CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Eveniment > Cronici >  



„Iubire de moşie“, „trecut eroic“ şi „prezent epigonic“ în «Scrisoarea III», de Mihai Eminescu
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
Ion Pachia-Tatomirescu  
  
 
  
Iubire de moşie“, „trecut eroic şi prezent epigonic în «Scrisoarea III», de Mihai Eminescu  
  
 
  
Deşi este o creaţie deja „definitivată“, „gata de tipar“, încă din august 1878, din momentul „Câmpul Cerbului“, pe fundalul biruinţelor antiotomane ale Valahimii de la nord-sudul Dunării, din Războiul de Independenţă (1877 – 1878), «Scrisoarea III» a fost publicată de Mihai Eminescu după aproape încă trei ani de „auto-certificare a stării de cristalizare“, la 1 mai 1881, în revista «Convorbiri literare».  
  
Şi în acest amplu poem eminescian se observă aleasa lucrare dialectic-romantică a antitezei în structurarea materiei epice / lirice în planuri / tablouri; de data asta, în planul epicităţiiepistolar-poematice“, se proiectează puternice personalităţi-conducătoare de popoare − cel Pelasg > Valah şi cel Turc / Otoman − prin istorii, „glorioşii cezari autentici“, valah-regele / domnul (domnitorul) Mircea cel Bătrân şi sultanul Baiazid, iar, în planul liricităţii satirice, prin raportare la glorioasa-ne istorie, la stră-moşie, se evidenţiază „un prezent“ de un epigonism cronicizat / acutizat.  
  
Poema relevă Distinsului Receptor, pe de o parte, hiatul dintre „un trecut de perspectivă“ dinspre / dintr-un „mai viu (neînsomorat) / activ prezent“, şi, pe de altă parte, mejdina dintre „un prezent al imediat-realităţii-eruptive şi statuareatradiţiei“ / „trecutuluiîntru demnitate eroică:  
  
«Eminescu porneşte de la un motiv istoric, dar aduce istoria la zi, pentru a observa demagogia politică a vremii şi [pentru] a scoate de aici pretextul unei satire patetice, vizând amarnica deturnare a tradiţiei prin proastă sau ticălos-interesată manipulare a vieţii publice.» (NLlr, 43).  
  
(I) Primul plan al «Scrisorii III» (197 versuri: 1 – 197) se constituie din evocarea epopeică a eroismului ostaşilor valahi în rezistenţa antiotomană, în bătălia de răsunet euro-asiatic de la Rovine (Dacia Nord-Dunăreano-Pontică), din anul 1394 d. H. (cf. PTIR, I, 106; PTEm, 26 −92), când armata Ţării Valah-Carpato-Munteniei, sub conducerea regelui / domnitorului-strateg, cu adevărată iubire de moşie“, Mircea cel Bătrân / Mare, obţine o răsunătoare biruinţă împotriva armatei turceşti de sub conducerea sultanului Baiazid (oştirea sultanului fiind aliată şi cu oastea sârbească, având în frunte pe principele Marco Cralevici, şi cu oastea grecească de sub conducerea principelui Constantin Dragaş).  
  
În feerica „deschidere“ a poemei, Mihai Eminescu „amplasează“ primul tablou („legendarul“), cu un tânăr Baiazid adormit − „avându-şi mâna dreaptă căpătâi“ –, „trăindu-şipe registre onirice un simbolic vis al expansiunii Imperiului Otoman la Dunăre, la Nil şi la Tigru / Eufrat.  
  
În partea întâi, „a trăirii visului“ (versurile 1 – 21), tânărului sultan Baiazid − îndrăgostit de Malcatun, fiica şeicului Edebali − i se arată nu „fecioara iubită“, ci „Luna metamorfozată în domniţă“ (luna figurând şi pe steagul Turcimii), oferindu-i-se ca mireasă, într-un cadru romantic impresionant, de „idilă cosmică“, desfăşurându-şi, drept fundal, curcubeie selenare şi „muzica sferelor“, în bogate registre stilistice / prozodic-epopeice  
  
(epitetele „diafanului oriental“, ale „sublimării“, hiperbole, metafore / comparaţii, simboluri de mare forţă plasticizant-revelatorie – de la «străveziile lor feţe» / «pulbere de diamante» etc., până la arborele din inimă, cu simbologia lui axis mundi, ori până la comparaţii de tipul: «mlădioasă ca o creangă de alun / ... / e frumoasa Malcatun» –, dominantă ritmică trohaică, în versuri lungi, arborescente, în măsura 15 / 16, cu cezură, în fastuoase rime perechi, de la cele obţinute din alăturarea „firească“ a substantivului comun la cel propriu – supra, alun / Malcatun –, ori a verbelor la substantive / adjective: schimbă / limbă [-imbă]; -eaptă: dreaptă / [se] deşteaptă –, la cele compuse: verb + pronume – -ino / -in-o, vino / alin-o etc.):  
  
«Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă / Ce, cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă, / La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă / Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă. / (5) Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară / Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară. / Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri; / Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri; / Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe, / (10) Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe, / Pulbere de diamante cade fină ca o bură, / Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură / Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte, / Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte... / (15) Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde, / Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde: / – Las' să leg a mea viaţă de a ta... În braţu-mi vino, / Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o... / Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele / (20) Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele. / Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă... dispare» (EP, I, 107).  
  
Imediat, în partea a doua, a visului (versurile 22 – 46), sultanul simte cum din inima lui creşte un cosmic arbore, simbol al expansiunii Imperiului Otoman, un miraculos copac înrămurindu-se şi înălţându-se „într-o clipă cât într-un secol“, peste Asia, Africa şi Europa, în umbra-i falnică aflându-se munţii Atlas, Caucaz şi Balcani, cât şi fluvii fundamentale ale celor trei continente:  
  
Dunărea  
  
(caracterizată de atributul / epitetul personificator-psihologic / moralizator: „bătrână“),  
  
Eufratul, Tigrul şi Nilul:  
  
«(22) Iar din inima lui simte un copac cum că răsare, / Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte, / Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte; / (25) Umbra lui cea uriaşă orizonul îl cuprinde / Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde; / Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari, / Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari; / Vede Eufratul, Tigris, Nilul, Dunărea bătrână – / (30) Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână. / (...) / (35) Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaş covor, / Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor – / Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac / În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac. / Vulturii porniţi la ceruri pân' la ramuri nu ajung; / (40) Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung / Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător, / Strigăte de-Allah ! Allahu ! se aud pe sus prin nori» (EP, I, 107 sq.).  
  
Tabloul al doilea (versurile 47 – 56) surprinde sultanul trezindu-se şi tălmăcindu-şi simbolurile din visul trimis de profet“:  
  
«Se cutremură sultanul... se deşteaptă... şi pe cer / Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer. / Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali; / (50) După gratii de fereastră o copilă el zări / Ce-i zâmbeşte mlădioasă ca o creangă de alun; / E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun. / Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet, / Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet, / (55) Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte, / Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.» (EP, I, 108).  
  
Tabloul al III-lea (versurile 57 – 62) relevă o vertiginoasă / „vulturească expansiune a Imperiului Otoman / Turc la Dunăre:  
  
«Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte, / An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte, / Iară flamura cea verde se înalţă an cu an, / Neam cu neam urmându-şi zborul şi sultan după sultan. / Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid... / Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...» (ibid.).  
  
Tabloul al IV-lea (versurile 63 – 68) nuanţează vultureasca trecere a armatei Imperiului Otoman / Turc, sub conducerea lui Baiazid, peste Dunăre, şi înaintarea până în mlaştinile de la Rovine“:  
  
«La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă / Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă; / (65) Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii / Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii; / Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari... / Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.» (ibid.).  
  
Este vorba despre „sunetele metalice ale frunzelor de stejari“, reverberând, armonizându-se cu sunetul armelor purtate de „pădurea“ de războinici-stejari de sub comanda marelui strateg şi „rege“ / domn al valahilor (dacoromânilor), Mircea cel Bătrân.  
  
Tabloul al V-lea (versurile 69 – 137) eternizează întâlnirea dintre falnicul, iactantul sultan, Baiazid, şi înţeleptul, demnul rege“ / domn al Valahimi, Mircea cel Bătrân / Mare.  
  
Mai întâi, solul lui Mircea cel Bătrân este întâmpinat cu dispreţ de Baiazid:  
  
«Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ. / (70) Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ: / – Ce vrei tu ? / – Noi ? Bună pace ! Şi de n-o fi cu bănat, / Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.» (EP, I, 108).  
  
Mircea cel Bătrân se distinge prin simplitate, prin bătrâneţe / înţelepciune şi prin portu-i strămoşesc-pelasg > valah;  
  
sultanul Baiazid îl întâmpină cu duritate asiatică, ameninţându-l – în caz că nu se „închină“ / „supune“ – cu înlăturarea din tronul Valahimii nord-dunărene:  
  
«La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort / (75) Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port. / – Tu eşti Mircea ? / – Da-mpărate ! / – Am venit să mi te-nchini, / De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.» (EP, I, 109).  
  
Înţeleptul „rege“ / domn al Ţării Valah-Carpato-Munteniei, nu pare deloc intimidat, dimpotrivă, „stăpân pe situaţie“, dovedeşte un deosebit rafinament diplomatic / psihologic în „războiul lexical“ angajat „direct“, „fără tâlmăcitori“, cu un faimos adversar, relevându-se încă de pe acum că o „bătălie diplomatică“ pe care ai câştigat-o atrage după sine şi biruinţa deplină asupra respectivului inamic în teatrul operaţiunilor militare, în dispozitivele de război:  
  
«Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit, / Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit ! / Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierţi; / Dar acu, vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi / Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, / Să ne dai un semn şi nouă de mila măriei-tale... / De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi, / Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.» (ibid.).  
  
Infatuatul Baiazid, crezând că îl înfricoşează pe Mircea cel Bătrân, se laudă cu biruinţele sale împotriva cavalerilor Maltei, împotriva coaliţiei creştine dirijate de Papa de la Roma, dar el, cel supranumit „Fulgerul“, «în turbarea-i furtunoasă, a cuprins pământ şi mare», jurându-şi ca în „pristolul“ / altarul Romei să pună ovăz pentru a-şi hrăni calul:  
  
«– Cum ? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot / Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot ? / (90) O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus ! / Toată floarea cea vestită a întregului Apus, / Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună / Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună. / S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta, / (95) Papa cu-a lui trei coroane puse una peste alta, / Fulgerele adunat-au contra fulgerului care / În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare. / (...) / Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă, / Cu o ură nempăcată mi-am şoptit atunci în barbă, / (110) Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs, / Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs... / Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag ? / Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag ?» (ibid.).  
  
Cuvântul „regelui“ / domnului Ţării Valah-Carpato-Munteniei se pronunţă / rostuieşte în numele unei veritabile istorii de Popor Valah (Dacoromân), cu o multimilenară existenţă în întregul bazin al dacic-sacrului fluviu, Dunărea, în Pensinsula Balcanică şi în Peninsula Anatoliei (Capadochia – „capul / capătul de la Dachia / Dokia“), un popor cu biruinţe împotriva unor invadatori, veniţi din acelaşi spaţiu, ca şi Baiazid, începând cu împăratul persan, Darius, respins de armata strămoşească – a nemuritorilor Pelasgo- > Valaho-Daco-Geţi –, în numele unui adevăr indiscutabil, valabil de când lumea, potrivit căruia iubirea de Moşie / Ţară iubirea de Patrie nu poate fi niciodată anihilată; „alocuţiunea“ lui Mircea cel Bătrân / Mare în faţa jactantului sultan, Baiazid, şi a suitei acestuia, este răspunsul demnităţii răspicate“, care a caracterizat dintotdeauna adevăraţii conducători ai Poporului Valah:  
  
«– De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti / (115) Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti. / Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti, / Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti. / După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe, / Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe; / (120) Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, / De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod; / Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă / Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă – / Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt, / (125) Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ... / Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej / Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji ? / Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus ?... / Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus ? / (130) Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier, / A credinţii biruinţă căta orice cavaler. / Eu ? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul… / Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, / Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este, / Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; / N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid / Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid !» (EP, I, 110).  
  
Tabloul al VI-lea (versurile 138 – 169) oglindeşte bătălia de la Rovine  
  
(mai mult ca sigur, „strategic-glăsuind“, este vorba aici nu de despre „rovinele“ de Ialomiţa, ci de „rovinele“ de pe Jiu-Craiova / Dacia Nord-Dunăreano-Pontică)  
  
în culori dintre cele mai vii, dintre cele mai dinamice; armata valahilor, mânată-n luptă chiar de Mircea cel Bătrân, în numele iubirii de Moşie / Patrie, se desfăşoară / dezlănţuie ca o „vijelie îngrozitoare“, ca un „ropot de grindină“, „ca grindina oţelită“, spulberând cetele păgâne ale turcilor, alungându-le, înecându-le în Dunăre:  
  
«Şi-abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium ! / Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium, / (140) Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, / Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă; / Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn / Şi în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn, / Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ, / (145) Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt, / Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni, / Orizonu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni, / Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie... / Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie. / (150) În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare, / Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare; / În zadar flamura verde o ridică înspre oaste, / căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste, / Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie; / (155) Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie, / În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă, / Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă / Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul, / Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul... / (160) Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare, / Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare; / Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi, / Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi; / Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri, / (165) Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri, / Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată – / Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată. / Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână, / Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.» (EP, I, 111).  
  
Tabloul al VII-lea (versurile 170 – 197) are ca fundal odihna armatei valahe, în cadru romantic-selenar“, după victoria de la Rovine asupra otomanilor, şi, în prim-plan, fiul-războinic al lui Mircea cel Bătrân, scriind o epistolă către iubita-i de la Argeş...“; şi fiul lui Mircea cel Mare / Bătrân se bucură de faptele vitejeşti ale armatei valahe, „fapte cosmic-receptate“ chiar şi de perechea secundă (Soare – Lună) din tetrada Zalmoxianismului:  
  
Soarele apune într-„un nimb de biruinţă“ pe creştetele Carpaţilor;  
  
Luna „varsă linişte şi somn“;  
  
stelele – desigur, ale eroilor – iar „izvorăsc din veacuri una câte una“;  
  
este sugerată – prin fiul falnicului domn / rege ca oştean, ca poet scriind o epistolă, pe genunchi, la lumina lunii, către mireasa sa – nu numai „realcătuirea perechii ideale“ (după modelul celei protectoare, din Zalmoxianism), asigurând perpetuarea speţei regeşti, ci şi o anumită „ereditate“ valahă“ a eroismului, a biruinţelor, a independenţei / libertăţii, o anumită „ereditate“ a demnităţii Neamului (de vreme ce şi stihul războinicului-poet este în lamură folcloric-dacoromânească):  
  
«Pe când oastea se aşază, iată soarele apune, / Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune / Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit / Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit, / Pân' ce izvorăsc din veacuri stele una câte una / (175) Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna: / Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn. / Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn / Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte, / S-o trimită dragei sale, de la Argeş mai departe: / (180) „De din vale de Rovine / Grăim, Doamnă, către Tine, / Nu din gură, ci din carte, / Că ne eşti aşa departe. / Te-am ruga, mări, ruga / (185) Să-mi trimiţi prin cineva / Ce-i mai mândru-n valea Ta: / Codrul cu poienele, / Ochii cu sprâncenele; / Că şi eu trimite-voi / (190) Ce-i mai mândru pe la noi: / Oastea mea cu flamurile, / Codrul şi cu ramurile, / Coiful nalt cu penele, / Ochii cu sprâncenele. / (195) Şi să ştii că-s sănătos, / Că, mulţămind lui Cristos, / Te sărut, Doamnă, frumos“.» (EP, I, 111 sq.).  
  
 
  
II) Secundul plan, sau planul liricităţii vitriolante din «Scrisoarea III» (88 versuri: 198 – 285), reflectă un singur tablou, al campaniei eroului liric împotriva celor ce şi-au bătut joc de limbă, de străbuni, de obiceiuri“, „campanie dusă cu armele satirei, pamfletului, ironiei, împotriva parlamentarilor / politicienilor din România, în majoritatea lor, „străini de Neamul Pelasg > Valah (impuşi – ca şi regele neamţ de Bucureşti, Carol I – de imperiile din a doua jumătate a secolului al XIX-lea), demagogi, corupţi, trădători ai intereselor ţării etc.  
  
„Trecerea“ (versurile 198 – 211) de la un pol al antitezei către celălalt, de la trecutul glorios al Valahimii din vremea lui Mircea cel Bătrân, la prezentul epigonic, nu se face brusc, ci „gradat“, prin relevarea „condiţiei de azi a rapsodului“ ce nu poate afla printre contemporani acei eroi, ori acele fapte care să fie comparabile cu ale strămoşilor, prin zadarnica punere – a eroului liric, a vocii auctoriale –, în situaţia de a căuta şi de a evoca vreo „acţiune recentă“ legată de principiile morale fundamentale, Iubirea de Patrie / Moşie, Virtutea etc., „acţiuni“ / „făptuiri“ inexistente, imposibil de găsit, datorită decăderii în cosmopolitism a clasei conducătoare ce constituie vârful piramidei sociale din România:  
  
«De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii; / Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii... / (200) În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să-i caut; / Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut / Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo ? / Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo ! / O, eroi ! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi, / (205) Aţi ajuns acum la modă de vă scot din letopiseţ, / Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii, / Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii. / Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini, / Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini, / (210) Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră / De la munte pân' la mare şi la Dunărea albastră.» (EP, I, 112).  
  
După ce „eroul liric“ îşi ia „rămas bun“ de la strămoşii – Basarabi, Muşatini – «dătători de legi şi datini», ce rămân în «umbra sfântă» a romantismului, intră în funcţiune adevăratele „baterii“ ale satirei / pamfletului (versurile 212 – 251):  
  
«Au prezentul nu ni-i mare ? N-o să-mi dea ce o să cer ? / N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer ? / Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii ? / (215) Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii, / N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi / În aplauzele grele a canaliei de uliţi, / Panglicari în ale ţării, care joacă şi pe funii, / Măşti cu toate de renume din comedia minciunii ? / (220) Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul, / De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul ? / Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele / Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele. / Vezi colo pe urâciunea fără suflet, fără cuget, / (225) Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget, / Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri, / La tovarăşii săi spune veninoasele nimicuri; / Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă, / Quintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă. / (230) Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască, / Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască... / Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii ! / Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii, / În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie, / (235) Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. / Patrioţii ! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte, / Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte, / Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri / Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri.../ (240) Şi apoi în Sfatul Ţării se adun să se admire / Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire, / Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman, / Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian ! / Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi / Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi ! / Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură, / Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură, / Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii, / Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii, / (250) Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, / Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii !» (EP, I, 113).  
  
De aici, din „punctul culminant“, satira eminesciană pune prezentului epigonic întrebarea esenţială şi-i dă răspunsul fundamental (versurile 252 – 257):  
  
«Voi sunteţi urmaşii Romei ? Nişte răi şi nişte fameni ! / I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni ! / Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi / (255) Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri / Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară, / Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară !» (ibid.).  
  
Mihai Eminescu demască şi sursa tuturor relelor din România vremii sale – incultura (datorată, în primul rând absenţei unui învăţământ valah, lipsei „educaţiunii“ / „instrucţiunii“ valah-autohtone), prostia, impostura (promovarea nonvalorii), corupţia etc.:  
  
«La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene, / Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene, / (260) Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos... / Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos ? // Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă, / Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă, / Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil, / (265) drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil, / Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană... / O, te-admir progenitură de origine romană ! / (...) / (270) Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă / Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă, / Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela, / Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa ? / Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară, / (275) Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară, / Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei, / Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei ! / Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire; / Virtutea ? e-o nerozie; Geniul ? o nefericire.» (EP, I, 113 sq.).  
  
În final (versurile 280 – 285), ca sugestie satirică de deznodământ posibil pentru ieşirea din „starea / situaţia dezastruoasă“ în care se afla România, este invocat un simbol istoric-valahic fundamental, este implorat (de eroul liric) înaltul spirit justiţiar valah-carpato-dunăreano-balcanic, reprezentat de icoana celebrului „rege“ / domn al Valahilor, Vlad Ţepeş (1431 – 1476), cel ce, în scurtele-i domnii din anii 1448 (din august şi până înoctombrie), 1456 (august) – 1462 (decembrie) şi 1476 (decembrie), a făcut să se respecte marile valori ale vieţii sociale, în primul rând, cinstea, demnitatea Pelasgimii > Valahimii, devenind celebru prin aplicarea pedepsei cu tragerea în ţeapă a tuturor încălcătorilor de lege  
  
(indiferent de categoria socială din care făceau parte respectivii răufăcători, indiferent de apartenenţa etnică a hoţilor / escrocilor veniţi în Bucureşti din imperiile vecine, îndeosebi din Imperiul Otoman):  
  
«Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici; / Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. / Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei, / Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei, / Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni, / Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni !» (EP, I, 114).  
  
 
  
Bibliografia siglată:  
  
 
  
  1. EP, I / II = Mihai Eminescu, Poezii proză literară, ediţie de Petru Creţia, vol. I II, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978.
  1. NLlr = Nicolae I. Nicolae, M. Pavnotescu, E. Leahu, A. Gh. Olteanu, Gh. Lăzărescu, C. Parfene, Elena Berea-Găgeanu, Limba şi literatura română, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1994.
  2. PTEm = Ion Pachia-Tatomirescu, Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti, Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 973-97529-0-X), 1996.
  3. PTIR, I = Ion Pachia-Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I (Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor), Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 943-97530-3-5 / vol. I : ISBN 973-97530-5-1), 2001.
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
„Iubire de moşie“, „trecut eroic“ şi „prezent epigonic“ în «Scrisoarea III», de Mihai Eminescu / Ion Pachia Tatomirescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2877, Anul VIII, 16 noiembrie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Ion Pachia Tatomirescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Pachia Tatomirescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!