CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Cultural > Patrimoniu >  



Arhitecturare a cosmicului, umbră, timp reversibil şi eroi luciferici în „Sărmanul Dionis“
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Descriere: C:\Users\Ion\Pictures\Pachia-Tatomirescu, Ion, A-1, 2009-06-05.jpg  
  
 
  
Ion Pachia-Tatomirescu  
  
 
  
Arhitecturare a cosmicului, umbră, timp reversibil şi eroi luciferici înSărmanul Dionis  
  
 
  
În capodopera nuvelisticii romantice Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu (Botoşani / Ipoteşti-Dacia, 15 ianuarie 1850 ─ 1889, iunie, 15, Bucureşti), citită în cadrul reuniunii din 1 septembrie 1872 a Societăţii Junimea şi publicată în revista «Convorbiri literare», din decembrie 1872 – ianuarie 1873, eroul central, tânărul Dionis, „plonjează“ – încă din „deschiderea“ nuvelei – într-o „baie de idei“ despre relativitatea spaţio-temporalităţii lumii noastre:  
  
«...şi tot astfel, dacă închid un ochi văd mâna mea mai mică decât cu amândoi. De aş avea trei ochi aş vedea-o şi mai mare, şi cu cât mai mulţi ochi aş avea cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar părea mai mari. Cu toate astea, născut cu mii de ochi, în mijlocul unor arătări colosale, ele toate în raport cu mine, păstrându-şi proporţiunea, nu mi-ar părea nici mai mari, nici mai mici de cum îmi apar azi. Să ne închipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte, şi toate celea din ea scăzute în analogie, locuitorii acestei lumi, presupuindu-i dotaţi cu organele noastre, ar pricepe toate celea absolut în felul şi în proporţiunile în care le pricepem noi. Să ne-o închipuim, caeteris paribus, înmiit de mare – acelaşi lucru.» (EP, II, 280).  
  
Şi în proză, Mihai Eminescu are puterea demiurgică de „a renova / realcătui realul“, după cum admirabil-măiestrit observa Tudor Vianu:  
  
«Eminescu este un povestitor fantastic, căruia i se impune nu observarea realităţii, ci recompunerea ei vizionară, grea de semnificaţii adânci. Nimeni înaintea lui Eminescu şi nimeni după el n-a reuşit mai bine în acea pictură fantastică a realităţii, care aminteşte arta unui William Blake. Iată un apus de soare: „Departe, munţii cu fruntea încununată de codri, cu poalele pierdute în văi cu izvoare albe. Nouri mari, rotunzi şi plini pare-că de vijelie, treceau pe cerul adânc-albastru; prin ei munţii ridicau adâncuri şi coaste-n risipă, stanuri negre şi trunchete despicau pe ici, pe colo negurile, şi un brad se înălţa singur şi detunat pe-un vârf de munte în faţa soarelui ce apunea. Când soarele intră în nouri, ei părură roşii şi vineţi, tiviţi cu aur ce lumina dinapoia lor. Îngropau în grămezi de arcuri înalte, de speclunci adânci, suite una peste alta, lumina cerescului împărat, şi numai din când în când, sfâşiindu-se, se revărsau prin negrele lor ruine lacuri de purpură“ (Sărmanul Dionis, în Scrieri literare, ed. D. Murăraşu, p. 50). Caracterul fantastic şi vizionar al acestei descripţii provine din abundenţa ei fastuoasă, din arhitectonica ei barocă, din coloarea revărsată peste ea cu profunzime, din simbolurile care îi dau adâncimea unei vieţi morale.» (VArt, I, 133 sq.).  
  
Obiectele surprinse – „re-alcătuite“ – în proza eminesciană se disting prin învestitura lor cu misterioasă, romantică profunzime morală.  
  
Cu privire la problematica nuvelei, George Călinescu evidenţiază succint, în compendiul de Istoria literaturii române, din 1945:  
  
«„Sărmanul Dionis“ închide filosofia teoretică a lui Eminescu şi se bazează [...] pe teoria apriorismului. Metafizica poetului e panteistic spiritualistă, amestec de leibnitzianism, idealism german şi schopenhauerian. Universul e o sferă spirituală cu o infinitate de spiţe ce sunt speţele eterne. Individul însuşi are prototipul său. Este evident că mecanica totului e gândirea şi că între cugetarea întregului şi a părţilor, absolut vorbind, e un raport de contemporaneitate. Univers e activitatea onirică a Divinităţii la care participă automat şi conştiinţa umană, pentru care fenomenul nu-i o iluzie ci o participare la realitatea obiectivă a gândului divin. Singura eroare pe care o va face Dionis e de a crede că participarea înseamnă totalitate, că el e Dumnezeu. Călătoria lui în timp, în epoca lui Alexandru cel Bun, şi în spaţiu, în lună, nu e vreo dovadă a subiectivităţii percepţiei ci o simplă inspecţie ideală de-a lungul individului metafizic Zoroastru-Dan-Dionis. De altfel luna este edenul lui Eminescu şi „Sărmanul Dionis“, Comedia sa divină. Paradisul nu este ex-teritorial, ci pământul cu miezul lui vital, stăpânit de factorul inconsciu şi de colosalul geologic. Omul picat în acest mediu, leşină de parfumul cel lunatic, devine strigoi. Aci coniferii uriaşi au „scorburi“ de tămâie, umbra se adună în prunduri, cireşii, formând păduri, aruncă atâta floare încât omul e troienit, vegetaţia şi fauna sunt euforice, îşi ţipă bucuria de a se înmulţi, florile „cântă“, greierii răguşesc de voluptatea scârţâitului.» (CILRc, 158 sq.).  
  
„Acţiunea“ nuvelei romantice «Sărmanul Dionis», de Mihai Eminescu, îşi proiectează eroul central, „real“, dar purtător al unui nume de „zeitate păgână“, Dionis, „într-un prezent“ al vocii auctoriale, în orizontul bucureştean al anului 1872:  
  
«Era noapte şi ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strâmte şi noroioase ce trec prin noianul de case mici şi rău zidite din care consistă partea cea mare a capitalei României, prin bălţile de noroi ce împroşcau pe cutezătorul ce se încredea perfidelor unde...» (EP, II, 281).  
  
Eroul aparţine – ca orice romantic – „sferei excepţionalului“, este un „metafizician“ în a cărui minte interferează registre ale ideilor din «Critica raţiunii pure», de Immanuel Kant (1724 – 1804), cu cele dinspre «Lumea ca voinţă şi reprezentare», de Arthur Schopenhauer (1788 – 1860), făcând să germineze într-o direcţie de neasemuită autenticitate – bineînţeles, în perimetrul unui sublim „iniţiatic“ / „misteric“ – mitemele ens-ului care şi-a pierdut umbra, dinspre proza fantastic-simbolică în vogă a lui Adalbert von Chamisso («Istoria stranie a lui Peter Schlemihl»), şi înflorind teorii „despre dedublare“, despre „relativitatea“ / „comprimarea“ timpului, a spaţiului, despre metempsihoză etc.; pentru Dionis, «lumea-i visul sufletului nostru», trecut şi viitor se îngemănează în suflet «ca pădurea într-un sâmbure de ghindă», infinitul aparţine sufletului reflectare a celestului constelat într-un strop de rouă“:  
  
«dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri care sunt ascunse în noi, [...] atuncea în adâncurile sufletului coborându-ne, am putea trăi aievea în trecut şi am putea locui lumea stelelor şi a soarelui; [...] nu e adevărat că există un trecut – consecutivitatea e în cugetarea noastră – cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi, aceleaşi întotdeauna, esistă şi lucrează simultan...» (EP, II, 281).  
  
„Muritorul“ prin mintea căruia trec asemenea idei – un geniu, desigur –, în noaptea cu ploaie măruntă cum numai într-un Bucureşti de noiembrie târziu se poate afla, cu înfăţişarea-i de „ berbec în mijgură* “, are memorabilă distincţie romantică:  
  
«un cap cu plete de o sălbăticită neregularitate, înfundat într-o căciulă de miel» (EP, II, 281); «umbra eroului nostru dispărea prin şiroaiele ploaiei, care dederă capului său aspectul unui berbec plouat, şi te mirai ce mai rezistă torentelor de ploaie – hainele lui ude – sau metafizica» (EP, II, 282).  
  
În lumina de la o crâşmă deschisă, în care un ţigan schingiuia cu un arcuş o vioară cu «nişte coarde false», portretul protagonistului nostru romantic se lămureşte într-o mare măsură:  
  
«Nu era un cap urât acela a[l] lui Dionis. Faţa era de acea dulceaţă vânătă albă ca şi marmura în umbră, cam trasă fără a fi uscată, şi ochii tăiaţi în forma migdalei erau de acea intensivă voluptate pe care o are catifeaua neagră. Ei înotau în orbitele lor – un zâmbet fin şi cu toate astea atât de inocent trecu peste faţa lui...» (EP, II, 282).  
  
Când intră în cafenea, «ca să se usuce», profilul lui Dionis capătă o şi mai înrăzărită adâncime:  
  
«Ridicându-şi căciula cea miţoasă, vedem o frunte atât de netedă, albă, corect boltită, care coincide pe deplin cu faţa într-adevăr plăcută a tânărului meu. Părul numai cam pre lung curgea în viţe până pe spate, dar uscăciunea neagră şi sălbatecă a părului contrasta plăcut cu faţa fină, dulce şi copilărească a băietanului. Îşi puse în cui paltonul ud şi, la aroma îmbătătoare a unei cafele turceşti, ochii lui cei moi şi străluciţi se pierdură în acea intensivă visătorie care stă câteodată atât de bine băieţilor, pentru că seriozitatea contrastează totdeauna plăcut cu faţa de copil. Între aceşti muri afumaţi, plini de mirosul tutunului, de trăncănirea jucătorilor de domino şi de cadenţata bătaie a unui orologiu de lemn, ardeau lămpi somnoroase răspândind dungi de galbenă lumină prin aerul apăsat. Dionis făcea c-un creion un calcul matematic pe masa veche de lemn lustruit şi adesea surâdea.» (EP, II, 282 sq.).  
  
Tudor Vianu atrage atenţia asupra faptului că Eminescu, «pictorul expresiunii», sondează ‒ cu mare fidelitate revelatoare ‒ psiho-zonele abisal-romantice ale eroului său din „panoul central“:  
  
«...coboară în adâncimile psihologice ale eroului său, unde găseşte aplecarea spre voluptatea intensă unită cu inocenţa copilărească» (VArt, I, 141); «adâncimea este – ca să spunem aşa – calitatea afectului eminescian, intensitatea este cantitatea lui; Eminescu este pictorul stărilor răscolitoare, intensive» (VArt, I, 145); etc.  
  
Sunt, desigur, în arta portretistică eminesciană şi câteva interesante elemente care ţin de sfera balzacianismului:  
  
«Surâsul său era foarte inocent, dulce l-am putea numi, şi totuşi de o profundă melancolie. Melancolia în vârsta lui este semnul caracteristic al orfanilor; el era orfan, o esistenţă – cum sunt multe la noi – fără de speranţă şi, afară de aceea, determinat prin naştere la nepozitivism [...]. Dionis era un băiet sarac. Prin natura sa predispusă, el devenea şi mai sărac. Era tânăr – poate nici optsprezece ani – cu atât mai rău... [...] Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur... Şi această libertate de alegere în elementele de cultură îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească atât de visătoare. Lucruri mistice, subtilităţi metafizice îi atrăgeau cugetarea ca un magnet – e o minune oare că pentru el visul era o viaţă şi viaţa un vis...» (EP, II, 282 sq.).  
  
„Toată viaţa eroului“ – în acest timp naratologic – este „bi-constelată“ de «casa lui de pustnic, un colţ întunecos şi painjinit din arhiva unei cancelarii» şi de «atmosfera leneşă şi flegmatecă din cafenea» (EP, II, 283).  
  
La miezul nopţii, Dionis părăseşte cafeneaua, îndreptându-se spre casa-i, aflată într-un impresionant decor romantic:  
  
«Afară ploaia încetase şi, prin mrejele şi valurile de nouri negri-vineţi, luna trecea palidă şi rece. În mijlocul unei grădini pustii [...], se înălţau ochii de fereastă spartă a unei case veche a cărei streaşină de şindrilă era putredă şi acoperită c-un muşchi care strălucea ca bruma în lumina cea rece a lunei. Nişte trepte de lemn duceau în catul de sus al ei. Uşa mare deschisă în balconul catului de sus se clătina scârţâind în vânt şi numai într-o ţâţână, treptele erau putrede şi negre [...]. El trecu prin hăţişul grădinei şi prin zaplazurile năruite şi urcă iute scările. Uşile toate erau deschise. El intră într-o cameră ’naltă, spaţioasă şi goală. păreţii erau negri de şiroaiele de ploaie ce curgeau prin pod şi un mucegai verde se prinsese de var; [...] În colţurile tavanului cu grinzi lungi şi mohorâte painjenii îşi esercitau tăcuta şi pacinica lor industrie; într-un colţ al casei, la pământ, dormeau una peste alta vo câteva sute de cărţi vechi, [...]; în alt colţ, un pat [...]. Înaintea patului o masă [...]; pe ea hârtii, versuri, ziare rupte, broşuri efemere din câte se împart gratis, în fine, o neordine într-adevăr păgânească. Luna îşi vărsa lumina ei cea fantastică prin ferestrele mari, albind podelele de păreau unse cu cridă; păreţii posomorâţi aveau, pe unde ajungea lumina lunei, două cuadrate mari argintoase, ca reflectare a ferestrelor; pânzele de painjin străluceau vioi în lună şi deasupra cărţilor dorminde în colţ se ivea o îngerească umbră de om. Era aninat într-un cui bustul în mărime naturală [...] ca de vro optsprezece ani, cu păr negru şi lung, cu buzele subţiri şi roze, cu faţa fină şi albă ca tăiată-n marmură şi cu nişte ochi albaştri mari sub mari sprâncene şi gene lungi negre [...]. Visătorul Dionis se opri în dreptul acelui portret care sub lumina plină a lunei părea viu, ochii lui erau plini de o superstiţioasă nerozie, el şopti încet şi cu glasul înecat în lacrimi: „Bună sară, papà !“, umbra părea că-i surâde din cadrul ei de lemn – el s-apropie şi sărută mânile portretului, apoi faţa, gura, ochii cei de foc vânăt...» (EP, II, 285).  
  
Este vorba despre portretul tatălui eroului de pe «când fusese în vârsta lui de acum». Tatăl lui Dionis descindea dintr-o familie aristocratică, dar se rătăcise „înspre baza piramidei sociale“; se îndrăgosteşte de Maria, fiica gazdei ‒ un bătrân preot; rodul iubirii este Dionis:  
  
«Mumă-sa, o femeie palidă, ’naltă, blondă, cu ochii negri, îi vorbise adesea de tatăl său; de acel copil cine ştie cum rătăcit în clasele poporului de jos. Misterios, fără să spuie cuiva secretul numelui lui, el şedea în casa preotului bătrân a cărui fiică era Maria. Ei se iubiră. În toată ziua el îi promitea că taina sufletului său îşi va avea sfârşitul, că el o va lua de soţie, că o soartă aurită o aşteaptă. Dar într-o zi el primi o scrisoare cu sigil negru – o deschise – o ceti – o rupse bucăţi şi cu ea mintea sa... o copie de pe un testament părea a fi după cât se putea pricepe din bucăţile rupte. El muri în spitalul de alienaţi... palid, mut până-n ultimul moment, preocupat pare că de a ascunde un secret mare. [...] Văduvita sa mumă îl crescu pe el cum putu din lucrul mânilor ei – mâni delicate de doamnă [...] Ce frumos a fost papà ! zicea el surâzând şi mumă-sa, auzindu-l, îşi ştergea într-ascuns lacrimele ei. [...] Afară de ochii negri, care erau ai ei, era el întreg, el, copilul din portret. Ea îl crescu rău – dar cum se putea altfel – îl iubea aşa de mult ! [...] Dară, consumată de lipse, ea se stinse într-o zi.» (EP, II, 286).  
  
Cu portretul din tinereţe al tatălui, Dionis „angajează lungi dialoguri“, înfiorându-se de adâncimile albaştrilor ochi paterni. Când luna intră „într-un nor spintecat de fulger“, întunecând casa şi tabloul tatălui, Dionis aprinde lumânarea băgată «în gâtul unui clondir de ţinea loc de sfeşnic». În acest cadru se ivesc şi Cugetările sărmanului Dionis ‒ «vervă strălucită, aparent veselă, produsă de adâncimea tristeţii» (IbrS, I, 110):  
  
«...O, acopere fiinţa-mi cu-a ta mută armonie, / Vino somn – ori vino moarte. Pentru mine e tot una / De-oi petrece-ncă cu mâţe şi cu pureci şi cu luna, / Ori de nu – cui ce-i aduce ? Poezie – sărăcie !» (EP, II, 289).  
  
La lumina lumânării ce ardea «în gâtul garafei cu ochiul roş», Dionis deschide un tratat de astrologie legat în piele, cu buchii înseilate în «cerneală roşie ca sângele», purtând titlul: Arhitecturae cosmicae sive astronimiae geocentricae compendium, apucându-se să descifreze „un text obscur“; când se termină lumânarea, îşi continuă lectura lângă fereastră, la lumina lunii ce reapăruse. Când întoarce pagina  
  
‒ cu «mulţimea de cercuri ce se tăiau, atât de multe încât păreau un ghem de fire roş sau un painjiniş zugrăvit cu sânge» (EP, II, 290) ‒  
  
şi când luna „lichefiază“, „diafanizează“ şi chiar „fotonizează“ mieros-romantic registrele nocturnului  
  
‒ «trecea frumoasă, clară pe un cer limpede, adânc, transparent, prin nouri de un fluid de argint, prin stelele mari de aur topit» (ibid.) ‒,  
  
Dionis are impresia că deasupra lui fiinţează „o mie de ceruri“, că a ajuns la „înţelegerea“ priveliştii fiinţiale, a marelui semn sacru  
  
‒ semn «ce-i în stare de a te transpune în adâncimile sufleteşti, în lumi care se formează aievea aşa cum le doreşti, în spaţii iluminate de un albastru splendid» (ibid.).  
  
La prima încercare de a se transpune, eroului i se relevă în spaţiul oniric chipul fiinţei iubite (la care se gândise şi în cafenea):  
  
«În faţa locuinţei lui Dionis se ridica o casă frumoasă şi albă. dintr-o fereastră deschisă din catul de sus el auzi prin aerul nopţii tremurând notele dulci ale unui clavir şi un tânăr şi tremurător glas de copilă adiind o rugăciune uşoară, pare că parfumată, fantastică. El îşi închise ochii ca să viseze în libertate. I se păru atunci că e într-un pustiu uscat [...]. Pustiul tace, aerul e mort şi numai suflarea lui e vie, numai ochiul lui e viu, pentru ca să vadă pe un nor de argint, în naltul cerului, un înger alb, îngenuncheat, cu mânile unite, care cânta o rugăciune divină, adâncă, tremurătoare: rugăciunea unei vergine. Întredeschise ochii şi văzu prin fereastra arcată şi deschisă, în mijlocul unui salon strălucit, o jună [...] într-o haină albă, înfiorând cu degetele ei subţiri, lungi şi dulci clapele unui piano [...] o nouă Ofelia. Închise iar ochii până ce, recăzut în pustiul cel lung...» (EP, II, 290 sq.).  
  
Albul palat angajează într-o superbă corespondenţă romantică „norul de argint“ şi juna – „îngerul în genunchi“.  
  
Când priveşte din nou pagina cu «painjinişul de linii roşii», Dionis constată „însufleţirea“ acestora, observă cum „geometria lor“ prinde viaţă (deocamdată, nebănuind că fenomenul respectiv se derulează „după voinţa şi reprezentarea lui“, nu neapărat „schopenhaueriene“):  
  
«...şi liniile începură a se mişca. El puse degetul în centrul lor.» (EP, II, 291).  
  
Dionis este tras de o mână nevăzută în trecut:  
  
«şi liniile semnului astrologic se mişcau cumplit ca şerpi de jăratic; tot mai mare şi mai mare devenea painjinul»;  
  
când vocea semnului îl întreabă unde să se statornicească, eroul răspunde:  
  
«Alexandru cel Bun !»; «şi... încet, încet painjinişul cel roş se lărgi, se diafaniză şi se prefăcu într-un cer rumenit de apunerea soarelui; el era lungit pe o câmpie cosită, fânul clădit mirosea, cerul de înserare era deasupră-i albastru...» (ibid.).  
  
Eroul de până acum, Dionis, „transpusîn vremea lui Alexandru cel Bun, devine călugărul Dan, elev al dascălului Ruben, de la Academia din Socola.  
  
Din „câmpia cosită“, călugărul Dan se scoală cu cartea cea veche în mână şi, pe înserare, ajunge într-un Iaşi al purităţii agreste  
  
‒ cu «case frumos văruite, cu streşine vechi peste care vărsa o viorie lumină răsăritoarea lună» (EP, II, 293) ‒  
  
şi se îndreaptă spre casa maestrului Ruben:  
  
«izolată în mijlocul unei ogrăzi pustii; prin crăpăturile obloanelor închise se zărea lumină; casa era c-un acoperământ ţuguiat, păreţii erau de piatră mică din ceea cu care se pietruiesc fântânele şi orice tencuială căzuse de pe ele, încât părea o bucată din ruina unei cetăţui; obloanele erau mult mai largi decât ferestrele cele înguste, şi la un cerdac ţinut în aer de stâlpi de zid în patru muchi duceau dint-o lature nişte scări nalte...» (ibid.).  
  
Maestrul Ruben se distinge printr-o „antică frumuseţe“:  
  
are «o frunte naltă, pleşuvă, încreţită de gândiri, ochii suri, boltiţi adânc în capul cel înţelept, şi barba lungă, care curgea de sub adâncii umeri ai obrazului până pe pieptul întotdeauna cam plecat, îi da arătarea unui înţelept din vechime. Arătarea lui era liniştită – dar nu blândă; numai în împrejurul gurei musculoase se vedea o dulceaţă amărită de îndoieli. El este un evreu învăţat, pribegit din Spania în Polonia, unde însă neputând fi învăţător public, pentru că rămăsese în legea lui, fusese chemat de Domnul Moldovei ca dascăl de matematică şi filosofie la Academia din Socola.» (EP, II, 294).  
  
Călugărul Dan îi mărturiseşte maestrului Ruben că a reuşit – graţie misterioasei cărţi încredinţate – să-şi trăiască viitorul:  
  
«– Pe deplin aşa cum mi-ai spus-o, dascăle – zise Dan – azi sunt încredinţat că vremea nemărginită este făptură a nemuritorului nostru suflet. Am trăit în viitor. Îţi spun, acuma am doi oameni cu totului deosebiţi în mine – unul, călugărul Dan, care vorbeşte cu tine şi trăieşte în vremile domniei lui Alexandru-vodă, altul cu alt nume, trăind peste cinci sute de ani de acum înainte.» (ibid.).  
  
Maestrul Ruben îndeamnă pe tânărul călugăr să-şi continue „antrenamentul“:  
  
«– În şir, răspunse Ruben, poţi să te pui în viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a căror fiinţă vei pricinui-o tu. De aceea oamenii au o simţire întunecată pentru păstrarea şi mărirea neamului lor. Sunt tot ei cei care renasc în strănepoţi... Şi asta-i deosebirea între Dumnezeu şi om. Omul are-n el numai (în) şir fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi. Dumnezeu are deodată toate neamurile ce or veni şi ce au trecut [...] Închipuieşte-ţi că pe o roată mişcată-n loc s-ar lipi un fir de colb. Acest fir va trece prin toate locurile prin care trece roata învârtindu-se, dar numai în şir, pe când roata chiar în aceeaşi clipă e în toate locurile cuprinse în ea.» (EP, II, 295).  
  
Dan este sfătuit de Ruben că nu trebuie să se teamă de nemărginire / spaţiu, deoarece este tot ca timpul şi, «bucată cu bucată, poţi fi în orice loc dorit».  
  
Maestrul Ruben îi dezleagă taina umbrei:  
  
«Ştii că în puterea unei legi: nu este spaţiu deşert. Dar este un mijloc pentru a scăpa de această greutate... O greutate impusă de trecătorul corp omenesc. Ai văzut că în om e un şir nesfârşit de oameni. Din acest şir lasă pe unul să-ţi ţie locul pe câtă vreme vei lipsi din el. Se înţelege că el nu va putea fi întreg căci, întreg fiind, ţi-ar nega existenţa ta. În faptă însă, omul cel vecinic, din care răsare tot şirul de oameni trecători, îl are fiecare lângă sine, în orice moment – îl vezi, deşi nu-l poţi prinde cu mâna – este umbra ta. Pe o vreme vă puteţi schimba firile – tu poţi să dai umbrei tale toată firea ta trecătoare de azi, ea-ţi dă ţie firea ei cea vecinică, şi, ca umbră înzestrată cu vecinicie, capeţi chiar o bucată din atotputernicia lui Dumnezeu, voinţele ţi se realizează după gândirea ta... se-nţelege, împlinid formulele, căci formulele sunt vecinice ca şi cuvintele lui Dumnezeu pe care el le-a rostit la facerea lumei, formule pe care le ai toate scrise în cartea ce ţi-am împrumutat-o.» (EP, II, 295); «...când umbra ta, ca umbră încă, va începe a vorbi, ea va fi atotştiutoare şi-ţi va spune ce trebuie să faci; când te vei muta tu în firea ei, atunci vei fi tu atotştiutor...» (EP, II, 296).  
  
Imediat după despărţire, casa se transformă într-o peşteră cu pereţi de tuş, maestrul Ruben începe „a se mefistofeliza“ ─  
  
«...însuşi se zbârci, barba-i deveni lăţoasă şi-n furculiţe ca două bărbi de ţap, ochii îi luceau ca jăratic... [...] Dracii se strâmbau... [...] „– Mult a trebuit pân l-am prins în laţ pe acest călugăr evlavios, dar în sfârşit...» (EP, II, 297);  
  
metamorfozat, pare un indiscutabil Mefisto ─  
  
«care vrea să piardă un suflet»; «Ruben îl iniţiază în tainele migraţiei sufletului, împingându-l către finalul în care „natura vizionară“ ce-şi pierde conştiinţa eternităţii, devine copia palidă a archaeului» (BPDLim, 92).  
  
Dan traversează partea „elitică“ a Iaşului, cea cu casele boiereşti, cea cu strălucitoare curţi «albe ca argintul», dar şi cu paznici de noapte, ori cu grupe de cavaleri reîntorşi de la petreceri nocturne ─ „cavaleri“ ce rupeau «frunze din crengile atârnate şi le aruncau în urma călugărului spân şi palid...» (ibid.).  
  
Ajuns în chilia lui («din casele unui boier mare»), Dan îşi „antrenează“ umbra până la grai:  
  
«părea c-o întreabă cugetând... părea că ea-i răspunde în cugetări deşirate...»; în ultimă instanţă, «el fixă aspru şi lung umbra sa..., ea supărată de această căutătură, prinse încet, încet conture pe părete şi deveni clară, ca un vechi portret zugrăvit în oloi...» (EP, II, 298).  
  
Din acest moment, în obiectivul lui Dan intră „blondeţea romantic-îngeruită“, Maria, fiica spătarului Tudor Mesteacăn:  
  
«un înger blond ca o lacrimă de aur, mlădioasă ca un crin de ceară, cu ochi albaştri şi cuvioşi precum albastru şi cuvios e adâncul cerului şi divina sa eternitate. Ades ea privise din cartea de închinăciune la faţa adâncită şi palidă a călugărului; o văzuse el adesea răsărind – o floare în fereastră – şi în nopţi cu lună el îşi lepăda rasa şi-şi punea mantie de cavaler, în care veghea sub sticlitoarele-i fereste... până ce se deschideau, până ce se ivea feţişoara ei palidă de veghere şi de amor, până ce razele ochilor ei alunecau adânc în ochii lui cei negri.» (EP, II, 299).  
  
După ce dialoghează cu umbra-i, descoperindu-i-se (în ciuda rostului undelor din râul uitării, Lete) că sufletul i-a mai fost cândva „pur-zoroastrian“  
  
‒ adică palpitând / pulsând «în pieptul lui Zoroastru, care făcea ca stelele să se mute din loc cu adâncul grai şi socoteala combinată a cifrelor lui» (ibid.) ‒,  
  
după ce „se oximoronizează“ în «umbră luminoasă», Dan se îndreaptă spre «casa din capătul uliţei», a spătarului Mesteacăn, bate în fereastră, fereastra se deschide şi, de după perdea, se iveşte «frumos şi palid capul blond al unui înger», fireşte, angelicul chip al iubitei sale, Maria:  
  
«luna-i cădea drept în faţă, încât ochii ei albaştri străluceau mai tare şi clipeau ca loviţi de o rază de soare; sub alba haină de noapte de la gât în jos se trădau boureii sânilor şi mânuţele şi braţele ei albe, goale pân în umeri se-ntinseră spre dânsul şi el le inundă cu sărutări» (EP, II, 301).  
  
Dan convinge pe Maria «să vină cu el în lume», în familia spătarului rămânând umbra fecioarei:  
  
«– Vino cu mine, şopti el la ureche-i, vino prin oştiri de stele, prin tării de raze, până ce, departe de acest pământ nenorocit şi negru, îl vom uita...» (EP, II, 302).  
  
Maria îl urmează cu dragoste şi cosmica lor „călătorie de nuntă“ sfidează toate legile universului, „mantia-rachetă“ utilizând ca „propergol“ doar sărutul:  
  
«– Haide dar !, şopti ea încunjurându-i gâtul cu braţele ei albe, lipindu-şi guriţa de buzele lui. Sărutarea ei îl umplu de geniu şi de-o nouă putere. Astfel îmbrăţişaţi, aruncă neagra şi strălucita lui mantie peste umerii ei albi, îi încunjură talia strângând-o tare la piept, iar cu cealaltă mână fluturând o parte a mantiei se ridicară încet, încet prin aerul luciu şi pătruns de razele lunei, prin nourii negri ai cerului, prin roiurile de stele, până ce ajunseră în lună. Călătoria lor nu fusă decât o sărutare lungă.» (ibid.).  
  
După ce îşi lasă „dulcea lui sarcină“ pe malul unui lac selenar, Dan se reîntoarce în apropierea Pământului, aşezându-se pe coastele unui nour negru, deschizând cartea lui Zoroastru şi citind „judeţul pământului“:  
  
«el îşi întinse mâna asupra pământului; el se contrase din ce în ce mai mult şi iute, până ce deveni, împreună cu sfera ce-l încungiură, mic ca un mărgăritar albastru cu stropi de aur şi cu miez negru [...]; îl luă şi, întorcându-se, atârnă în salba iubitei sale albastrul mărgăritar.» (EP, II, 303).  
  
Dan este nu numai „agentul noii ordini din univers“, ci şi primul „gospodar cosmic“:  
  
«Şi ce frumos făcuse el în lună ! Înzestrat cu o închipuire urieşească, el a pus doi sori şi trei luni în albastra adâncime a cerului şi dintr-un şir de munţi au zidit domenicul său palat. Colonade – stânci sure, streşine – un codru antic ce vine în nouri. Scări înalte coborau printre bucăţi de pădure ponorâte în fundul râpelor până într-o vale întinsă tăiată de un fluviu măreţ care părea a-şi purta insulele sale ca pe nişte corăbii acoperite de dumbrave. [...] Insulele se înălţau cu scorburi de tămâie şi cu prund de ambră. [...] Greieri răguşiţi cântau ca orologii aruncate în iarbă, iar painjeni de smarald au ţesut de pe-o insulă până la malul opus un pod de pânză diamantină ce stecleşte vioriu şi transparent, încât, a lunelor raze pătrunzând prin el, înverzeşte râul cu miile lui unde. Cu corpul nalt mlădiet, albă ca argintul noaptea, trece Maria peste acel pod...» (EP, II, 303).  
  
În vreme ce pe umărul femeii cântă pasărea măiastră, bărbatul îşi reazemă de genunchiul iubitei fruntea încununată cu flori albastre.  
  
Dan şi Maria „re-editează“ perechea edenică, apropiindu-se în cel mai înalt grad de „absolut“, dacă ne referim la „perechile“ tuturor edenurilor, eroii acestui cuplu atingând performanţa de a-şi sincroniza chiar şi visele; dar ca în orice rai există ba „un fruct oprit“, ba „un loc interzis“:  
  
«Numai o poartă închisă n-au putut-o trece niciodată. Deasupra ei, în triunghi, era un ochi de foc, deasupra ochiului un proverb cu literele stâmbe ale întunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu. Proverbul, o enigmă chiar pentru îngeri.» (EP, II, 304).  
  
Când ţinta Zoroastrismului – sosirea în Împărăţia Luminilor Nesfârşite (cf. PTDelrc, 411) – este uitată de eroul central, când „orizontul idealului“ i se mută „în absolut“, chiar pe Doma lui Dumnezeu, chiar pe „cunoaşterea-etalon“ de sub arabul semn, Dan intră în sfera malefic-mistuitoare a lucifericului:  
  
«Vecinic semnul arab de pe doma Domnului îi preocupa mintea lui Dan, vană-i era căutarea lui prin cartea lui Zoroastru – ea rămânea mută la întrebările lui.» (EP, II, 304);  
  
îngerii devin glasuri ale interogaţiilor protagonistului, ori „simple ecouri cosmice“:  
  
«...în van unul îi spuse lin, aplecându-se la urechea-i: „De ce cauţi ceea ce nu-ţi poate veni în minte ?“ Altul: „De ce vrei să scoţi din aramă sunetul aurului ? Nu-i cu putinţă“ Dar ceea ce-i părea ciudat era că, de câte ori îi trecea prin minte ca îngerii să meargă după voia lui, ei într-adevăr, fără să le-o zică, îi împlineau alintând gândirile. El nu-şi putea esplica armonia aceasta prestabilită între gândirea lui proprie şi viaţa cetelor îngereşti. „– Nu vezi tu, Mario, că tot ce gândesc eu îngerii împlinesc în clipă ?“ [...] Mintea lui era preocupată şi privirile ochilor lui mari erau aţintate asupra acelei porţi vecinic închise. „– Aş voi să văd faţa lui Dumnezeu ! zise el unui înger ce trecea.“ „– Dacă nu-l ai în tine, nu există pentru tine şi în zadar îl cauţi ! zise îngerul serios.“» (EP, II, 305).  
  
Momentul „apoteozei lui Dan“ se înregistrează prin antropomorfizarea universului, printr-o „muzică a sferelor“ dintr-un craniu-cosmos (cf. PTIR, I, 204 sqq.) unde ideile / gândurile acţionează ca îngeri, sub ochiul de jar al semnului de pe Doma lui Dumnezeu, amintindu-i mereu de o obsedantă „absenţă“ şi încolţindu-i totodată gândul („îngerul“) luciferic:  
  
«Odată el îşi simţi capul plin de cântece. Asemenea unui stup de albine, ariile roiau limpezi, dulci, clare în mintea lui îmbătată, stelele păreau că se mişcă după tactul lor; îngerii ce treceau surâzând pe lângă el îngânau cântările ce lui îi treceau prin minte. În haine de argint, (cu) frunţi ca ninsoarea, cu ochi albaştri care luceau întunecat în lumea cea solară, cu sânuri dulci, netezi ca marmura, treceau îngerii cei frumoşi cu capete şi umere inundate de plete; iar un înger, cel mai frumos ce l-a văzut în solarul lui vis, cânta din arfă un cântec atât de cunoscut... notă cu notă el îl prezicea... Aerul cel alb rumenea de voluptatea cântecului. Numai semnul arab lucea roş, ca jăratecul noaptea. „Asta-i întrebarea, zise Dan încet, enigma ce pătrundea fiinţa mea. Oare nu cântă ei ceea ce gândesc eu ?... Oare nu se mişcă lumea cum voi eu ? El strânse c-o întunecată durere pe Maria la inima lui. Hurmuzul pământului ardea în salba ei de mărgăritare... Oare fără s-o ştiu nu sunt eu însumi Dumne...“» (EP, II, 305).  
  
Încolţirea gândului de substituire a lui Dumnezeu declanşează prăbuşirea luciferică a lui Dan:  
  
«Vum ! sunetul unui clopot urieşesc – moartea mărei, căderea cerului – bolţile se rupeau, jumalţul lor albastru se despica, şi Dan se simţi trăznit şi afundat în nemărginire. Râuri de fulgere îl urmăreau, popoare de tunete bătrâne, vuirea nemărginirei ce tremura mişcată... O, gând nefericit ! aiuri el. – Spasmotic ţinea în mâna lui cartea lui Zoroastru, instinctiv rupse mărgeaua pământului de la gâtul Mariei. Ea cădea din braţele lui... ca o salcie neguroasă ce-şi întindea crengile spre el şi striga căzând: „Dane ! ce m-ai făcut pe mine ?“ Şi un glas răsună în urmă-i: „Nefericite, ce-ai îndrăznit a cugeta ? Norocul tău că n-ai pronunţat vorba întreagă !...“ Supt ca de un magnet în nemărginire, el cădea ca fulgerul, într-o clipă cale de o mie de ani...» (ibid.).  
  
Prăbuşirea luciferică are drept terminus „starea de zero“ a universului (cf. PTIR, I, 5 sqq.):  
  
«Deodată întunericul dimprejurul lui deveni liniştit, negru-mort, fără sunet şi fără lumină. El deschise cartea, aruncă mărgeaua şi începu a ceti: «mărgeaua cădea luminoasă prin întuneric şi se desfăşura din ce în ce. Din ce în ce mai mare, mai mare – se lumina – pân o văzu departe asemenea unei lune – şi el cobora cu cartea sub mână nourii groşi, s-apropia de pământ, deja vedea culmile strălucite ale unui oraş, lumini presărate, o noapte văratică cu aerul blond, grădini mirositoare şi... şi îşi deschise ochii.» (EP, II, 306).  
  
„Actul“ deschiderii ochilor marchează ocultarea lui Dan prin epifania lui Dionis, „tălmăceşte“ / „echivalează“ aici cu o înviere a „prăbuşitului Dan“ în ipostaza de Dionis:  
  
«El se scutură oarecum din somn. Soarele se înălţa ca un glob de aur arzător pe un adânc albastru; grădina de desubtul ferestrei în care adormise Dionis era de un verde umed şi răcorit după noaptea cu ploaie» (EP, II, 306).  
  
După cum s-a mai relevat, „trezitul Dionis“ avusese un somn profund în grădina miresmelor „de un verde înrourat“  
  
‒ «florile împrospătate ridicau în soare cochetele capete copilăroase şi ochii lor plini de reci şi zadarnice lacrimi» (ibid.);  
  
la o fereastră a casei de peste drum, de după albe perdele, se arată surâzând «un blond cap de copilă», în care se identifică Maria:  
  
«Părul ei cel blond împletit în cozi cădea pe spate; o roză de purpură la tâmplă, gura micuţă ca o vişină coaptă şi faţa albă, roşă ca mărul domnesc. [...] ea lăsă perdeaua să cadă. Dară inima lui se contrase cu violenţă, căci el înţelesese sensul, dar şi neputinţa realizărei viselor lui. Acuma ştia că iubeşte. „La ce mi-a mai trebuit şi asta ? gândi el cu sufletul plin de lacrimi.“ Nu e destulă mizeria în care am trăit – cel puţin o mizerie fără de dorinţe. Şi prima mea dorinţă şi poate ultima – nerealizabilă !» (ibid.).  
  
Maria reapare la fereastra casei cu o garoafă roşie în mână, simbolică „declaraţie-săgeată“ cu ţintire „absolută de Cupidon“; Dionis se decide să-i trimită o epistolă („reliefătoare“ pentru Distinsul Receptor a unei „poliedricităţi“ nespus de luminoase chiar la „tangenţa“ dintre oximoronul ‒ „incontestabil-romantic-eninescian“ ‒ dureros de dulce cu „împurpurata epidermă de sub pecetea Eros-zodiei“):  
  
«cu-o dureroasă, nemaisimţită voluptate, el îi scrise: Stea, / Sărac de bunuri, frumuseţe şi spirit, inima mea este atât de bolnavă ca o scânteie de soare noaptea, şi te iubesc. Şi ochii tăi, topite stele a dimineţei, privesc atât de adânc, atât de ferice de adânc în noaptea sufletului meu... [...] Poate dispreţul tău m-ar omorî şi moartea nu-i nimic pe lângă chinul meu de azi. [...] Eu nu pot să nu te iubesc. Tu nu ştii de ce, şi nu ţi-o pot spune, şi cu toate astea chipul tău, umbra ce-ai aruncat-o pe pânza gândirilor mele este singura fericire ce am avut-o în lume. Mario !... aşa-i că astfel te cheamă ! Nu se poate să te cheme altfel... tu !... Nu-ţi poţi zice altfel... Adio ! Adio ! Şi cu toate că scrisese, totuşi o speranţă de-o dureroasă dulceaţă, deşartă dar sigură, îi ameţea sufletul...» (EP, II, 307 sq.).  
  
După expedierea scrisorii, Maria se iveşte din nou la fereastră:  
  
«el se retrase după perdea, ca s-o observe; ochii lui se uscau de ardoare şi sclipeau cu o bolnavă dorinţă; ea se ivi frumoasă, ochii ei cei mari şi adânci erau plini de lacrimi... [...] ea boţi scrisoarea cu mâna, o duse la inimă... şi... o durere ascuţită, crudă îi cuprinse inima lui; părea că i se rupe viaţa, i se taie în două inima, o negură albă îi cuprinse vederea... ş-apoi nimic... nimic; el căzuse cât era de lung pe podeaua camerei lui.» (EP, II, 309).  
  
Răvăşită sufleteşte, Maria este surprinsă «de tătâne-său» cu scrisoarea de la Dionis:  
  
«„– De la cine ai căpătat tu scrisoarea asta, unde locuieşte omul acesta ?“ Lacrimile o inundară şi ea se aruncă suspinând la gâtul tătâne-său. „– Vezi, zise ea întrerupt, acolo-i sărmanul... în casa cea pustie de peste drum... l-am văzut căzând ca mort pe podele... cine ştie dacă n-a murit. Aleargă, tată..., poate încă nu-i prea târziu.“» (EP, II, 310).  
  
„Bătrânul tată“ al Mariei „aleargă“ în pustia casă de peste drum, însoţit de „pleşuvul medic al familiei“, unde-l descoperă pe Dionis în „stare de leşin“:  
  
«Pleşuvul îl ridică încet de la pământ şi-i dezgoli pieptul. „– Cât pe ce era să i se rumpă o vână a inimei, zise el încet. Pare foarte sensibil. [...] Îl voi cloroforma, ca din leşin să treacă într-un somn adânc.» (ibid.).  
  
„Bătrânului tată“ al Mariei i se desluşeşte „statutul social-ereditar“ al eroului:  
  
«persoana juridică aflată acum pe mâna îngrijitoare a Esculapului nostru avea drepturi asupra unei moşteniri; dovezi erau asemănarea cu portretul şi multe alte împrejjurări care nu ne interesează, legate însă de originea până acum obscură a lui Dionis; destul că soarta lui materială din momentul acesta era schimbată.» (ibid.).  
  
„Dublul“ / „umbra“ se reactivează în „celălalt spaţiu / timp“; dacă Dan se redescoperă în Dionis, dacă „fata spătarului Tudor Mesteacăn“ se relevă într-o nouă Maria, fireşte, vine şi vremea ivirii „dublului“ celorlalţi.  
  
În scena unui „delir de polivalente friguri“, Dionis vede în „tătânele Mariei“ şi în „pleşuvul medic“ pe „maestrul Ruben“ ce-i şi anticarul, „jupânul Riven“:  
  
«Ruben îi luă umbra şi hârtiile de pe masă şi ieşi din casă, închizând cu zgomot uşa după sine... „Te-ai dus, evreule... te-ai dus şi m-ai vândut chinuitorului de suflete“, murmură el c-o resignaţie dureroasă...» (EP, II, 313).  
  
Medicul pleşuv continuă să-l îngrijească pe Dionis, chiar Maria vine deghizată – «îmbrăcată ca băiet» – şi-l tratează cu „binevenite sărutări“; după însănătoşire, Dionis şi Maria se căsătoresc:  
  
«Adesea, în nopţi lungi de iarnă, după ce ea de mult devenise tezaurul căsniciei lui, când de bună voia lor trăiau esilaţi la vun sat spre a se iubi departe de zgomotul lumei, Maria intra deodată în salonul încălzit şi luminat numai de razele roşii ale jăraticului din cămin, intra îmbrăcată ca băiet, ca în noaptea aceea când se văzură pentru întâia oară în apropiere.» (EP, II, 314).  
  
Şi în „cometa“ analizei noastre, a ni se îngădui să prindem pentru Distinsul Receptor chiar înrăzărita diademă de exact-admirative aserţiuni datorate Rodicăi Firescu, „pe-adâncul calmei creste“ critic-estetice, încă din orizontul anului 1988:  
  
«...în construcţia nuvelei şi dezbaterii filosofice pe care aceasta o propune, Eminescu a pornit de la Kant, dar a construit în spirit schopenhauerian; apriorismul lui Kant este un punct de pornire pentru a demonstra caracterul subiectiv al reprezentărilor despre lume şi al noţiunii de timp şi spaţiu, ajungând la conceptul schopenhauerian care atinge graniţa dintre vis şi realitate, considerându-le forme ale aceluiaşi fenomen; întâlnim în nuvelă ecouri şi demonstraţii ale concepţiilor despre metempsihoză (transmigrarea sufletelor individuale, întrupările succesive ale aceleiaşi esenţe spirituale) şi avataruri, existenţa perenă a individului metafizic, caracterul relativ al cunoaşterii şi al reprezentărilor noastre despre lumea din afară [...]; Eminescu se apropie de Novalis prin „idealismul magic“ şi prin concepţiile despre vis – Heinrich von Öfterdingen, eroul romanticului german, apreciază visul ca un fenomen extraordinar, ca un mesaj divin, o formă superioară de viaţă, opusă banalului dur [...]; nuvela Sărmanul Dionis... intră subliniat în sfera marii literaturi europene, alături de opere aparţinând lui Goethe, Gautier, Hoffmann, Novalis.» (BPDLim, 91 / 93)**.  
  
  
Bibliografia siglată şi notele de sub asteriscuri:  
  
  
BPDLim = C. Bărboi, Constantin M. Popa, R. Diaconescu, Marian Barbu, Rodica Firescu ş. a., Limba şi literatura română..., Craiova, Ed. Societatea de Ştiinţe Filologice din România & Revista „Ramuri“, 1988.  
  
CILRc = G. Călinescu, Istoria literaturii române (compendiu), Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968.  
  
EP, I, II = Mihai Eminescu, Poezii proză literară, ediţie de Petru Creţia, vol. I II, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978.  
  
IbrS, I, II = Garabet Ibrăileanu, Scriitori români şi străini, vol. I, II (ediţie îngrijită de Ion Creţu; prefaţă: Al. Piru), Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968.  
  
PTDelrc = Ion Pachia-Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei..., Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 973-97530-8-6), 2003.  
  
PTIR, I = Ion Pachia-Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I (Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor), Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 943-97530-3-5 / vol. I : ISBN 973-97530-5-1), 2001.  
  
VArt, I, II = Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, vol. I, II (ediţie îngrijită şi introducere de Geo Şerban), Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966.  
  
* mijgură ─ s. f. (în circuitul valah-dialectal-bănăţean) burniţă.  
** Variante ale eseului Arhitecturare a cosmicului, umbră, timp reversibil şi eroi luciferici înSărmanul Dionis“, de Ion Pachia-Tatomirescu, au mai fost publicate în revistele:  
  
Omniscop (Craiova; ISSN / ISSN-L 2069 – 8674; redactor-şef: Şt. Bazilescu), numărul din 27 aprilie, 2016 – cf. http://www.omniscop.ro/umbra-timp-reversibil-si-erou-luciferic-in-sarmanul-dionis-de-mihai-eminescu/ ;  
  
Banchetul (Petroşani, ISSN / ISSN-L 2501-1332, redactor-şef: Dumitru Velea), anul al II-lea, nr. 22-23-24, octombrie-noiembrie-decembrie, 2017, pp. 8 ─ 13; etc.  
  
 
 
  
Referinţă Bibliografică:
Arhitecturare a cosmicului, umbră, timp reversibil şi eroi luciferici în „Sărmanul Dionis“ / Ion Pachia Tatomirescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2937, Anul IX, 15 ianuarie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Ion Pachia Tatomirescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Pachia Tatomirescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!