreşte ca un vers, în amurgul plin de vise, în ciuda timpului ce curge cuntinuu şi ireversibil. Amintirile-s retrăire puternic, catalizator, ca un zbor peste mare, o mare a timpului, ce duce cântecul speranţei acolo unde corăbierii îşi prind visele-n năvodul iubirii. Iubirea apare nemărginită, zidită şi ea, (Zburând prin veacuri), acompaniată de chitară, de pian, dar şi ea simţind timpul cum curge, ziua venind grăbită, dragostea ridicând-o la cer, de unde scrisori ale tăcerii cern lacrimi, până când poeta uitând cine este, păşeşte pe pământul iubirii mărunt, precum timpul, unde un curcubeu din stele îi uneşte pământul cu cerul, visele se aprind, însoţind-o ca nişte luminatori veşnici. 
  
Uneori vede timpul mut, surd şi peltic, gângav, dar şi aşa acesta nu-i poate răni sufletul (Timpul care mă-ncearcă e rănit), triumfând în poemul „Noi suntem povestea”, poveste pe care poeţii o poartă în gând, în ciuda clepsidrei ce îşi strânge în ea nesfârşirea. 
  
Lumina cade repetat, ridicând cortina timpului, înălţând un curcubeu de tăcere, peste iubire, peste cuvintele ce ard. Un joc al iubirii, ce se vrea sărbătoare, retrăind amintiri, în clipele doinind, ca un legământ (Aş vrea). 
  
Ziua, umbra, noaptea, reapar drept martori ai poetei, în ruga sa, în retrăirea visului, într-o zbatere printre poveşti, peste care tăcerea îşi întinde aripile, renăscând din florile de tei. Trăiri închise în suflet, în ciuda timpului ce macină totul, până la margine de cuvânt. Poeta se regăseşte în scrierile sale, fiind o rămurea cu flori de dor şi de stele, un „Foaie verde de lumină, foaie verde de măceş / eu sunt mugur de dorinţe din iubirea ta cules, / dorul meu se cheamă pace şi te cheamă zi de zi / să rămâi precum un soare răsărit pentru-a iubi” (Dorul meu se cheamă pace). 
  
Poeta ridică o catedrală din cuvinte, unde aprinde o lumânare „lumina ei să-mpartă durerea-n poezie” (Nu am să deranjez). Timpul flămând muşcă din viaţă, omul risipindu-se în palma sorţii, în care e ancorată iubirea. Poetei, în hazardul fulgerător, cuvintele îi par lespezi, scriind vremurile, (Iubirea ni se frânge) şi se recompune din gânduri „În madrigalul vieţii creat desăvârşit” (Mă recompun din gânduri). Cuvântul are aripi, cu el călătoreşte extatic prin timp, prin cosmosul iubirii, adunându-şi gândurile în poem. Poeta nu e tristă de trecerea timpului, bucurându-se de trăirile sale, de iubirea sângerândă din vis, de clipele de fericire, împrumutând ritmul elegiac, simţind gustul absenţei, într-o dulce melancolie, ce dăinuie într-o perpetuă aşteptare (Zadarnic). 
  
Singurătatea o însoţeşte, lăsând romanţa vieţii uitată pe portativ, obosită pe ramura de timp, purtând iubirea în Raiul din suflet, rugându-l pe Dumnezeu să-i ierte trăirile în care „visând frumos”, simte rătăcirea, arderea nebună a inimii. (Iubind m-ai rătăcit). În fiecare om, un izvor de inocenţă, plin de puteri, aşteaptă să armonizeze această lume interioară cu iluminările exterioare pentru revelarea adevăratei identităţi. 
  
Imagini superbe, în noi albatroşii plutesc în derivă, în poemul cu acelaşi titlu, în care glasul iubirii sapă adânc. Poeme de iubire, din cuvinte cu aripi de stea, trăind printre rânduri, poeta decantându-se-n gânduri, ca un răsărit. Tăcerile de iarnă revin, „ Acum iubirea mă doboară / Şi dă cu mine de pământ, / Ea a uitat că bunăoară / O înălţasem în cuvânt” (Tăceri de iarnă timpurie), o tăcere ce îngheaţă, priveghind marea, o mare de tăcere în care de frig clepsidra crapă. O iarnă cu frigul din vise, o bântuie pe poetă la margine de timp, „Iar sufletul meu în taină suspină / Privind anii vieţii pe umerii cerniţi” (Mă ninge). Vântul hain bate, în suflul inimii răpus, simţind pulsul clipei, al pulberei de stele, de vise, pe care-l trece în poeme. (Din visele mele rămân doar aripe). Cu demnitate asumându-şi trăirile, rămânându-i alături doar poezia, „Unde moartera este viaţă, iar trăirea se sfârşeşte / Lângă clipa cenuşie care-n noi se risipeşte” (Am rămas ca o speranţă). 
  
Un reper al speranţei, o certitudine definitivă că lumea poate fi presupusă sau supusă de om, pentru afirmarea măreţiei sale interioare, într-o dimensiune temporală. 
  
Inedit mod de a sfida timpul, prin iubirea sădită-n sufletul ei, pe care apoi o trece-n poezie, o poezie reflexivă şi incitantă, tocmai prin această invitaţie la magine de timp, fixându-i reperele, şi îmbrăcându-l în trăiri poetice. 
  
Autoarea este şi rămâne un suflet luminat, de slove căutător, lumină ce-i modelează calea, în aspiraţia sa continuă de înălţare, ascultând glasul lui Iisus, (Prin valurile vremii), lumină ce ne-o dăruieşti şi nouă, ca o iubire supremă, singura care contează şi care-şi găseşte locul potrivit şi cuvenit în poezia ei. 
  
Uu superb poem rezultă citind doar titlurile poemelor unul după altul, o curgere sinuoasă, ca un bioritm al poetei, de trăiri inefabile, presărat cu construcţii estetice. 
  
O poezie frumos construită, în tonalităţi variate, care te poartă în timp prin stări căutătoare de fericire, în care sufletul poetei devine un rezonator cosmic, simţind pasul implacabil al timpului. Poemele ne poartă precum valurile unei mări, prin stări poetice, sub briza timpului, care ne măsoară, îmbogăţindu-ne cu iubirea de cuvânt, de adevăr şi de frumos. 
  
Optând pentru libertatea lăuntrică, pentru nevoia ca raţiunea să vegheze fără contenire asupra celor efemere cât şi asupra celor eterne, în durata unei clipe, într-o lumină absolută, timpul capătă valoare. O metafizică a devenirii, a cunoaşterii, pe care o percepem ca pe o atingere în eter cu eternul. Un mod axiologic de a simţi lucrurile aşa cum ţi-l dictează un anumit spaţiu, o anumită tradiţie, o lecţie care se învaţă din mers, dând timpului valoare, spre a te şti şi simţi OM. Mulţumim poetei MANUELA CERASELA JERLĂIANU pentru inefabilul călătoriei prin poezia sa şi aşteptăm noi apariţii editoriale! 
  
Aurelia RÎNJEA 
  
Referinţă Bibliografică:
UN PERIPLU SPIRITUAL - DE MÂNĂ CU TIMPUL LA MARGINE DE TIMP, MANUELA CERASELA JERLĂIANU, Editura Betta, 2019 / Manuela Cerasela Jerlăianu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2986, Anul IX, 05 martie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Manuela Cerasela Jerlăianu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Manuela Cerasela Jerlăianu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!