CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fictiune >  





Antiteză
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Dispărem.  
  
Unul câte unul.  
  
Nu este o regie sau o iluzie. Fizic, nu iluzoriu sau ca metaforă. Acum este persoana lângă tine și apoi nu o mai vezi. În fractiuni de secundă!  
  
Nimeni nu știe de ce!  
  
Nici unde anume - peste tot se întâmplă! Că este insulă sau zona îndepărtată a pământului sau in marile orașe.  
  
Nu este un sex mai avantajat. Doar cei deja bolnavi se pare că își duc durerea în continuare, ei fiind mai puțin afectați.  
  
Ni s-a ascuns mult timp, deci nu știm exact când a început, dar fenomenul a scăpat de sub orice control și atunci ni s-a comunicat adevărul. Cândva, cu ani buni in urma s-au înregistrat cazuri de combustie internă, dar cei prezenți vedeau cum arde corpul parțial sau total - rămânând ceva din el! Acum nimic! Răpiri? De către cine? Nu se vede nimeni în jur!  
  
Și de aici la panica generală a fost doar un pas.  
  
Dar cum toate teoriile au căzut una după alta, fenomenele meteo fiind în limitele normale, cunoscute - acum am ajuns într-o acalmie. Fiecare s-a adaptat vieții cotidiene, atât cat se poate de firesc.  
  
În timpurile acestea eu locuiesc încă în apartament cu soțul. Dar trăim ca doi străini de câteva luni bune. Fiecare în camera lui, mâncarea lui, cu gândurile sau stările proprii. Probabil a fost afectat că am renunțat să mai vorbesc, să mă mai lupt pentru ceva comun și mândru de fel, tace. Nu propune nimic. Evident eu caut soluții pentru viața mea.  
  
Am epuizat lacrimile pentru starea de fapt. Nu mă sperie aceste dispariții, nu știu să spun de ce, dar simt că nu mi se va întâmpla așa ceva! Și în definitiv dacă se întâmplă, nu ști când sau de ce și bănuiesc că treci rapid în altă stare. Așa că trăiesc normal, atât cat pot. Știu că nu va pleca el din casa. Deși am muncit amândoi la acest spațiu și la confortul lui. Plus că el are ce lucra și are un venit constant! Nu aștept nicio trezire de conștiință sau o recunoaștere a vreunui merit al meu. Am înțeles într-un târziu că nu se va întâmplă curând - poate niciodată - această minune. De ceva timp nu mai am de lucru. Ziua alerg la interviuri; ciudat, stupizenia acestora nu influențează starea generală a lumii. Să fii prea pregătit pentru un job este un refuz politicos fiindcă nu își permit să te plătească cat ai merita sau vor naivi care să accepte ordine absurde pe sume derizorii. Ignor.  
  
E greu însă de ignorat nefericirea și eșecul meu în căsnicie. De aceea caut explicații.  
  
Încerc totodată să nu mă mai supăr! Am prieteni care mă ajută emoțional. Material nimeni nu știe că eu supraviețuiesc din vânzarea aurului, bijuteriilor pe care le am. Din păcate nu prea multe!  
  
Ziua trece repede, doar noaptea caut, caut evident că nu știu unde - formula magică pentru viață! Simt că există! Atât să pot face, să mă perfecționez mai mult. Nu știu spre ce, poate să fiu mai sinceră cu mine, în fața oricărei probleme să reacționez cu mai mult senin. În niciun caz spre agonisirea bunurilor, iată - trăiesc într-un confort greu dobândit, muncit, care nu ne-a făcut mai fericiți sau măcar liniștiți! Simt însă cu toată ființa că adevărul deschide uși în timp ce minciuna le încuie!  
  
Citeam mult, dar acum îmi este greu să o fac. Încep o carte și o las. Meditez la o fraza și zile. În ultimul timp mă urmărește „E mai bine să nu ai idei deloc, decât sa ai idei proaste. Mai bine să nu crezi în nimic, decât să crezi în ceva greșit.” a lui Thomas Jefferson.  
  
Nopțile sunt cel mai greu de dus, atunci vin toate ideile și se duelează ca nebunele în a mea minte. În una din acestea am dat căutare după ,,fericire,, pe Google, chiar nu știu să spun de ce acest cuvânt și ajung la un club al oamenilor de litere care își postează poeziile. Citesc cu drag. La un moment dat în șirul de reclame apare ,,Prima întâlnire,, Pare ciudat! Toată lumea tocmai invers - ambalează totul. Ca ultima șansă, ultima dorință, ca soarele din trăirea negăsită și variante. Curiozitatea mă îndeamnă să o deschid.  
  
Un site curat, fără reclame sau culori țipătoare. Nu am mai văzut așa ceva. Un scris elegant, fie el tipărit, rarefiat, cu câteva prezentări. Începe cu răspunsul la întrebarea firească: De ce prima când noi tocmai dispărem? ,,Fiindcă mereu păstrăm în noi ceva neîmplinit mai ales sentimental. Crezi că nu ți-ai trăit dragostea și nu mai ști unde să o cauți, numai dacă crezi aceasta, continuă să parcurgi acestă pagină!,,  
  
Stau un pic ... cred că are dreptate. Nu, categoric nu am trăit magia dragostei așa cum o visam sau o imaginam de mică. Atunci să continuăm! Și urmează o înscriere cu șir lung de prezentare... gusturi, dorințe. Le completez. Mă gândesc, oare câte din ele le voi mai putea realiza? La unele răspund greu, nu mai știu ce îmi place; grav! ... culoare, poet, film... Reușesc într-un final să le închei! Apare o listă de bărbați care ar corespunde profilului meu. Ignor, apoi ies. Adorm târziu cu alte gânduri. A doua zi a fost ceva normal. O zi de vară cu soare în zona de câmpie din statul european. Nu am avut timp de internet. Dar a treia zi intru și vad un mesaj, între multe altele care nu îmi atrag atenția prin nimic, aceasta pare ceva mai cu miez. Nimeni nu avea poze. Doar imagini sugestive. Eu aveam o fată pe lac, într-o barcă cu flori, pe gânduri. Nu era chiar starea mea, dar asta am găsit mai potrivit din ce îmi apăruse la căutare. Iar domnul nu avea nimic. Nu m-a deranjat. De ce să pui ceva care nu te reprezintă. Poate chiar nu simțea nimic deosebit atunci. A! Exista o singură condiție a site-ului, ca discuțiile să aibă loc numai acolo. Altfel nu erau alte restricții, decât de cele de bun simț, normale.  
  
Și răspund la cuvintele necunoscutului. Nu scrie locul. Nu se prezintă. Este ceva cu gând și urmărirea lui. Mă incită. Las o idee și închid site-ul. Revin la poeziile postate de romantici. Adorm visând copaci și frunze călătoare care să mă elibereze de orice durere.  
  
De dimineață, după ce am mâncat, deschid laptopul și instinctiv pagina de întâlniri. Mesajul era acolo. Am aflat așa că era pe cealaltă parte a lumii, o diferență de 7- 8 ore și aveam aceeași naționalitate, plecat de mulți ani din țară. Nu răspund. Mai aveam timp, acum la ei este noapte! Ziua trece normal cu ieșiri, gătit, citesc anunțuri și vorbesc la telefon cu o prietenă. Încerca să mă convingă să mănânc mai mult. Îi pare ei că doar ciugulesc. Cine mai știe?! Sunt în picioare, am renunțat să mai plâng, asta era important.  
  
Mă hotărăsc totuși să plec definitiv din casă. Voi merge la părinți să îmi las cărțile în special și apoi voi pleca. Nu știu acum unde, dar asta simt că este bine pentru mine. Îi aduc la cunoștință soțului. Mai spun clar, dacă vrea forme legale de despărțire acum le facem. Apoi eu nu voi reveni pentru ele. Ezită. Nu mă încălzește deloc asta. Dacă nu poți face fericit un om, dacă nici măcar nu înțelegi ce îl doare, la ce bun să îl ții lângă ține. Nu am mai repetat întrebarea: ,, Și eu cu ce plec?,, nu aveam forță pentru o astfel de discuție. Era clar că doar cu bunurile primite cadou de la prieteni, părinți și cărțile mele. Întrebasem de câteva ori printre altele și asta reieșea. Noi nu vorbeam nici despre ce se întâmplă în lume. El avea televizorul și laptopul lui, eu laptopul meu în cameră. Era clar fiecare era informat. Plus mergea la scoală unde sigur vorbea cu colegii, cu studenții.  
  
Seara chiar nu am deschis laptopul, am citit Bruce Lipton și ideile lui despre o altfel de biologie. A doua zi soțul a readus în discuție costul actelor. M-am uitat prima dată serios la el după mult timp:  
  
- Sper că este o glumă! Adică tu nu iți permiți ca o treime din salariu să plătești actele și să ramai cu tot. Probabil se aștepta la discuții mai aprinse că a tăcut. A renunțat. Seara însă am readus ideea. A acceptat fără tragere de inimă. Mă simțeam lovită de incapacitatea lui de a fi om corect. Măcar cu el. Noaptea am intrat în dialog cu necunoscutul din cealaltă parte de lume. Doream să uit! Să văd altfel de gânduri, de unghiuri. S-a dovedit o idee bună. La început am vorbit despre matematică, despre legile vieții pornind de la ea. Ne-am amuzat desigur, apoi fiindcă așa simțeam am scris un vers. Totul era doar scris! Un fel de mess pe site! Se pare că administratorul se ținea de cuvânt, instantaneu se ștergea orice altă adresa. Iulian, așa se numea omul cu care vorbeam, încercase în altă conversație.  
  
- ,, Pe spate ne-am întins în iarba tu și eu  
  
Văzduh topit ca ceara-n arșiță de soare...,,  
  
Imediat a continuat:  
  
- ,,Curgea de-a lungul peste miriști ca un râu.  
  
Tăcere apăsătoare stăpânea pământul  
  
și o întrebare mi-a căzut în suflet până în fund.  
  
N-avea să-mi spună nimic pământul? Tot pământul-acesta  
  
neîndurător de lat și ucigător de mut, nimic?  
  
Ca să-l aud mai bine mi-am lipit  
  
de glii urechea- îndoielnic și supus-  
  
și pe sub glii ți-am auzit  
  
a inimei bătaie zgomotoasă  
  
Pământul răspundea...,,  
  
Am tăcut un timp. Era atât de greu să cred că un iubitor de Blaga stătea de vorbă cu mine de pe cealaltă parte a pământului în noapte. Să fi copiat versurile? Era o posibilitate, dar trebuia să știe ce este, unde să caute... Îmi tot puneam tot felul de întrebări. În final am acceptat că iubea poezia și pe Blaga. Îmi ceruse o poză, la acest gest merita una. I-am trimis! De data acesta a urmat la el tăcerea. Lungă, apăsătoare...  
  
- De ce nu te-am întâlnit? Fiindcă era imposibil să trecem unul pe lângă altul și să nu te remarc. Și tot ce am vorbit în acea noapte a fost în acest fel, în care mă intuia, altfel decât fusesem până atunci. Chiar nu știu cum am încheiat și am adormit.  
  
A doua zi am semnat actul de divorț. Mai aveam de așteptat 30 de zile, timp în care trebuia să cugetăm la gestul nostru. Ce bine ar fi să ți se lase la început ceva timp. Nimeni nu te întreabă nimic, nu ți se dau sfaturi... Ești lăsat să hotărăști singur, teoretic liber, dar dacă în programul tău creat de părinți, din ce ai văzut în jur nu există o limpezire în acest sens, ce să cauți? Adeseori nu ne cunoaștem nici pe noi. Ne grăbim atât de tare că nu avem timp de nici o cunoaștere a noastră. Important este să fim angajați într-un sistem, să ne acoperim singuri nevoile.  
  
În ziua aceea mi-a fost rău fizic. Am zăcut până următoarea dimineață. Mi-am făcut cartofi fierți. Cartofii și salata de varză crudă m-au salvat totdeauna din asemenea stări. Și cafeaua. Seara am intrat din nou pe internet. Mă gândeam unde să plec. Încă nu discutasem cu Iulian problemele mele. Doream să le uit. Mă aștepta o poveste. Mi-o tradusese din engleză.  
  
Undeva în timpul războiului un soldat corespondează cu o fată - fără să se vadă. Și asta timp de 2 ani! Se încheie războiul și hotărăsc să se întâlnească. Fiindcă nu se cunoșteau au stabilit ca ea să poarte un plic în mână. Ajunge băiatul în acel loc și la o masa stă o femeie superbă care își bea singură cafeaua, parcă undeva departe, neprivind nicăieri. La o altă masă o femeie solidă, puțin trecută de prima tinerețe, cu riduri vizibile și ochii obosiți are un plic pe masă. Inima îl trimite pe băiat spre tânăra suplă, dar plicul era la cealaltă, cea care timp de 2 ani îi scrise mereu, ținându-i curajul și cunoscându-i toate durerile, temerile, dorințele. Cat stă soldatul în cumpănă, tânăra plătește și pleacă din local. Se duce atunci direct la femeia solidă. Îi vorbește... Aceasta se uită la el neînțelegând, doar când amintește de plic atunci se luminează:  
  
- Tânăra care a plecat mi-a dat plicul și a zis că dacă veniți la mine ea vă așteaptă alături!  
  
Am zâmbit citind! Frumos test! Dar oare aceasta este dragostea? Un test, de care dacă trecem ne așteaptă bucuria? Ce bine ar fi! Seara discutăm mult, deja vorbim încărcați de emoție, îmi transmite ceva aparte, nu știu ce, nu știu cum, dar se scurg 8 ore. Zboară orele fără să realizez. Uit tristețea și oboseala. Suntem undeva în miez de noapte la mine, 03:00 - 03:30 și el hotărăște să mă sune. Îmi cere numărul. Au fost unele din cele mai lungi minute din viața mea așteptând să sune telefonul. Și sună!  
  
- Bună seara! Sunt Iulian! O voce blândă și caldă.  
  
Aveam deja inima în gât, o senzație nemaisimțită până acum mă cuprinde. Îmi oprește orice cuvânt. Nu știu ce îngân, ce reușesc să silabisesc. Aflu că mama lui a fost profesoară, o mamă severă cu el. Dură chiar. Că a trebuit să plece din țară când vremurile l-ar fi obligat să facă rău altor colegi. Că nu fumează. Vorbim câteva minute bune și adorm prima dată după foarte mult timp parcă încărcată sufletește.  
  
Zilele trec rapid, vorbim seară de seară, când la un moment dat am impresia că omul acela inteligent peste medie, își luase un doctorat în țara aceea mare, îmi ascunde ceva. Nu știu ce! Urmează o zi în care face un efort fantastic fiind la o conferință și muncind cu colegii la un proiect, face scurte pauze și îmi scrie și mie în limba noastră. Ajunge la mine dragul, se confesase că ceea ce simte pentru mine e atât de rar, atât de repede și imposibil de dezvoltat în el, el care nu m-a văzut, nu m-a atins. Iar mărturisirea o face din prea plinul simțit, nu pentru că ar aștepta sau ar cere ceva...  
  
Da, simt acest sentiment nenumit, dar logica și cursul firesc se împiedică în ceva. Nu pot spune ce. Capul meu și inima se luptă. Nu știu de ce și mai ales pentru ce! Uit că voi pleca, mă uit deja ca la un străin la cel din casă de prea mult timp. Așa a fost poate de la început și eu am acceptat să stau și să dau tot. Așteptând împlinirea ca femeie, ca mamă. Se dovedise că nu poate face copii, nu îl acuzasem, dimpotrivă, îl liniștisem. Vom înfia dacă va dori. El și numai el. Eu nu contam. Pe mine nimeni nu mă întreba ce vreau, când sau sub ce formă. Uit!  
  
Apoi spre seară, simt așa deodată că omul de la capătul celălalt al pământului nu este sincer. Deși ne mărturisiserăm că suntem singuri, eu am spus într-un final că sunt în divorț dar căsnicia mea se încheiase cu mai mult de 1 an în urmă... Cu toate acestea, cuvintele lui se joacă în mintea mea până le percep exact ca pe un joc, cuvinte care ascund realități. Mă doare aceasta. Mă doare fizic. Când mă mai liniștesc intru și îi las o poezie tristă a Anei Blandiana care se încheia cu ea care vorbește printr-un fir de iarba de undeva de sub pământ celui rămas în viață. Și adorm. Știam că era cu acei cercetători în discuții. Dimineață la ora 7.00 sună telefonul. Răspund amețită.  
  
- Ce s-a întâmplat? Aseară am ajuns târziu, am așteptat să nu te trezesc, să fie o ora ok pentru tine, ce ai pățit?  
  
Și atunci tot ce simțisem ieri a vorbit. Parcă nu mai aveam discernământ.  
  
- Să nu mai faci acesta! Te joci cu oameni și poți face foarte mult rău! Asta îmi amintesc foarte clar că i-am spus. A urmat o tăcere.  
  
- Acuzație? Acuzații la adresa mea Alina? Asta crezi despre mine?  
  
Și am destăinuit toate simțămintele mele din ziua precedentă. Atunci a zis:  
  
- De ce nu ai întrebat? De ce acuzații?!  
  
Și dintr-o dată m-au lovit acele cuvinte ca o pală grea de vânt. Nu am mai știut ce să spun. Chiar nu știu cum am încheiat. Minute în șir care s-au transformat în ore în care nu am putut să respir, nici să plâng. Parcă eram undeva în afară acelei realități. Dar nu puteam să spun nimic. De ce nu întrebasem? Poate fiindcă nu mai aveam încredere în nimeni! Poate fiindcă ceva de dincolo de percepția mea conștientă îmi vorbise cu prea multă putere. M-am îmbrăcat și am ieșit între oameni. Așa mă obligam să nu plâng, să uit de mine, să îi observ pe ceilalți. Și telefonul sună. O prietenă își văzuse soțul dispărând. Asta mă salvează. Vorbim, ascult, empatizez cu ea... nu știe ce să facă!? Anunțase autoritățile, nu se știe încă ce se face în aceste cazuri. Nu se putea emite certificate de deces fiindcă lipsea cadavrul. Era doar o simplă declarație a prietenei. Erau un cuplu normal, nici foarte fericiți dar nici nefericiți cum zicea ea. O liniștesc. O rog să mă sune oricând, dacă vrea ne vedem. Nu poate să vadă deocamdată pe nimeni. Caută, nu știe ce, peste tot în casă. Ceva care să o ajută să treacă peste. Asta mă luminează și pe mine. Am zeci de pagini scrise de el. Pagini superbe, rare. Nu declarații efective ci subtilități în expresii, pure trăiri la cotele maxime ale umanului. Alerg acasă. Citesc. Îi scrisesem o parte din viața mea. O citise la 7000 m altitudine în timpul unui zbor. Spunea că viețile noastre se aseamănă mult. Nu înțelegeam cum. El avea 2 fete cu realizări și care îi aduseseră multe satisfacții. Sigur și o mama a acestor copii. De ea nu vorbise niciodată. Nu întrebasem! Citeam pe nerăsuflate când sună telefonul.  
  
- Mă înșela, Alina! Și cred că de mult! Și ropot de plâns se aude de cealaltă parte a receptorului. Soțul meu iubit, avea timp și drăgălășenii multe, pentru o alta. Cel puțin una. Dar știi ceva... nu voi mai căuta! Îmi ajunge! Dacă putea face asta - gata! Mă opresc din plâns. Nu mi-am dat seama. Nu știu de ce am fost așa proastă. Acum mă voi liniștii. Nu, nu e nevoie să vii. Trebuie să dorm! Voi bea un ceai sau oțet de mere cu miere. Sau mai bine amândouă. Sau poate voi încerca o gură zdravănă de coniac. Nu, nu îmi va fi rău, la câtă apă e în mine poate duce și un strop de alcool. Îmi va obosi corpul și voi dormi. Da... ne auzim mâine! Sunt bine, nu te teme! Și apoi liniște.  
  
Nu m-am gândit niciodată că poate și eu sunt o femeie înșelată. La ce mi-ar folosi? Nu m-a făcut fericită, nu s-a zbătut mai deloc pentru acesta. Nu cred că avea timp, eu eram mereu lângă suspinul, dorința lui, să le împlinesc, să le anticipez. Mereu! Atunci ce conta că există o ea, mai multe brune, roșcate, blonde care i se aruncau în brațe? Cu ce îmi era mai bine?! Eu nu doream să mă răzbun pe nimeni. Nici pe el! Când am luat o palmă total nemeritată am crezut că îl omor pe el sau fac ceva rău... Sunasem la poliție. Fără să vorbesc. Mă sunaseră înapoi și mă rugaseră chiar dacă insistam că sunt bine, că fusese o ceartă domestică, să plec de acasă! Și plecasem. Greșeala mea la o prietena. O alesesem greșit. A doua zi constatam că se uită la mine ca la o ciudățenie, eu vreau să divorțez, să las așa avere. Pai și munca mea? Și anii mei pierduți? Și statutul meu social? Era clar cea mai mare greșeală a mea faptul că venisem în acea casă! De atunci murise în fiecare zi cam tot ce aveam pentru el. Probabil că mai aveam ceva rămășițe. Dar unui om ce răspunde cu o palmă unei simple întrebări nu se merită să îi acorzi atenție nici măcar umană. Bărbăția lui a dispărut complet, pentru totdeauna!  
  
Au fost zile grele până la semnarea definitivă a divorțului, nu am simțit nimic când am semnat. A doua zi a început să îmi zică că trebuie să plec din casă. Nu am reacționat. Știa că nu voi cere vreunei instanțe să îmi dea dreptul meu. Demnitatea mea, forța care știu că mă susținuse să facem toate acestea atât de armonioase existau întregi în mine. Urma doar să mă odihnesc și să îmi revin la viață. Da, cred că îi acordasem atât de multă atenție că uitasem să trăiesc și pentru mine. El mă avusese pe mine. Eu nu avusesem pe nimeni! Bagajul îl făceam greu, am apelat la o bună prietenă să mă ajute, fizic nu mai făceam față! Am lăsat florile mari și le-am rugat să aibă grijă de casă. Cât drag și sudoare lăsam acolo! Totul împărțisem, din nimicurile casei cumpărate împreună. Sau ce era dat de ai lui lăsasem fără să clintesc. Se strânseseră ceva cutii. Cărțile le luasem aproape pe toate. Erau cumpărate de mine!  
  
A avut totuși tupeul să vină și să zică, vom aduce un notar și se va nota tot ce ai luat. Am înlemnit. Acesta era soțul meu? Mi-am adunat curajul și i-am zis:  
  
- Cauți acum în tot și dacă crezi că există ceva ce ar trebui notat de vreo instanță, notar, ce vrei tu, oprești și terminăm bâlciul! Și sunasem nepotul să vina să mă ajute să iau de acolo ce brumă aveam după 12 ani de viață cu acel biped.  
  
Stau acum în camera de maxim 16 metri pătrați în casa părinților, iar cutiile acopereau podeaua de trebuia să urc peste, ca să pot ajunge la pat. Eram parcă undeva deasupra oricărei dureri. Prietena cu soțul dispărut își revenise foarte bine. Refuza să discute ceva și cred că era cea mai bună alegere. În definitiv el oricum era și în alte vieți, vorba ei, cel puțin o alta! Iulian nu îmi mai scrisese. Au fost zile gri, de gânduri grele. Și am acceptat că poate îl judecasem pripit, dirijată de propria trăire în casă cu acel om fără suflet. Rămăsese în mine sămânță frumosului sub emoție. Îmi crescuseră aripi! Aripile simțului!  
  
După câteva zile îi scrisesem. Cu scuzele de rigoare. Atunci am considerat că acel om nu îmi datora nimic. Trăise cu mine câteva ore minunate cu ecou prelung de nestins. Așa că am început să îi scriu. Știam că adoră tot ce era din țară, îl purtam cu mine pe străzi, prin piață, îi arătam cerul, colțuri din oraș și seara i le descriam în scris. Îmi răspunsese în prima zi cu un șir lung de acuzații că judec superficial, că jignesc nefondat și variante. Apoi a încetat să mai scrie. Eu știam însă că acel gest însemna că m-a iertat deși îi plăcea să facă pe moralizatorul. Așa că le-am luat că o lecție și eu continuăm să scriu.  
  
Acasă cu ai mei nu era deloc bine. Nici ei nu înțelegeau cum să te desparți fără să iei nimic din munca ta, ba mai mult să vreau să plec în lume fără țintă. Așa că trebuia rapid să iau o hotărâre. Sănătatea încă nu se refăcuse, deci încercam să mă menajez, să am ca terapie scrisul necunoscutului de la capăt de lume. Îl numeam ,,Omul din lună,, fiindcă părea undeva sus, privindu-mă, alintându-mă. Apoi am încetat să mai scriu, poate obosisem să vorbesc singură.  
  
În una din zilele acelea de toamna când stăteam pe o bancă în marele parc la soare, închisesem și ochii să mă bucur de razele calde iar în momentul când i-am deschis am văzut clar un bărbat cu o geantă de voiaj pe umăr, venind spre mine, ca apoi să dispară. M-am ridicat speriată. Nicăieri nu se vedea nimeni. Era o zonă deschisă, imposibil de parcurs atât de rapid de o ființă umană.  
  
Se apropia ziua mea. Îi scrisesem că dacă cineva m-ar întreba ce vreau să primesc cu acesta ocazie ar fi să îl întâlnesc. Nu știam cum arată! Deci, cum aș fi putut să îl văd, fie și imaginar deși ce văzusem eu era real.  
  
Mai erau câteva zile până atunci. Nu știu dacă îmi reținuse data nașterii. Nu o specificasem acum în scrierile mele.  
  
De ziua mea mă plimbam cu o prietenă în Gradina Botanică și tocmai îi povesteam ceva despre el când aceeași imagine venea pe aleea dintre plopi spre mine. M-am uitat la ea și exact când să o întreb pe prietena dacă a văzut, imaginea a dispărut. I-am destăinuit ce am văzut acum și cu zile în urma în parc. S-a uitat cu îngrijorare la mine. Trecusem prin prea multe, citeam în ochii ei teama de a mă menține lucidă și sănătoasă mental. Apoi am schimbat complet subiectul ca să nu își mai facă griji.  
  
La o săptămână am hotărât să plec. Mi-am făcut bagajul și tocmai ieșisem din casă pentru o rezervare spre drumul meu european, când sună telefonul.  
  
- Bună Alina, Iulian! Am simțit nevoia să stau. Eram în centru, nu mă puteam mișca de emoție.  
  
- Unde ești?  
  
- În țară!  
  
Nici nu știu ce am vorbit. Inițial nu dorea să ne vedem imediat dar i-am spus că am intenția să plec din țară, deci azi sau deloc. Nu era departe de orașul meu așa că m-am oferit să merg eu acolo. Mă simțeam mai bine fără să întâlnesc vreun cunoscut, sau poate chiar rude cu el alături.  
  
Am ajuns acasă și am anunțat că plec deocamdată în țara, mi-am luat un mic bagaj și am purces la drum. A trebuit să schimb două mașini. M-a sunat de zeci de ori. Grijuliu și din ce în ce mai emoționat. Eu parcă înghețam cu fiece minut ce ne apropiam. Mintea refuza să mai gândească. Mă bucuram că vedeniile mele fuseseră avertizări reale. Sigur citise tot ce îi trimisesem chiar dacă nu răspunsese nimic.  
  
Ce voiam? Să văd dacă era cel din vederea mea în primul rând, apoi ce voi simți lângă el.  
  
Am ajuns noaptea. Mă aștepta înalt și maiestuos. Am mers pe jos fără să ne atingem spre hotelul unde rezervase apartamentul. Pe trotuarul celălalt cânta un bătrân pe jos la vioara. A traversat și i-a dat bani, era vădit emoționat și corpul lui mare nu știa să își ascundă acesta. În cameră am vorbit, mai mult am repetat ce spusesem atâtea nopți. Nu se legau cuvintele. Parcă ceva stătea în loc. M-a rugat să mâncăm. Nu îmi era foame, dar am mers. Nu dormise de 2 zile și simțea nevoia să mănânce. Am mers în sala mare și aranjată cu gust a hotelului central. Am mâncat și ușor, ușor am început să vorbim mai normal. Ajunși în cameră am vrut să fac un duș. M-am așezat în cada mare și stăteam cu apa curgând peste mine parcă să mă limpezească. Pe acest om nu îl percepeam în niciun fel. Nu se cutremurase lumea, nu îmi atrăsese nimic atenția în mod special când îl văzusem! M-am întors revigorată în camera. El era în hol. Se vedea că își pregătise acolo pentru somn. Asculta muzică la tabletă. M-am așezat lângă el în tăcere pe celălalt fotoliu până am simțit că îngheț la propriu. Mi-am cerut scuze și am mers în pat, acoperindu-mă. A venit lângă mine și a stat pe marginea lui. În una din scrierile mele i-am spus cam așa:  
  
- Îmi așez mână pe inima ta să îi vindec orice rană!  
  
E clar că citise, fiindcă asta a făcut. Mi-a luat mâna și a pus-o pe zona inimii. Evident că în momentul acela deja urcam ușor, ușor undeva deasupra noastră.  
  
- Spune, Alina... tu le spui atât de frumos!  
  
Cine mai putea vorbi? Cu ce forță? Despre ce? În una din seri îmi spusese, nici nu ai idee cum te-ai simți acum în brațele mele, cum ai simți apropierea mea. Și s-a apropiat. Buzele s-au atins. Nu, nu cred că mai puteam vedea, sau percepe altceva, decât acea îmbrățișare. Iar sărutul acela nu mi l-aș fi putut imagina niciodată, e foarte clar. Cred că a fost infinit, fiecare părticică din buzele mele erau gustate și totuși toată tandrețea o percepeau. Răsuflam la alte dimensiuni. Toată acea noapte mi-a vorbit, îmbrățișat, nu numai fizic. Sufletul îl simțeam oblojit. Gândurile urcau culmi și coborau numai în culori de flori, sub nuanțe nemaivăzute de mine. Eram deja altă persoană. Cum poate să te schimbe atât de mult o apropiere? Am adormit spre dimineață. Am adormit? Sincer, nu știu! De nimic nu sunt sigură din acea noapte decât de sărutul prelung care m-a dus în alta lume. Și de atingerile, îmbrățișările nesfârșite. Aproape îmi venea să mă pipăi, eram aceeași? Cine era omul acesta? Când am deschis ochii el era deja treaz. Aveam atâtea de vorbit. Abia acum doream să spun. Cu ce să încep? El însă deja lucra pentru job pe laptop. A durat ceva să încheie. M-am spălat, schimbat. L-am privit cum își așează bluzele frumoase în bagaj. Apoi am mers la masă. Mergeam altfel, vorbeam altfel. Dar ceva se pierdea. Îl simțeam depărtându-se deși fizic era acolo lângă mine. Ușor, ușor toate întrebările sau cuvintele s-au retras din capul meu. Nu mai simțeau nevoia să fie spuse. Pleca. Nici măcar nu întrebam unde. Pentru cât timp. Era firesc ca el să spună. Cu acele cuvinte clare, bine arcuite de vocea caldă. Dar el spunea banalități. Le auzeam parțial. Oricum îmi va trebui timp să mă adaptez la noul ,,eu,,. Clar că eram altă persoană!  
  
Nu știu cum am ajuns la recepție. Fiecare cu geanta lui. Am realizat că era cel din vedenia mea. Se instala deja tristețea, nu puteam să mai privesc ceva ...  
  
- Domnul...?  
  
- Iulian Voldan...  
  
Și în acel moment a dispărut. Recepționerul tremura speriat. Ceilalți din jur s-au dat spre perete cu teamă. Fracțiuni de secundă mi-au trebuit să reacționez. M-am repezit spre chei, spunând recepționerului:  
  
- Sunt în cameră! Și mai mult am alergat decât să merg. Aproape să mă împiedic. Nu puteam nici să plâng. Nu știam ce s-a întâmplat. Fusese o nălucă? Cu cine petrecusem noaptea? Cu cine vorbisem atâtea? Am deschis rapid laptopul și am intrat pe site. I-am scris administratorului. Simțeam că știe tot! Am așteptat, nu știu cât, oricum timpul se schimbase în secunde de simț, care sunt altfel decât ale timpului. Pulsează în jurul tău, le auzi mereu, se joacă cu tine cum vor ele. Mi-a răspuns, exact cum mă așteptam. I-am scris fără respirație tot ce mi-a trecut prin cap. Când, îmi sună telefonul.  
  
- Vorbește Alina, iți este mai ușor!  
  
- Ai creat acest site ca să vezi dacă are legătură dispariția oamenilor cu sentimentele, așa este?  
  
- Da! Așa este! De unde ai dedus?  
  
- Am bănuit de când o prietena și-a pierdut soțul infidel. Acum trăiesc și eu... dar nu înțeleg, cred că mai mult de jumătate din populația omenirii înșeală. Toți vor dispărea?  
  
- Nu știu Alina, încă nu îmi este clar! Tu ai înșelat?  
  
- Nu, nu pot! Nu am putut niciodată! Dar de ce în anumite momente? Eu am simțit că acest om înșela cu 2 luni în urmă, la câteva zile de discuții, fără să îl fi văzut vreodată în viața mea. De ce nu a dispărut până acum? De ce acum?  
  
- Hai să judecăm amândoi! Oare de ce? Ce a fost acum mai mult? Cum l-ai perceput?  
  
- Ca cel mai pasional, cel mai sensibil om întâlnit în viața mea.  
  
- Și? Apoi? Parcă ziceai că în recepție s-a întâmplat! Ieșeați undeva?  
  
- Da. Ne despărțeam!  
  
- Cum așa?  
  
- Nu știu, era hotărârea lui! Nu am comentat-o!  
  
- Nu înțeleg!  
  
- Nici eu! Deja de dimineață era o luptă în el. Cumplită. Îi simțeam durerea surdă. Cred că mă plăcea dar nu putea rămâne cu mine. Înșela! Asta cred că este... Doamne asta e!  
  
- Ce? Ce anume? Dacă înșela, sigur o făcea de mult, sigur nu ești prima!  
  
- O, da! Sigur!... Dar de data acesta îl răscolise altfel totul. Percepuse la alt nivel trăirea cu mine. Asta este... cei ce înșeală și mai ales înșeală iubirea sinceră apropiindu-se de ea.  
  
- Cum apropierea? Nu înțeleg!  
  
- Noi nu ne-am spus niciodată cuvintele uriașe ale declarațiilor îndrăgostiților, dar le-am simțit, le-am transmis prin tot ce am făcut. Iar până acum nu ne-am văzut nici măcar video, azi, ieri, în fine, acum a fost primă dată când ne-am apropiat fizic. Iar el nu era sincer. El nu putea fi cu mine fiindcă trebuia să se întoarcă. Este ca și cum s-ar rupe în mai multe și cineva, o forță îi disipează fără șansa de a se recompune. În definitiv suntem energie, doar energie...  
  
- Tu spui că cei ce mint în dragoste se descompun?  
  
- Da, așa s-a întâmplat și cu soțul prietenei mele. După dispariția lui a descoperit că o înșela. Cred că atunci doreau să facă dragoste dar el nu era în întregime acolo. Asta a fost! Doamne trebuie să le spunem oamenilor!  
  
- Nu te vor crede Alina! Cine poate accepta așa ceva?  
  
- Eu voi caută o cale să o fac. Aștept să vina autoritățile, sigur trebuie să răspund la câteva întrebări și apoi voi găsi o cale să o fac.  
  
- Te mai pot suna? Poate chiar tu ai descoperit cauza dispariției noastre. Aș vrea sa vorbim despre asta.  
  
- Sigur, e așa de greu de dus un așa adevăr! Am nevoie să împărțim împreună asta! Oricând vrei mă poți suna! Eu am multe de pus în ordine!  
  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Antiteză / Lia Zidaru : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2526, Anul VII, 30 noiembrie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Lia Zidaru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Lia Zidaru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!