CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Eveniment > Cronici >  



„Aşezământul“ celor patru sute (de handicapaţi)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
Ion Pachia-Tatomirescu  
  
 
  
Aşezământul celor patru sute (de handicapaţi)  
  
 
  
Distinsul Receptor – ce aştepta, din anul 2016, secundul volum al romanului-document, Un securist de tranziţie – este luat prin surprindere de romancierul Gheorghe Andrei Neagu, nicidecum cu vreo „continuare securisticos-tranziţională“, ci cu un alt excelent op epic, Aşezământul (Iaşi, Editura StudiS [ISBN 978-606-48-0004-6], 2018 (pagini A-5 : 242), dedicat unui microgrup social, nu dintr-o altă „tabără a damnaţilor“ (v. supra), ci, de data asta, dintr-un aşezământ a patru sute de handicapaţi, aşezământ care pare a se metamorfoza, în ultimă instanţă, într-un personaj-poliedru / catadioptru  
  
(concept asupra căruia am stăruit mai sus, pe când am supus analizei noastre un alt roman valah-paradoxist, apărut în anul 2017, «Satul dintre blocuri», de Marian Drumur),  
  
aşezământ care, prin transsimbolizare  
  
(ori „inducţie“ / „deducţie“ epic-paradoxist-semantic-sincretică şi putere „oglinditor-holonică“),  
  
trimite la diverse cancere – între care, cel mai periculos fiind cancerul corupţiei −, „ameninţându-se“ nu numai sănătatea administrativ-economic-politică a davei / urbei din zona carpatic-orientală a provinciei Moldadava > Moldova, urbe  
  
(Comăneşti, pare-se, nu Piroboridava / Focşanii de domiciliu auctorial în anotimpul prezent),  
  
„cu gară“ şi „cu industrie a vinului“, şi „cu spital orăşenesc“, şi „cu aşezământ pentru handicapaţi în vecinătatea de la spatele bolniţei“ etc., ci şi „sănătatea“ întregii piramide sociale din România segmentului temporal-naratologic, 1981 – 1989.  
  
 
  
Asupra problematicii romanului Aşezământul, de Gheorghe Andrei Neagu, s-a pronunţat, „mai întâi şi-ntâi de toţi“, „ieşeneşte“ şi la «2 iunie, 2018», criticul / publicistul Marius Chelaru, însă nicidecum „fixând tipologii“ ca „din vreun avion călinescian“, în prefaţa O lume în care sfoara vieţii este mai întunecată ca noaptea (pp. 3 – 6), de unde ne îngăduim a oferi Distinsului Receptor două ariadnice excerpte (căci altele de-ar mai fi, totuşi, s-ar mai povesti):  
  
«...în Aşezământul, pătrundem într-o altă lume [...], cea a suferinzilor de diverse handicapuri» (p. 3); «Este o lume plină de cotloane şi unghere în care pare că „lumina“ nu pătrunde mai deloc sau când ajunge e murdărită de un fel de gri, pe care personajele îl acceptă fiecare în felul lui, descrisă într-un vocabular crud, direct. Aici cei din afară profită de cei internaţi, care profită şi ei, cei care pot, unii de alţii. Dramatismul şi nefirescul sunt „normalul“ în „Aşezământ“, descris în culori pe care le-am putea asemui unui tip de naturalism în tonuri crude. Personajele, deşi nu au toate „parte“ de „portrete“ detaliate, majoritatea fiind abia schiţate, definite mai curând prin atitudinile / faptele lor sau felul în care sunt sau nu la mâna altora, îşi găsesc un loc al lor în „tabloul“ acestei lumi în care culoarea maladivului, a pestilenţialului sunt dominante [...]. Factorul politic [...] pare a fi, în final, doar un alt aspect folosit în construcţia naraţiunii, nu este determinant, deşi ne întâlnim cu politruci, securişti ş. a., ori cu Daniel [Ştefan, director la „Aşezământ“], numit politic.» (p. 5 sq.).  
  
 
  
Distinsul Receptor (infra, sub sigla D. R.): Vă mulţumesc, Maestre, pentru îngăduinţa de a-mi permite să citesc, de-alaltăieri şi până la chindia de astăzi, aşadar, mai înainte − cu nu se ştie câte luni − de-a intra şi în vitrinele librăriilor din urbea noastră, noul roman, Aşezământul, de Gheorghe Andrei Neagu, şi, totodată, căci altfel, imposibil ar fi fost, de a-i supune analizei grafologice autograful – de captatio benevolentiae − pe care „nou-ceahlăuanul“ prozator vi l-a aşternut pe prima pagină (pentru că „pagină de titlu“ nu există din cauza neinstruiţilor editori-tipografi) şi de a face astfel − lui Gh. A. Neagu − un portret dinspre caligrafia-i... !  
  
Într-adevăr, m-a luat prin surprindere acest romancier de marcă euro-naţională iţit în priveliştea tornadei de hârtie, la un an-doi de la Revoluţia Anticomunistă Valahă din Decembrie 1989, chiar în provincia statului modern al României, Moldadava > Moldova aparţinătoare dintotdeauna de Dacia Nord-Dunăreano-Pontică, pentru că, tipărindu-i-se, în anul 2016, primul volum al romanului Un securist de tranziţie, m-aşteptam ca în anul în 2017, ori până în acest anotimp cu bine-temperat-încinsul Cuptor al lui 2018, să publice volumul secund...  
  
Ion Pachia-Tatomirescu (infra, sub sigla I. P.-T.): N-ai pentru ce, Distinse Receptor... ! Spune-mi, în primul rând, ce portret grafologic „Gh. A. Neagu“ ţi s-a lămurit prin radiografierea neaguanului text-autograf, datând chiar din Ziua Statelor Unite ale Americii, 4 iulie 2018... ?  
  
D. R. : Ţin să precizez, Maestre I. P.-T., că fotografia bine-prelucrată computeristic a romancierului în discuţie, de pe faţa a patra de la tartaj, fotografie în care se reliefează – „la o neatentă privire“ – nişte „trăsături sadoveniene“, neapărat-trimiţătoare la clasica fotografie din manualele şcolare a celebrului autor al romanului istoric Creanga de aur (din anul 1933), am descoperit-o după ce încheiasem expertiza-mi grafologică, neinfluenţându-mă, aşadar, în vreun fel.  
  
I. P.-T. : Şi amprentele auctorial-neaguan-fotografice, şi cele din text-autograful caligrafiat de romancierul Aşezământului, dintotdeauna, se armonizează ca la orice personalitate puternică de pe planeta noastră... Era cât pe-aci să zic: „vizitată“ / „locuită“ de Geniu...!  
  
D. R. : M-a frapat în primul rând semnătura : N eagu, cu iniţiala / majuscula susţinătoare de spirală „turtită perfect-simetric dinspre poli“ şi cu grupul „detaşat“ al celor patru litere, eagu, conţinut de prima jumătate de spirală, „elipsoidată“, s-ar putea spune, ceea ce indică: romancierul / poetul / eseistul / publicistul Gh. A. Neagu este : o puternică personalitatefoarte sigură pe sine“, „încrezătoare“, pe care te poţi baza, dar, în acest Cuptor-2018, firesc-pendulatorie : „între încredere şi absenţa acesteia“; „între vitalitate şi temperanţă“; „cu optimismul în franje“; „între elansare / narcisism / dionisiac şi modestie / apolinic, dar mereu în căutarea bisectoarei“;  
  
I. P.-T. : Ai văzut, vezi destule şi obiective...! Buclele literelor − ori, şi mai bine-zis, bucălăi-literele − ce-ţi spun despre Gh. A. Neagu... ?  
  
D. R. : Este locuit de Demiurg la masa de scris şi sociabil la masa de prânz, ori relaxat, spontan, sensibil, acceptă critica specializat-autorizată“, dar e şi „gata să se dueleze, rămânând permanent „plin de geniul imaginaţiei, al bogăţiei imaginative, al imagologiei...  
  
I. P.-T. : Dar pelasgo- > valaho-zalmoxiana literă Thothymos, adică semnul T / t, din „alfabetul Aethicus“, transmis de la anul 466 d. H., prin Cosmografie, de Aethicus de Dacia, ce ţi-a mai spus ... ?  
  
D. R. : Mi-a certificat că-i o personalitate determinată, entuziastă până la sacra încăpăţânare pozitiv-creatoare, cu o voinţă de oţel..., îndeosebi, primăvara şi vara, dar i se diminuează (voinţa, bineînţeles) de la echinocţiul de toamnă şi până la echinocţiul de primăvară, permiţând glicemiei „să atingă acele cote alarmante“, încât romancierul Gh. A. Neagu este sancţionat de Zalmoxe / Samoş-Întâiul, nemuritor-marele medic-rege din care descinde în istorii Dinastia Zalmoxiană de Cogaion / Sarmisegetusa, cu un sever regim, întotdeauna, din cea de-a doua zi de Crăciun / Paşti, exceptând Paştile Cailor...  
  
I. P.-T. : Niciodată nu trebuie să te joci „De-a Glicemia“, chiar dacă înoţi printre zeiţe, într-un Pacific de Miere de Salcâm...!  
  
D. R. : Maestre, mai trebuie spus, după cum se află scris albastru pe alb în autograful acordat Domniei Voastre, că Gheorghe Andrei Neagu este dumnezeieşte vectorizat întru catharsis prin toată opera lui, de vreme ce vă mărturiseşte sincer (cum rar vezi prin astfel de „dedicaţii spontane“):  
  
«Sper ca Dumnezeu să mă fi îndrumat spre un act de creaţie de calitate».  
  
Şi, Maestre, înainte de a trece la problematica romanescă a Aşezământului neaguan, daţi-mi voie să vă întreb ce-a vrut să sublinieze romancierul, scriind în autograf că vă dăruieşte / încredinţează «acest volum cu miză Blecheriană» − evident, derivatul provenind de la numele scriitorului Max Blecher (Botoşani, 8 septembrie, 1909 – 1938, mai, 31, Roman-Dacia)... ?!?  
  
I. P.-T. : Poet („dadaist“ / „suprarealist“, prin volumul din anul 1934, Corp transparent) şi prozator (prin romanele: Întâmplări din irealitatea imediată, 1936; Inimi cicatrizate, 1937; etc.), Max Blecher a impresionat refluxgeneraţia mea, a lui Gh. A. Neagu ş. a., sau valul / generaţia retragerii la matcă şi a cristalizărilor în profunzime (the Generation of Deep Clearness), din orizontul anului 1971 încoace. Căci din postumitatea blecheriană bine şcolită şi recunoscătoare, în 1971, prin avangardistul Saşa Pană (1902 – 1981, Bucurestes > Bucureşti) se întocmeşte – în baza contractului încheiat cu Editura Cartea Românească (graţie directorului acesteia, Marin Preda), din Bucureşti – o ediţie adnotată, publicându-se, într-un mare tiraj, pentru cel mai mare circuit naţional, manuscrisul „roman-jurnalului-de-sanatoriu“, Vizuina luminată, de Max Blecher.  
  
Trebuie să ai în vedere  
  
(în receptarea cumplitelor trăiri epic-romaneşti ale Naratorului / Eroului sortit Sanatoriului ca oximoronizată galerie existenţială),  
  
adevărul că Max Blecher şi-a întrerupt cursurile de la Facultatea de Medicină din Paris, deoarece contractase morbul lui Pott / spondilita tuberculoasă, cumplită boală, care nu şi-a aflat leac în perioada interbelică  
  
(din această cauză, după o lungă / cumplită suferinţă, trecând de tânăr la cele veşnice, cum ai precizat, în 31 mai 1938).  
  
Şi, îndeosebi, prin romanul apărut postum, în anul 1971, Vizuina luminată, roman care a acţionat „în materie sensibilă“ asupra distinşilor receptori din Pelasgimea > Valahimea deceniilor al optulea şi al nouălea, din secolul al XX-lea, încoace, epic op care impresionează şi astăzi prin «miză Blecheriană» (cu majusculă, cum nu întâmplător scrie Gh. A. Neagu), s-a relevat în prozatorul interbelic, Max Blecher − începând cu the Generation of Deep Clearness − un întemeietor de literatură-document-de-viaţă, de literatură a autenticităţii etc. Miză blecheriană înseamnă în primul rând „trăire-tezaur în literatură valahă“.  
  
„Revenind la oile“ din Aşezământul, de Gh. A. Neagu, la miza blecheriană din acest roman:  
  
de vreme ce prefaţa O lume în care sfoara vieţii este mai întunecată ca noaptea, de Marius Chelaru, te-a călăuzit cu atenţie deoebită prin cotloanele unităţilor epic-local-temporal-acţionale,  
  
de vreme ce, tot graţie prefaţatorului, ai făcut cunoştinţă şi cu destule personaje din „galeria / vizuina luminată“, din blocul cu patru etaje al Aşezământului din Spatele Spitalului Orăşenesc Modoveneano-Carpatic-Oriental – în ordinea intrării „eroilor“ (doar o duzină din cei 400 de „aşezământoşi“) în textul chelaruan: Petre („nebunul“), Marghioala (incestuoasa mamă a lui Petre“), Ştefan Mădularu, Tanţa Prepeleag, Titi Şliţ, Ileana, (contabilul) Costică, Dorin (administratorul), Mielu (magazionerul), Nicoleta Ciuraru, Daniel Ştefan (directorul Aşezământului), Sorin Sticlaru (şef la Direcţia de Ocrotiri Sociale) −,  
  
de vreme ce te-ai bucurat de lectura întregului roman neaguan, Aşezământul,  
  
ce mai crezi, Distinse Receptor, că ar mai trebui lămurit înspre / dinspre un veritabil-ariadnic fir roşu-naratologic...?!?  
  
D. R. : Maestre, deoarece mi-aţi dat certitudinea că şi în romanul Aşezământul (2018), de Gheorghe Andrei Neagu  
  
− ca şi în romanul Satul dintre blocuri (2017), de Marian Drumur −,  
  
avem de-a face, obiectiv-esteticeşte, cu un nou personaj-poliedru / catadioptru, cu permisiunea Dvs. aş mai semnala (potrivit fişelor mele de lectură) – mai la vale de prefaţator – mai bine de o duzină de feţe notabil-aşezământoase...  
  
I. P.-T. : Ar fi bine, întru „fixare uluitor-tipologică“, măcar 13 „feţe“ de poliedru / catadioptru-Aşezământ, relevându-se în spiritul esteticii paradoxismului, de vrei, ca „personaj colectiv“...  
  
D. R. : E-n regulă, Maestre I. P.-T. ! Şi cu păstrarea conceptului de uluitor-tip / ens (> ins) în matca-i semantică secundă, de individ cu comportamentul uliului la pradă, nu în matca-i înţelesurilor dintâi, cea trimiţătoare la strămoşii noştri din bazinul Dunării şi al Mării Getice / Negre, Gaeti > Geţi, cei de dinaintea Reformei Zalmoxianismului din orizontul anului 1600 î. H., credincioşii Pelasgi > Valahi în cultul Găii (neolitic-faimoasa prădătoare-vulturoaie, dar şi purtătoare de suflete de om în Cer, la Dumnezeu, pentru reîntrupare).  
  
Miluşa (1) lasă a se înţelege că-i etalon-secretară de director de Aşezământ:  
  
«Imediat, secretara veni fără a fi chemată [...]. Mică, bondoacă, cu părul albit în cea mai mare parte, poate din cauza văduviei prelungite, poate din alte pricini; nu concepea să fie redusă la tăcere [...]. Îl privi pe director cu un aer nemulţumit, vrând să-l atenţioneze parcă, asupra faptului că putea pierde un posibil aliat» (p. 48 sq.);  
  
«„Sunt o legumă. Din mine se revarsă vitaminele vegetale. În pântec port sămânţa devenirii. Nu am niciodată sentimentul intimităţii. Şi tot ceea ce ar fi putut să mă distrugă, a devenit o umbră, pentru că eu, bătrâna legumă, port în mine soarele zilelor adunate cu neostenită trudă. N-am râvnit niciodată la faima suratelor mele. Avem locul nostru bine definit. Nu, nu pot fi niciodată copac şi nici el legumă. Sunt atâtea lucruri în care numai eu pot fi prezentă. Niciodată altfel“. / „−Cine să tot trimită asemenea mesaje, tovarăşă secretară?“ / „−Apoi dom’ director, eu nu pot să ştiu! O fi vreunul din ăia politici, că ăştia-s vicleni, şcoliţi să umble cu tot felul de capcane“, încearcă să-l lămurească Miluşa. „−Dar ce, avem din ăştia?, se prefăcu directorul neştiutor. / „−Avem dom’ director! Numai că pe fişa lor de internare scrie altceva.“ / „−Şi-i ştii?“ / „−E un aviator mai bătrân care a vrut să fure un avion şi să plece peste hotare, mai e un fost ziarist, cam dus cu pluta, un scriitor nebun anticomunist, cam atâta.“ / „−Şi-i pot vedea şi eu?“ / „−Şi dacă-i vedeţi, ce? Credeţi că-s proşti să se dea pe faţă? Ori vreţi să faceţi din ei scriitori! Vă sfătuiesc să nu vă băgaţi nasul. Prea pute.“ Directorul luă aminte» (p. 92 sq.).  
  
Tancău (2) – Helciug (3) constituie un binom al belicoşeniei infirmilor“ / „încăierării asistaţilor“; „conflictul bâtelor“ se încheie cu tratamentul bătăuşilor la Cabinetul Medical:  
  
«Vacarmul cuprinse în câteva minute întreaga colectivitate [din Aşezământ]. Tancău se bătea cu Helciug. Fiecare cu o scândură în mână. Fiecare cu vânătăi şi răni sângerânde. În jurul lor, numai îndemnuri belicoase. Asistaţii năvăleau de peste tot. Holurile deveniseră neîncăpătoare. Urletele prietenilor şi neprietenilor umpleau clădirea » (p. 55).  
  
Corcodel (2’) – Petrică (3’) se relevă într-un binom al crimei“, alfraticidului-de-Aşezământ“, de tip Abel Cain ; „conflictul folosirii albei arme“ se termină „cu moartea celui slab“:  
  
«Portarul, în uniforma cărămizie, îl salută vizibil speriat: „−Să trăiţi, tovarăşe director! Petrică l-a omorât pe Corcodel!“ [...]. Pe uşă intră supraveghetorul de noapte. „−Ce-ai păzit?“ îl luă directorul din scurt. / „−Eram la etajul patru când Petre a băgat cuţitul în Corcodel. Ştiţi şi dumneavoastră că suntem doar câte unul la patru sute de internaţi [...]. „−Şi de ce l-a înjunghiat aşa, în miez de noapte?“ / „−A intrat în dormitorul lu’ aia care striga lozinci în timp ce se regula cu unu’.“ / „−Vorbeşte mă, frumos!“ / „−De vorbit frumos îmi arde mie? E o grozăvie în dormitor! Era s-o taie şi pe aia, pentru că se săturase de lozincile ei.“» (p. 91 sq.).  
  
Siminică (4) poartă ca secretar al organizaţiei de partid din Aşezământ complexul damnatului cu suspendare“:  
  
«Tovarăşul Siminică, având ochii sticlind de băutură, se apropie jovial [de directorul Daniel Ştefan], încercând cu familiaritate să-l convingă că totul e normal. „− Ce mai faceţi tovarăşe director?“ / „−Ascultă măi tovarăşe, eu nu ştiu cine te-a pus pe dumneata, dar află de la mine că eu nu sunt pus aici pentru a tolera violenţa. Iar dacă dumneata nu vrei să mă sprijini, treaba dumitale ! Eu sunt în acelaşi partid, n-am alt partid şi am înţeles că nu trebuie să tolerez o mulţime de lucruri de pe aici.“ / „−Treaba dumneavoastră, tovarăşe director ! Dar eu vă dau un sfat. Nu începeţi aşa un război. Sunteţi prea mic. Eu cu ce m-am ales? C-o condamnare. Vreţi să vă sprijin? Nu. Mă voi gândi doar la mine. Şi pe celălalt director dinaintea dumneavoastră, l-am sprijinit şi, când am fost la înghesuială, m-a lăsat singur în faţa tuturor: „Fă, dragul meu, te rog, fă un scaun pentru măcelar, ca să ne dea ceva carne pentru cantină, fă-i un fotoliu directorului de la PECO pentru benzină, du copiii la miliţie să taie lemne, dă-i şi la consiliu pentru deszăpezire, iar când au început cercetările tot eu am căzut vinovat. Când am făcut unuia şi altuia din ştăbime lucruri mai ieftine, am fost acuzat de furt. Acum încearcă toţi să mă schimbe“, zise Siminică dintr-o răsuflare. / „−Eu n-o să fac aşa ceva !“ / „−Sunteţi prea mic, tovarăşe director ! Şi vă rog să mă scuzaţi că vă spun, nu aveţi proptele. Ăştia au de toate. Carnea o fură de la cazan şi o duc unde trebuie şi cui trebuie. O scândură la fel şi multe altele. Dacă nu curge, pică. Iar dumneavoastră cu ce vreţi să le staţi în faţă? Cu dreptatea?» (p. 56 – pentru „completarea“ trăsăturilor tipologice, v. infra, „dinspre Durlănescu“).  
  
Durlănescu (5) este maistrul / „salariatulconştiincios de la sectorul de împletit sârmă“:  
  
«Pe cei de la împletit de sârmă îi găsi [directorul Daniel Ştefan] tolăniţi pe valurile plasei ce trebuia să fie livrată. Îl primiră cu un „bună-ziua“ rostit slab, anemic, de oameni frânţi de oboseală. „−Ce aveţi măi de zăceţi aşa? Sunteţi bolnavi?“ / „−Păi au pregătit deja un vagon, răspunse în numele lor maistrul Durlănescu. Era poate cel mai conştiincios salariat. Era inventiv şi plin de bune intenţii. Ţinea la amărâţii ăştia care lucrau şi era sincer când le lua apărarea. Simţea acum că directorul este nemulţumit. Dar nu ştia de ce anume. „−Cine v-a supărat?“ îl întrebă el pe director. / „−Nimeni!“ / „−Aţi venit că vă era dor de mine?“ Directorul zâmbi cu amărăciune. / „−Ascultă poveste, dragă Durlănescule, am chemat secretarul de partid să mă ajute în instaurarea disciplinei din acest colectiv şi acesta-mi spune că nu-i dispus să-mi facă favoarea aceasta, că, vezi Doamne, în trecut ar fi fost condamnat pentru aşa ceva.“ / „−Astea-s poveşti, domnule director ! A furat mobilă, a mâncat şi a băut până când l-au prins. Şi ce mare condamnare i-a dat ? Şase luni cu suspendare.“ / „−El zice că a primit pentru că a vrut să fie bine pentru bunul mers al societăţii, că s-a luptat cu unii şi cu alţii şi că a fost trădat.“ / „−Minte cu neruşinare [...]. O să se dea el pe brazdă. Vă zic una bună, să vă mai descreţiţi fruntea. Cică un tată îi zice fiului său: − Nu mi-ai dat nicio satisfacţie de când te-ai născut, fiule ! / − Da, tată..., dar înainte ???“ / Directorul zâmbi, mai mult din amabilitate. N-avea nicio legătură gluma cu necazurile din aşezământ. Îşi dădu seama doar de faptul că Durlănescu era stăpân pe situaţie şi-şi făcea treaba aşa cum se cuvenea.» (p. 57 sq.); «Durlănescu se străduia să ofere fiecăruia câte ceva de făcut după priceperea sa. Era un mecanic iscuzit, plin de iniţiativă şi cu idei care dădeau roade.» (p. 87).  
  
Câinele Roşu (6), comunist-secretarul organizatoric de partid al judeţenei / provinciei cu Aşezământul Tovarăşul Baciu (7), comunist-secretarul Academiei Ştefan Gheorghiu din Capitală reprezintă un binom format dinsecretarul organizaţiei inferioare / provinciale de partid al puterii“, ca subordonat / executor, şi secretarul organizaţiei superioare / centrale de partid al puterii“, ca ordonator / dictator“:  
  
«„−Alo, tov. Secretar? M-aţi căutat?“ întrebă secretarul organizatoric al judeţului la telefon. I se mai spunea şi câinele roşu. Şi chiar avea un păr roşu care-i stătea vâlvoi, ca o coamă pe scăfârlia rotundă ca o bilă. / „−Da, să trăiţi!“ îi răspunse secretarul Academiei Ştefan Gheorghiu. / „−Măi, ce se întâmplă acolo pe la voi?“ / „−Toate-s bune şi la locul lor! Dar la dumneavoastră, la Şetafan Gheorghiu?“ întrebă câinele roşu pe secretarul fabricii de activişti din capitală. Că într-adevăr, era la telefon, secretarul Academiei. / „−Şi la noi ar fi fost bune şi frumoase dacă nu s-ar fi găsit un directoraş de la voi din aşezământ s-o supere pe soră-mea!“ / „−Vai de mine! cum se poate asta? Spuneţi-mi despre ce este vorba şi rezolvăm imediat!“ /„−Păi, uite cum stă treaba, directoraşul acesta al vostru, că doar voi l-aţi pus, a găsit de cuviinţă s-o acuze pe soră-mea că ar fi furat nişte carne!“ / „−Vai de mine, tovarăşu’ Baciu, cum se poate asta? O rezolvăm imediat!“ / „−Păi aşa să faceţi! Că la câte am făcut eu pentru judeţul vostru, meritam parcă mai multă atenţie!“ / „−Aşa este tovarăşu’ Baciu, aşa este! Vă rog să aveţi toată nădejdea că voi rezolva problema cu celeritate...“, zise câinele roşu. / „Cu ce bă?“ / „−Cu prioritate, tovarăşu’ Baciu!“ / „−Lasă-te măi de goange, mie să vii şi să-mi raportezi cât mai repede posibil, dar nu mai mult de două-trei zile, ce-ai rezolvat!“ / „−Îl dau afară tovarăşu’!“ / „−Bă, nu asta mă interesează! Dobitocul acela a declanşat un dosar soră-mii! Îl laşi pe funcţie şi-i ordoni să retragă dosarul, ai înţeles?“» (p. 63 sq.).  
  
Anonimul Asistat Revoltat (8) reprezintă aşezământosulcare nu mai poate suporta regimul corupt, grobian, impus de personalul administrativ al Stabilimentului“, reclamând la direcţiune faptul că a fost obligat să stea / doarmă, de sâmbătă şi până luni, într-un pat învecinat cu cel în care se află mortulun asistat, coleg de dormitor“, ce decedase în urmă cu trei zile:  
  
«La minister ştia că nu se poate adresa. La miliţie nici atât. Primarul era un lasă-mă să te las. Amărât, îşi mai aprinse o ţigară. Avea gura amară şi sufletul cătrănit. O bătaie în uşă îl intrigă. Deschise greoi, fără chef. În faţa lui era un asistat. „−Domn’ director, nu mai suport!“ / „−Ce-ai păţit? Ce nu mai suporţi?“ / „−Nu mai pot dormi cu mortu-pat...“ / „−Care mort, care pat?“ nu-şi putu stăpâni enervarea directorul. / „−Veniţi. De două nopţi stau cu el în cameră...“ [...] / În semiîntunericul dormitorului o lumânare aprinsă deasupra tăbliei unui pat, indica locul mortului. În spatele lor se iţi infirmiera. / „−I-am aprins o lumânare. A murit sâmbătă seara“, zise ea, tremurând.» (p. 72 sq.).  
  
Dan Melinte (9) este un vechi salariatîn post de asistent medical al Aşezământului, care tratează bolnavele cuprinse de incurabila înţepenealăapelând la serviciilesemipriapicului Milică (10) de-i poreclit Câinele:  
  
«Uşa se deschise brusc. În cabinet năvăli Dan Melinte, singurul asistent bărbat, dintre cei care slujeau la starea sănătăţii stabilimentului. „−Domnule director, veniţi repede că s-a întâmplat ceva!“ Daniel Ştefan îşi lăsă baltă lectura şi se îndreptă în urma lui Melinte, spre locul întâmplării. Ajunse la sala dormitoarelor de la parter. O asistată şedea întinsă pe un pat cu privirea îndreptată spre tavan şi dinţii încleştaţi. „−N-am înţeles, pentru ce m-ai chemat?“ îşi arătă directorul nedumerirea. / „−Ia pipăiţi aici“, îl îndemnă Melinte, ridicând poalele rochiei femeii înţepenite, de parcă ar fi fost într-o altă lume. Jenat de părul pubian apărut brusc în faţa lui, Daniel apăsă cu degetul abdomenul aşa cum îl îndemnase asistentul. Era rigid ca o scândură. / [...] / „−Şi ce-i de făcut?“ îşi arătă directorul nedumerirea. / „−Salvarea femeii vine de la Milică, zis Câinele!„ [...] / „−Nu domnule director, el este pe jumătate priapic şi rezolvăm problema aşa cum trebuie şi pentru unul şi pentru altul.“ / „−Aşa faceţi voi tratamentul la aceşti oameni bătuţi de Dumnezeu?“ / „−Păi altfel cum? Poate sta aşa până când nu-şi mai revine deloc. Nu vedeţi cum este ca şi moartă?“ / „−Dar are ochii deschişi!“ / „−Îi are domnule directori, că toţi istericii îi au, mai ales ăştia marcaţi de abstinenţă sexuală. Iar Milică este tratamentul potrivit. Alţii se pierd cu firea prea repede. Milică e ca un câine, ca o maşină de făcut sex, nu se opreşte decât atunci când fata e rezolvată.“» (p. 76 sq.);  
  
Dupan-mama (11) este speriată de repetatele ameninţări cu violarea de către fiu-i-asistat-de-la-Aşezământ şi Fiica d-nei Dupan (12), căsătorită în Olanda şi soră asistatului, vine în ţară şi îndepărtează primejdia, graţie directorului, „răsplătit“ după tradiţia din anotimp „cu o sticlă de Whisky, cu un cartuş de Kent şi cu un pachet de cafea-boabe“:  
  
«„−Domnule director, domnule director, vă caută cineva!“ îl anunţă portarul de serviciu. Îşi întoarse capul. Pe uşa de la intrare, o doamnă brunetă, trecută de mult de prima tinereţe îl aştepta. Avea o ţinută elegantă, chiar surprinzător de elegantă, într-o vreme când nu se mai găsea mai nimic prin galantare. Era însoţită de o altă femeie, mult mai tânără, cu o vestimentaţie intens colorată. „−Domnule director, mă numesc Dupan. Copilul meu se află internat la dumneavoastră, iar aceasta este fiica mea şi sora copilului internat!“/ [...] / „Ei, care-i problema?“ / „−Domnule director, am venit să vă rugăm să nu-l mai învoiţi pe fratele meu acasă“, rosti tânăra doamnă cu fermitate. Daniel o privi cu ochii dilataţi. Mama nu-şi ridică privirile din pământ. „−De câte ori a venit acasă în ultima vreme a vrut s-o violeze pe mama. Pulsiunile sexulae ale fratelui meu pun în primejdie atât moralitatea cât şi viaţa mamei.“ [...] „−Am venit cu mama pentru că ea este reprezentantul legal în faţa dumneavoastră! Eu nu pot să vin mai des pentru că sunt căsătorită în Olanda şi n-am cum să mă deplasez prea des în România. Socialiştii dumneavoastră nu-mi acordă vize prea des“, rosti ea dintr-o răsuflare.» (p. 84 sq.);  
  
Otilia (13) ilustrează încă o cumplită dramă de asistată sinucigaşă din secolul dictaturilor şi al războaielor mondiale:  
  
«„−Deşteptarea!“ – se auzi uşor glasul răguşit al supraveghetorului. Buimăcită, Otilia se ridică în capul oaselor, îşi trecu degetele prin părul negru cu luciri metalice. Visase frumos. Se privi în oglindă, se rujă cu un roşu intens şi se îndreptă spre sala de mese [...]. Ajunse printre primii pe holul de la intrarea în sala de mese. Pe uşă era un afiş. Nea Durlănescu adusese filmul „Enigma Otiliei“. „−Asta sunt eu!“ zise ea cu glasul uşor surescitat. / „−Eşti pe dracu, tuta naibii!“ o apostrofă Angela din căruciorul postat chiar lângă ea. / „−Sunt eu, sunt eu! M-am visat soare, sunt eu!“ / „−Bine că nu te-ai visat rahat!“ [...] nu se lăsă Angela. Otilia se bosumflă şi nu mai zise nimic [...]. După ce a intrat în sala de mese, s-a aşezat [...] cât mai îndepărtată de limba veninoasă a femeii din cărucior [...]; apoi s-a dus la atelierul de împletit sârmă [...]. „−Aţi adus mai multe afişe cu Enigma Otiliei?“ / „−Da dragă, dar ce-ţi trebuie ţie?“ / „−Eu sunt Otilia, domnule Durlănescu! [...] Zău că aşa este! Mă cheamă Otilia, jur pe mormântul mamei că mă cheamă Otilia“, îngăimă ea cu tristeţe. / „−Uite, ia un afiş şi astâmpără-te!“ Fata luă hârtia luciasă [...]. Apoi plecă la croitorie, unde se obişnuise să calce cu fierul, tot ceea ce coseau ceilalţi. „−A venit Otilia, actriţa noastră preferată, pe care o s-o vedem diseară“, zise cu răutate Angela de cum o văzu pe uşă. Otilia nu spuse nimic. Îşi apucă fierul de călcat, îl puse în priză şi aşteptă să se încălzească. „−Şi nu te apuci să ne interpretezi rolul tău?“ nu-şi lăsă răutatea femeia din cărucior [...]. Otilia apucă fierul de călcat cu mâna dreaptă şi-l azvârli cu furie către guraliva din cărucior. Ceilalţi asistaţi scoaseră un ţipăt de groază. Noroc că firul de alimentare opri zborul fierului de călcat [...]. Maistrul [...] o dădu afară pe Otilia. Ajunsă pe holul atelierelor, Otilia nu-şi putu opri plânsul [...]. Sunt Otilia, fata din film !, îşi spuse ea în gând, urcându-se pe pervazul clădirii unde se afla atelierul lor [...]. „−Sunt Otilia, fata din film!“, mai zise o dată cu voce tare, aruncându-se din înaltul ferestrei. Trupul sumar îmbrăcat se repezi lacom către betonul aspru. Ţeasta i se crăpă brusc cu un pocnet sec atunci când se izbi de beton, Sângele se întinse uşor, părăsind trupul frânt, cu picioarele desfăcute nefiresc. De la geamul atelierului de croitorie asistaţii priveau înmărmuriţi la trupul inert al celei ce fusese Otilia.» (p. 86 sqs.).  
  
Romanul Aşezământul (2018) de Gheorghe Andrei Neagu, îşi înrăzăreşte paradoxist-zolist o problematică neasemuit de spinoasă în întregul ei şi în complementaritatea celei dintr-un alt excelent op anterior, „macronuvela“ / „miniromanul“ Tabăra damnaţilor (2016).  
  
Referinţă Bibliografică:
„Aşezământul“ celor patru sute (de handicapaţi) / Ion Pachia Tatomirescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2753, Anul VIII, 15 iulie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Ion Pachia Tatomirescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Pachia Tatomirescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!