CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Eveniment > Cronici >  



Antologie cu plagiator-prefaţator şi cu „iubiri înrourate“ sub o fisurată placă de beton armat
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
*  
 
Ion Pachia-Tatomirescu  
 
Antologie cu plagiator-prefaţator şi cu „iubiri înrourate“  
 
sub o fisurată placă de beton armat  
 
(I, II)  
 
Chiar şi dinspre „aripile“ titlului nostru în coordonare copulativă, Distinsul Receptor îşi dă seama cu multă lejeritate de structurarea „în binom“ („Scârnavul plagiator“, de „nu-i fudul“, parcă n-ar sta „prost destul“ – „Fire de iarbă“ cu „înrourate iubiri“ printre fisurile platformei de beton armat) a cronicii prilejuite (infra) de apariţia cărţii Iubiri înrourate, o „antologie de poezie“, întocmită de Liliana Liciu, din Bucureşti, şi apărută, paradoxal, tocmai în băileana urbiţică, Făurei, la Editura Liric Graph (ISBN 978-606-8835-14-3), „Colecţia Grai românesc“, 2017 (pagini A-5: 244).  
 
(I) „Scârnavul plagiator“, de „nu-i fudul“, parcă n-ar sta „prost destul“. Cele ce sunt tipărite pe pagina a patra a „antologiei de poezie“, Iubiri înrourate (2017), sub titlul În loc de prefaţă, „articol împroşcător de noroi / lături tipografic(e) asupra tuturor numelor din respectiva carte“, semnat de Trandafir Sîmpetru, autodenumit «Preşedintele Uniunii Mondiale a Poeţilor din România», îndreptăţesc Distinsul Receptor „să adapteze“ – ca mai sus − arhicunoscutul proverb valah, Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul, desigur, la trista realitate „din câmpurile de litere“ ale României de după Revoluţia Anticomunistă din Decembrie 1989 invadate de-o „nepedepsită droaie de plagiatori“.  
 
Aşadar, Distinse Receptor, în urmă cu câteva luni, în anul 2017, „Anul Maiorescu“, un „mondial“ din urbiţica Făurei a judeţului Brăila − de vreme ce se împăunează şi cu titlul de «preşedinte al Uniunii Mondiale a poeţilor din România» −, mai mult ca sigur, spre a se releva „mai mare“ chiar decât preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, prof. univ. dr. Nicolae Manolescu, distins maiorescolog −,  
 
aşadar, un „mondial“ din mica urbe, Făurei-Brăila, poetastrul Trandafir Sîmpetru (născut la 19 aprilie 1962, în Jîrlău-Brăila), autorul textului În loc de prefaţă şi totodată „editorul de la Liric Graph“ al antologiei Iubiri înrourate (Făurei, Liric Graph, 2017, p. 4), „antologie coordonată“ de poetesa „fără studii de specialitate“, Liliana Liciu («subofiţer în cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti – Serviciul de Informare şi Relaţii Publice / Biroul de Presă» − v. infra),  
 
aşadar, Distinse Receptor, după cum ţi-ai dat seama, nu neapărat ca filolog eminent cum eşti, ci şi ca orice simplu absolvent de liceu din România de dinainte de 1989, când Programa de Limba şi literatura română pentru învăţământul preuniversitar prevedea studierea obligatorie şi a studiului maiorescian de estetică (din care a fost însuşit fraudulos textul în discuţie),  
 
Trandafir Sîmpetru, în spirit grobian, plagiază − „negru / violet pe alb“ – din studiul O cercetare critică a poeziei române de la 1867, de Titu Maiorescu  
 
(în întregul text redat mai jos „cu cea mai mare fidelitate filologică“, frazele plagiate sunt „bolduite“ de noi; „nebolduite“ sunt „substituitor-prefaţatoarele“ fraze „estetic-genialoide“ şi „trandafirat-mistreţesc-sâmpetrene“),  
 
după cum se vede în pagina a 4-a a Iubirilor... (deşi textul, după „regulile tipografice dintotdeauna“, trebuia să stea „trei veacuri“ în „perenizatoarea“ lumină a tiparului, pe pagina a 5-a):  
 
«În loc de prefaţă // Poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul, spre / deosebire de ştiinţă, care se ocupă de adevăr. / Cea dintâi şi cea mai mare diferenţă între adevăr şi frumos este / că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei / manifestate în materie sensibilă. / Poeziile din prezenta antologie „Iubiri înrourate“, ne sunt / prezentate de către dragii noştri colaboratori, ca partea materială / din ceea ce este frumos în această lucrare, sunt imagini / provocate în fantezia noastră prin cuvintele poeţilor enumeraţi / aici. Prima condiţie dar, o condiţie materială sau mecanică, / pentru ca să existe o poezie în genere, fie epică, fie lirică, fie / dramatică, este: ca să deştepte prin cuvintele ei imagini sensibile / în fantezia cititorului, şi tocmai prin aceasta poezia se / deosebeşte de proză ca un gen aparte, cu propria sa raţiune de a / fi. Frumosul nu este o idee teoretică, ci o idee învăluită şi / încorporată în formă sensibilă, şi de aceea cuvântul poetic / trebuie să ne producă această formă perfectă a sufletului / nostru interior !. / IUBIRI ÎNROURATE este o antologie care merită să fie citită / de către publicul iubitor de poezie şi care merită să stea la loc de / cinste. // Trandafir Sîmpetru / Preşedintele Uniunii Mondiale a poeţilor din România».  
 
Cred că eşti de acord cu noi, Distinse Receptor, că opera de estetician şi de critic / istoric literar a lui Titu Maiorescu îşi arată rigoarea proiectului şi stilisticele-i peceţi de aur încă din orizontul de primăvară al anului 1867, spre a-şi înrăzări apoi – în ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea şi în primele două decenii ale secolului al XX-lea – admirabilele studii care au trasat direcţia modernă în cultura valahă din acele anotimpuri: «O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867» (în revista Convorbiri literare, anul I, nr. 1 / 1 martie 1867) / «Poezia română. Cercetare critică. Urmată de o alegere de poezii» (Iaşi, 1867), «Asupra poeziei populare» (în revista Convorbiri literare, anul al II-lea, nr. 22 / 15 ianuarie 1868 ‒ cf. MCrit-1966, pp. 1 / 10; HDplr, 85 sq. / PTConv-2527), «Direcţia nouă» (1872), «Literatura română şi străinătatea» (1882), «Comediile d-lui Caragiale» (1885), «Poeţi şi critici» (1886), «În lături !» (1886), «Eminescu şi poeziile lui» (1889), «Leon Negruzzi şi Junimea» (1890), «Ioan Popovici-Bănăţeanul» (1895), «În memoria poetului dialectal Victor Vlad Delamarina (1898), «Oratori, retori, limbuţi» (1902), «Poeziile d-lui Octavian Goga...» („fevruarie 1906“), «Povestirile d-lui Mihail Sadoveanu...» („martie 1906“), «Nuvelele d-lui I. A. Brătescu-Voineşti...» („martie 1907“), «În chestia poeziei populare...» („mai 1909“) etc. (cf. MCrit-1908 / MCrit-1966). Multe dintre tezele lui Titu Maiorescu din secolul al XIX-lea îşi dovedesc valabilitatea / viabilitatea şi dincoace de trecerea „furtunosului“ secol al XX-lea (cf. MCon, 7 sqq.).  
 
Îţi reamintesc, Distinse Receptor, că studiul O cercetare critică a poeziei române de la 1867, de Titu Maiorescu, este alcătuit din două părţi:  
 
(1) Condiţiunea materială a poeziei (cu „subcapitolele“: «Teorie», «Cuvinte mai concrete», «Epitete», «Personificări», «Comparări şi metafore» şi «Poezia politică») şi  
 
(2) Condiţiunea ideală a poeziei (cu: «Teorie», «Grabnica mişcare», «Exagerarea», «Diminutivele», «Culminarea» şi «Rezumat»).  
 
În prima parte a acestui studiu, Condiţiunea materială a poeziei, Titu Maiorescu abordează categoria estetică a frumosului în poezia valahă şi în cea universală:  
 
«Poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul» (MCrit, I, 9).  
 
Spre deosebire de ştiinţe ‒ care relevă adevărul prin mijloace de cercetare aplicată ‒, poezia / artele, după cum subliniază în 1867 Titu Maiorescu, constituie un „estetic adevăr“ ca «idei manifestate în materie sensibilă» (s. n. / ibid.).  
 
Fiecare artă are materialul ei specific prin care îşi „încorporează“ ideea sensilibizatoare de suflet şi purificator-înălţătoare de spirit în direct-proporţionalitate, mai întâi, în „artistul-autor-prim-trăitor“, şi, apoi, în Distinsul Receptor („secund-trăitor-întru-catharsis“):  
 
«...astfel, sculptura îşi taie ideea în lemn sau în piatră, pictura şi-o exprimă prin culori, muzica prin sonuri; numai poezia (şi aici vedem prima ei distingere de celelalte arte) nu află în lumea fizică un material gata pentru scopurile ei»;  
 
trebuie reţinut faptul că „toate cuvintele auzite nu sunt material, ci numai organ de comunicare“:  
 
«colorile picturei sunt dar un adevărat material, asemenea sonurile muzicei, piatra sculpturei; însă cuvintele poeziei sunt de regulă numai un mijloc de comunicare între poet şi auditoriu»;  
 
materia / materialul în care operează / modelează poetul nu se găseşte „în exterior“ ‒ ca pentru autor-sculptor / pictor / muzician ‒, ci „în interior“, în cuvinte (semnificanţi / semnificaţi, dar ca în clasicism / romantism, ori ca în parnasianism / simbolism, nicidecum ca materie decurgând din cuvânt / noncuvânt, potrivit principiului estetic al paradoxismului de după 1965):  
 
«...materialul poetului nu se află în lumea din afară; el se cuprinde numai în conştiinţa noastră şi se compune din imaginile reproduse ce ni le deşteaptă auzirea cuvintelor poetice» (MCrit, I, 10).  
 
De fapt, ca o primă „condiţiune materială, sau mecanică“, pentru a produce poezie, rostirea / scrierea de cuvinte obligatoriu trebuie să genereze catharsis − fiindcă rostirea de cuvinte (în comunicarea obişnuită / nonpoetică, exterior / interior, prin aparatul fonator) şi caligrafierea de texte sunt şi ale oamenilor obişnuiţi, dar, graţie numai celor hărăziţi a fi poeţi se naşte adevărata lirică:  
 
«...să se deştepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantazia auditoriului; şi tocmai prin aceasta poezia se deosebeşte de proză ca un gen aparte, cu propria sa raţiune de a fi; cuvântul prozaic este chemat a-mi da noţiuni, însă aceste noţiuni sunt abstracte, logice, desmaterializate, şi pot constitui astfel un adevăr şi o ştiinţă, dar niciodată o artă şi o operă frumoasă; frumosul nu este o idee teoretică, ci o idee învălită şi încorporată în formă sensibilă, şi de aceea cuvântul poetic trebuie să-mi reproducă forma aceasta.» (MCrit, I, 11).  
 
În ceea ce priveşte mijloacele poetice care să sensibilizeze Distinsul Receptor, mentorul Junimismului Valah din a doua jumătate a secolului al XIX-lea recomandă  
 
«alegerea cuvântului celui mai puţin abstract» (MCrit, I, 14);  
 
ilustrează aserţiunea cu exemple din Andrei Mureşanu («N-ajunge iataganul barbarei semilune»), Schiller, Camoëns, La Fontaine, Shakespeare şi Victor Hugo  
 
(şi, în paranteză fie spus, nu neapărat numai către cei cuprinşi de „cosmopolitismită citatologică“, maladie multiseculară „pe la noi“: Titu Maiorescu se dovedeşte a fi un mare patriot valah până şi în ordinea „citatelor“ / „citărilor“, aducând în „panoul central al aserţiunii“, mai întâi, autorul din Patria lui culturală / spirituală, apoi pe cei străini, ştiindu-se bine că dacă nu eşti profund-naţional, nu ai cum să fii universal).  
 
Al doilea mijloc utilizat de poeţi pentru sensibilizarea Distinsului Receptor este cel desemnat prin sintagma teoretic-literară de epitet ornant; conceptul este lămurit prin grăitoare exemple din poezia naţional-valahă şi universală, din Homer, Shakespeare (Macbeth – «Căci fiecare pune degetul ciuntit / Pe zbârcitele buze»), Alecsandri (Groza: «Galben ca făclia de galbenă ceară»), Andrei Mureşanu, D. Bolintineanu ş. a.  
 
În al treilea rând, Maiorescu pune personificarea, «condiţiune neapărată a frumosului poetic»; şi de această dată exemplifică din Homer («săgeata zboară cu voluptate pentru a gusta carnea inimică»), Horaţiu, Sofocle, Shakespeare, Bolintineanu, Grigore Alexandrescu («Râul înapoi se trage, munţii vârful îşi clătesc»), Iancu Văcărescu ş. a.  
 
În al patrulea rând, esteticianul recomandă „comparaţiunea, metafora, în general, tropul“, cu accentuarea faptului că exprimarea unei idei sub o formă sensibilă corespunzătoare nu se poate face decât în acest chip, folosind epitete, personificări, metafore, comparaţii, poetul salvându-şi astfel comunicarea de la limbajul banal de zi cu zi, limbaj comun tuturor.  
 
După cum s-a mai relevat, condiţiunea materială a poeziei rezidă în utilizarea de către poet a celor mai plastice, a celor mai revelatorii / sinestezice figuri de stil, spre a produce în Distinsul Receptor catharsisul (supra).  
 
În partea a doua a studiului din 1867, Condiţiunea ideală a poeziei, Titu Maiorescu atrage atenţia asupra unei vechi împărţiri a obiectelor gândirii umane: obiectele lumii interioare / sufleteşti şi obiectele lumii exterioare / fizice:  
 
«astfel, toate obiectele gândirii, fie externe, fie interne, se pot privi împreună şi se pot apoi deosebi dintr-un alt punct de vedere: în obiecte ale raţiunii reci sau logice şi în obiecte ale simţimântului sau pasionale, deosebire întemeiată pe cunoscuta dezbinare între minte şi inimă» (MCrit, I, 34).  
 
„Condiţiunea ideală a poeziei“ este aşadar exprimarea întotdeauna a sentimentelor profunde, a pasiunilor, purificând sufletul, înălţând spiritul uman:  
 
«frumoasele arte şi poezia mai întâi sunt al inteligenţei repaos»; «în această stare a inteligenţei active se coboară arta ca o mângâiere binefăcătoare; ea prinde atenţia neliniştită şi agitată spre infinit şi înfăţişându-i o idee mărginită în forma sensibilă a frumosului, îi dă liniştea contemplativă şi un repaos intelectual» (ibid.).  
 
Trei sunt maiorescienele calităţi ideale ale poeziei:  
 
(a) dinamica trecerii de la o idee la alta şi «în genere o mişcare abundantă a gândirii»;  
 
(b) dezvoltarea grabnică şi crescândă spre culminare / final («strofa culminantă să ne facă impresia cea mai mare» – MCrit, I, 73);  
 
(c) hiperbolizarea realului  
 
‒ şi asemănarea «între poezie şi pasiune este un fel de exagerare a gândirii; orice simţimânt produce o încordare extraordinară a înţelegerii momentane şi sub presiunea ei ideile lucrează asupra conştiinţei noastre cu acea energie caracteristică al căror rezultat este mărirea obiectelor şi perceperea lor în proporţii şi sub colori neobişnuite»; «din aceea că poezia, ca şi pasiunea, măreşte obiectul şi se înalţă într-o sferă mai distinsă, rezultă ex contrario, că ea trebuie să se ferească de micşorare şi de înjosire; vorbind mai întâi de defectul micşorării, atingem o chestiune destul de importantă pentru poezia română actuală: chestiunea diminutivelor; formele de substantive şi adjective în ică, ţică, şică, oară etc. sunt astăzi viţiul contagios de care sufer[ă] mai toate poeziile române; câte scapă de înjosirea ideilor mor de boala diminutivelor» (MCrit, I, 60).  
 
Titu Maiorescu amendează „linguşirile bizantine“ din textele poetaştrilor – texte în care se întâlneşte „o abundenţă de diminutive“ de tipul: cruciuliţă, garofiţă, guriţă, Ioniţică, Mariţă, picioruşe, versuleţe etc., «terminaţiuni linse şi corupte», «forme de copii» etc.  
 
(«Scumpa mea Mariţă, / Zâna mea din cer, / Ia dă-mi o guriţă / Asta-i tot ce cer / Ş-apoi Ioniţică...»; «De-ţi place, scumpă Lino, aceste versuleţe» etc. – ibid.).  
 
Titu Maiorescu nu respinge tot „locul special al diminutivului“, aducând şi un exemplu de „bun diminutiv personificator“ din Goethe:  
 
«De sub pământ / Un ghiocel / Abia ieşise / Tinerel. / Veni o albină, / Gustă din el...» (ibid. / s. n.).  
 
În finalul studiului O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, esteticianul certifică:  
 
«...poezia cere, ca o condiţie materială a existenţei ei, imagini sensibile»;  
 
iar condiţia ei ideală rezidă în «simţiminte şi pasiuni»  
 
(„trăiri la cea mai înaltă tensiune“ / „incandescenţă a firelor fiinţial-wolframice până la trecerea în starea fotonilor“);  
 
«din condiţiunea materială se explică determinarea cuvintelor, epitetele, personificările şi comparaţiunile juste şi nouă şi totdeodată regula negativă ca poezia să se ferească de noţiuni abstracte; din condiţia ideală se explică mişcarea reprezentărilor, mărirea obiectului şi dezvoltarera grabnică spre culminare»; «totdeodată regula negativă că poezia să se ferească de obiecte ale simplei reflecţiuni» (MCrit, I, 79 / s. n.).  
 
Titu Maiorescu mai ridică şi problema deontologiei critic-literare, având „menirea“ să certifice „modelele bune“:  
 
«O critică serioasă trebuie să arate modelele bune câte au mai rămas şi să le distingă de cele rele şi, curăţind astfel literatura de mulţimea erorilor, să prepare junei generaţiuni un câmp liber pentru îndreptare» (MCrit, I, 80).  
 
Acest „prim şi important studiu maiorescian de poetică“ mai dezvăluie şi antrenează totodată şi o funcţie „eminamente pragmatică“ a esteticii.  
 
Şi după un veac şi jumătate, Distinse Receptor, din studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, de Titu Maiorescu, după cum s-a spus, Trandafir Sîmpetru a plagiat în anul 2017, articolul «În loc de prefaţă», publicat în «Iubiri înrourate» (2017, p. 4), plagiat pentru care încă nu şi-a primit pedeapsa – potrivit Legii nr. 8 / 1996, actualizată în 2014, privind dreptul de autor şi drepturile conexe, articolul 141:  
 
«Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani [...] fapta persoanei care îşi însuşeşte, fără drept, calitatea de autor al unei opere sau fapta persoanei care aduce la cunoştinţa publică sub un alt nume decât acela decis de autor.» − cf.  
 
http://www.euroavocatura.ro/legislatie/1137/Legea_drepturilor_de_autor,_Actualizata_2014__Legea_8_1996/page/19#nextPage .  
 
Nu ţineam neapărat să-ţi adresez această primă parte a cronicii noastre „lămuritoare“ , „deschis-privitoare“, Distinse Receptor  
 
(da, mi-aş fi dorit eu să nu fie „privitoare“, ci „privighetoare“, cum cu subtilă „bineţe“ ne-ar fi murmurat gândul de la Piramida Extraplată de Tibissiara > Timişoara-Dacia, „d-aici“ / „d’acia“),  
 
din această dimineaţă de primăvară-2018, poate, şi pentru că, din răpciune-2017  
 
− de când un fost alumn de-al meu mi-a dăruit cartea Iubiri înrourate, «antologie de poezie românească» (supra), întocmită de o poetă cacofonică (zămislitoare, între nenumărate altele, de „stih cu suflu genialoid“ ca, de exemplu, «Iar zorii îi cad în genunchi ca ciorchinii» / p. 6), Liliana Liciu, antologie unde, în întregul paginii a patra, găseşti „corpul delict“, adică „textul furat“ de poetastrul-pseudo-editor (de la Liric Graph de Făurei), Trandafir Sîmpetru, sau „documentul indiscutabil“, „dovada fraudei intelectuale“, cum spuneam, din studiul «O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867», scris / publicat de marele critic / estetician, Titu Maiorescu, în revista Convorbiri literare, anul I, nr. 1 / 1 martie 1867 ‒  
 
şi până în prezent (cum, de altfel, chiar de câteva decenii), văzând că Legea împotriva plagiatorilor n-a fost abrogată, neaplicându-se „avalanşei de plagiatori-doctoranzi / doctori-miniştri / premieri din România“ şi ajungând la concluzia că „hoţia a devenit politică de stat democrat-junglier nu numai în Patria Noastră“  
 
(vezi că am evitat să fac „rima nemerniciei: hoţia-România“, deoarece, elementar-de-logic, nimeni şi niciodată nu trebuie să confunde Poporul / Ţara cu pătura corupt-conducătoare / distrugătoare / profanatoare impusă de hienizatoarele partide politice interne / imperial-externe respectivei Naţiuni),  
 
am renunţat la „datoria de a sesiza“  
 
(exceptând** doar „Instituţia Anti-Plagiat / Anti-Plagiatori“ fondată de Alexandru Dobrescu, autorul celebrei lucrări, Corsarii minţii. Istoria ilustrată a plagiatului la români, I / Iaşi, Editura Emolis [ISBN 978-973-88381-1-6]), 2007),  
 
ori „de a adresa scrisori deschise“ organelor abilitate în acest sens („giratoriu“) al legii în discuţie  
 
(Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului ‒ pentru că „Iubiri înrourate“ / Liric Graph ţine de „un proiect“ bine finanţat „sub egida unor ministere“ la care-s angajaţi „coordonatorii“ / „editorii“ antologiei, „neprofesionişti“ / „nespecialişti“ în realizarea unor astfel de proiecte / lucrări: Ministerul Culturii, Ministerul Afacerilor Interne etc.; Uniunea Scriitorilor din România ‒ căci un plagiator ca Trandafir Sîmpetru, fie el şi «preşedintele Uniunii Mondiale a poeţilor din România», nu are ce căuta în Uniunea Scriitorilor din România, deşi, după „informaţiile Inter-Net“, Trandafir Sîmpetru ce «a publicat 18 volume de poezie şi un roman» este «administrator al unei firme de construcţii, dar şi membru al Uniunii Scriitorilor din România» ‒ cf.  
 
http://adevarul.ro/locale/braila/trandafir-sampetru-antreprenorul-scris-19-carti-1_50bd5bfe7c42d5a663cabf93/index.html ; etc.).  
 
Da, Distinse Receptor, „mai în valea“ Revoluţiei Anticomuniste Valahe din Decembrie 1989, tot mai mulţi impostori şi plagiatori s-au ivit ‒ droaie, asemenea „ciupercilor după ploaie“ (scuză-mi involuntara rimă), impostori şi plagiatori ‒ unii chiar considerându-se „preşedinţi ai Uniunii Mondiale a Poeţilor din România“  
 
(„uniune“ despre care nu există informaţii şi care nu trebuie confundată nicidecum cu Uniunea Scriitorilor Europeni de Limbă Română de are sediul în Chişinău, str. Columna 99),  
 
preşedinţi impostori / plagiatori ca Trandafir Sîmpetru, „mondial-editorul“ de la Liric Graph, din urbiţa judeţean-băileană, Făurei, „patroni de edituri“ ce încă nu ştiu „regulile despărţirii în silabe“, ce nu se pricep nici măcar să pagineze o carte, ori pe care pagină să-i pună „caseta cu Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României“ (v. supra, p. 3), patroni de „reviste provincial-de-centrale“ ş. a. / etc.  
 
Aşadar, Distinse Receptor, în urmă cu „peste 150 de ani“, în studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, Titu Maiorescu a scris „violet pe alb“  
 
(în prima parte a studiului, Condiţiunea materială a poeziei, parte de unde Trandafir Sîmpetru a plagiat cu mârlănească nesimţire; frazele plagiate sunt „bolduite“ de noi; „nebolduite“ am lăsat frazele „sărite“ de Trandafir Sîmpetru pentru ca Distinsul Receptor să-şi dea seama şi mai bine, poate, şi de „pregătirea“ / „capacitatea estetică“ a plagiatorului):  
 
«Poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul; în deosebire de știință, care se ocupă de adevăr. Cea dintâi și cea mai mare diferență între adevăr și frumos este că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă.  
 
Este dar o condițiune elementară a fiecărei lucrări artistice de a avea un material în care sau prin care să-și realizeze obiectul. Astfel, sculptura își taie ideea în lemn sau în piatră, pictura și-o exprimă prin culori, muzica prin sonuri. Numai poezia (și aci vedem prima ei distingere de celelalte arte) nu află în lumea fizică un material gata pentru scopurile ei. Căci cuvintele auzite nu sunt material, ci numai organ de comunicare [...].  
 
Unde este atunci materialul sensibil al poetului, fără de care nu poate exista arta ? Materialul poetului nu se află în lumea dinafară; el se cuprinde numai în conștiința noastră și se compune din imaginile reproduse ce ni le deșteaptă auzirea cuvintelor poetice.  
 
Când cetim, d. e., la Bolintineanu: „Într-o sală-ntinsă, printre căpitani, / Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani. / Astfel printre trestii tinere-nverzite / Un stejar întinde brațe veștejite. / Astfel după dealuri verzi și numai flori / Stă bătrânul munte albit de ninsori.“,  
 
partea materială din ceea ce este frumos în această poezie sunt imaginile provocate în fantezia noastră prin cuvintele poetului:  
 
„Mircea încărcat de ani, ca un stejar ce-și întinde brațe veștejite printre trestii, ca un munte albit de ninsori de pe dealuri verzi“ etc.  
 
Prima condițiune dar, o condițiune materială sau mecanică, pentru ca să existe o poezie în genere, fie epică, fie lirică, fie dramatică, este: ca să se deștepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditoriului, și tocmai prin aceasta poezia se deosebește de proză ca un gen aparte, cu propria sa rațiune de a fi.  
 
Cuvântul prozaic este chemat a-mi da noțiuni, însă aceste noțiuni sunt abstracte, logice, desmaterializate, și pot constitui astfel un adevăr și o știință, dar niciodată o artă și o operă frumoasă.  
 
Frumosul nu este o idee teoretică, ci o idee învăluită și încorporată în formă sensibilă, și de aceea cuvântul poetic trebuie să-mi reproducă această formă [...].  
 
Prin urmare, un șir de cuvinte care nu cuprind alta decât noțiuni reci, abstracte, fără imaginațiune sensibilă, fie ele oricât de bine rimate și împărțite în silabe ritmice și în strofe, totuși nu sunt și nu pot fi poezie, ci rămân proză, o proză rimată» (MCrit, I, 9 sqq. ; cf.  
 
https://ro.wikisource.org/wiki/O_cercetare_critic%C4%83_asupra_poeziei_rom%C3%A2ne).  
 
(II) „Fire de iarbă“ cu „înrourate iubiri“ printre fisurile platformei de beton armat. Cu privire la macrotema lirică a iubirii, Distinsul Receptor al antologiei Iubiri înrourate (2017) este invitat a lua seama dinspre experienţa „cenaclieră“ a noii generaţii de condeieri (în atenţia antologatoarei, dar fără vreo conexiune la Fire de iarbă / Leaves of Grass, de Walt Whitman, 1819 − 1892), dinspre trăirea „realităţii imediate“ lipsită de rafinării alpine, nicidecum de la Eminesciana Everestime înrăzăritoare de coordonate ale hyperionicului, de coordonate ale „învăţăturii“ de „a muri pururi tânăr, înfăşurat în mantaua“ de Făt-Frumos, de Cavaler Zalmoxian / Danubian, de coordonate ale „înţelepciunii“ de a trăi „dureros de dulce“ ca eroul / protagonistul-de-poem ce, în binom cu Ea / Iubita, încearcă re-editarea sacrei perechi de dinaintea „căderii în păcat“, dar nici de la „tăria“ teluric-celestă a eroticii cu incandescenţa wolfram-verbului arghezian, ori a wolfram-verbului stănescian (cel cu iubirea-leoaică-tânără pusă în antiteză armonic-paradoxistă cu iubirea-leoaică arămie) etc.  
 
Fiindcă există în antologia Iubiri înrourate a celor 32 de nume şi câţiva condeieri cu vibraţie autentică, angajaţi, pare-se, labişian, ca pentru Primele iubiri, ca pentru Lupta cu inerţia.  
 
Dar şi pentru că însuşi epitetul înrourate – din titlul culegerii Iubiri înrourate (2017) – încearcă să grăiască Distinsului Receptor „direct“, „neiniţiatic“, „neeleusin“ etc., despre posibila / irepresibila prospeţime a sentimentului erotic mereu desfăşurător de suflet între curcubeiele din boabele de rouă, sentiment erotic mereu „antrenor de aburariu“  
 
(aici, a se lua termenul aburariu în arhaicu-i semantism pelasg > valah de „suflet“ – chiar şi cel atestat prin „aburirea oglinzii“ puse pe buze la ens-ul uman aflat cu tâmpla / trupul pe limita tragică, pe hiatul – în accepţiunea valah-bănăţeană de „mejdină“ − dintre viaţă şi moarte).  
 
Antologia Iubiri înrourate se deschide (nu în „clasica“ ordine alfabetică a numelor de autori, ci „cu antologatoarea liciuană,-n frunte“) printr-un grupaj de opt poeme (pp. 6 – 13) „turnate în catrenele unei cuminţenii nebrâncuşiene a pământului“ (adică în ariditate de ritmuri, dar în bogăţie de „deraieri“, în sărăcie de rime, ca în catrenele de la paginile a 12-a şi a 13-a: ...şi-au potcovit – neplivit; ...nu le-ntrerupe – pe pulpe; ...adjectivale – răstoarne etc.): Iubirea, Fără noi, Iernile roşii, Să învăţăm (inclusiv a face antologii fără plagiatori), Oamenii de zăpadă plâng, De dorul tău, Să adormim în alb de muguri şi Adjectivale, de unde, printre „indus-deduse“ cadenţe pseudoparnasiene, ori instrumentalist-bacoviene, printre pendulări între apolinic şi dionisiac, se iveşte eroina lirică a poemelor Lilianei Liciu  
 
(născută în Zodia Balanţei, la Olteneşti-Vaslui / Dacia, în 24 septembrie 1972, cu liceale studii bacalaureate în anul 1992, în Bârlad, cu „nefinalizate“ studii universitar-bucureştene – din 2004 – la Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, şi, puţin mai târziu, cu încă doi ani de studenţie la Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane şi de Jurnalism, debutantă în media cu două poezii – Încă o toamnă şi Criză –, din anul 1992, în revista Aripi tinere, din Bârlad, şi, editorial, în anul 2016, cu două plachete de versuri – Din lemn de neplecare, Iaşi, Editura Ştef, şi Al cincilea anotimp, Buzău, Editura Liric Graph –, în prezent funcţionând ca «subofiţer în cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti – Serviciul de Informare şi Relaţii Publice / Biroul de Presă», dar şi ca redactor-şef, din aprilie şi până în decembrie, 2016, apoi, din ianuarie 2017 încoace, ca director al periodicului online, Grai românesc – „platformă internaţională de literatură şi artă“),  
 
neîndoielnic, o poematică eroină însetată de elemente de pastel din „vecinătăţi simbolist-expresionist-paradoxiste“, s-ar putea spune, o eroină care observă – în macrotemă, desigur – cum «se-nalţă iubirea ca îngerii-n ploaie», cum „zorii îngenunchează în faţa ei“ aidoma ciorchinilor „împovărători“, cum «se scurg alintate, prin vâsc de stejar, / rănile nopţii, sfinţindu-şi suspinul», cum «un cântec de leagăn, firav, ne-nveleşte / soborul de stele căzut peste noi», în vreme ce «se-nalţă iubirea ca un înger albastru» (Iubirea – p. 6), o eroină ce „nici că mai ştie“ «de-i vară sau ninsoare, verde crud...» (în sunet bacovian, peste anotimp), până simte că «s-a deplasat pământul parcă înspre sud» (Fără noi − p. 7); liliala eroină liric-liciuană, nu pregetă şi îşi supune iubitul unui tir de interogaţii-capcane întru reînvierea memoriei cu înflăcărat, înjăruit şi îngeruit Eros, ca în romanţele „clasicizat-simboliste“ de odinioară:  
 
«Mai ştii, iubitule, ce toamne albe / De-atâta dor, prin rug-de-munte, / Se scuturau peste cărări cu nalbe / Crescute pe sub ape fără punte ? // Mai ştii, iubitule, când doar cocoşii, / Din visul fără cheie ne trezeau / Tocmai la prânz, când iernile prea roşii / De-atâta dragoste pluteau ? // [...] // Acum îşi plânge iarna somnoroşii, / Scrâşnesc atâtea lanţuri prin zăpezi, / Iar focurile-s stinse, şi nu-s roşii, / De-atâta frig lăsat nici că mai vezi...!» (Iernile roşii – p. 8).  
 
Cu zece poeme (pp. 16 – 25) este antologată în Iubiri înrourate Cristina Creţu din Bucureşti  
 
(născută în Zodia Săgetătorului, la 28 noiembrie 1968, absolventă – în 1997 – a Facultăţii de Jurnalism de la Universitatea Hyperion din Bucureşti),  
 
poeme conturând un profil de poetă a întomnatelor „ruguri albăstrii“, a naturii surprinse pastelat  
 
– «Toamna miroase a pământ întors, / ard ruguri albăstrii, / fumul şi liniştea îmi răstoarnă ochii / peste umăr, mă tulbură...» (Amintire / p. 16) –, chiar şi cu dinamica duminicală a corvidelor – «...o cioară a pierdut nuca din clonţ» (ibid.) –,  
 
semn celest, poate, de „pedeapsă neagră“ pentru pliscul irepresibilului cârâit, fără a se jalona astfel cele trei sute de ani de „îndelung-obişnuită“ viaţă a acestor zburătoare  
 
(oricum, pe-aici, pe la noi, prin Dacia, ciorile / corbii lasă a le scăpa din pliscuri, pe când zboară, nucile şi perjele – după cum suntem încredinţaţi şi de Amintiri din copilărie, de Ion Creangă, nicidecum ca prin Franţa, pe unde, chiar stând confortabil în vârf de stejar, distinsele păsări neguros-croncănitoare pierd codrul de telemea de fabulă lafontaineană – şi mai precizăm Distinsului Receptor că spirala aserţiunii noastre din această paranteză se arată imperioasă spre a nu fi acuzaţi de vreo „somnoroasă academie“ din spaţiul valahofon că nu facem şi „studii de literatură euro-comparată“...);  
 
totodată, Cristina Creţu meditează şi cu ales, fermecător calm, asupra categoriei estetice de frumos, de frumos autumnal, anterior şi prezent / viitor, în trecerea / petrecerea anilor, a generaţiilor:  
 
«cândva, cineva [...], / pe aceeaşi cărare întărită cu pir, / căuta-va umbra nucului, / fără să ştie nimic / despre frumuseţea toamnelor de dinaintea lui» (ibid.).  
 
Ars poetica doamnei Cristina Creţu grăieşte Distinsului Receptor dinspre „hotărârea-i“ de a inocula textului / cântecului, „întregii ei opere lirice“, o vibraţie existenţială aidoma celei dovedite de perena „iarbă în miros de vânt sălbatic“, esteticul act vectorizându-se, fireşte, numai întru catharsis:  
 
«Cântecul meu tremură cum iarba / în miros de vânt sălbatic, / mă prăvăleşte-n amintiri / şi-n colbul căzut pe morminte. / Cântecul meu îmi îneacă zilele, / mângâie tristeţea ierbii, / flutură cum fulgii păsării ucise, / sau, poate, nu-i un cânt, / ci doar un ecou ce mă pierde.» (Cântecul / p. 7).  
 
Publică aici şi o „doină cultă“, în inconfundabilă metrică folcloric-valahă, în al cărei final, reverberează un irepresibil, adânc patriotism, în trena paşoptismului reîntregitor de nimb al „mumei Dacia“, al neştirbitei aure de Ţară Pelasgo- > Valaho-Dacă, aşadar, din direcţia Bălcescu – Eminescu – Goga – Păunescu :  
 
«Plângi, tu, inimă, că ochiul / jumătate mi-e închis, / dureri ard, aţâţă focul / ce pe ceruri s-a aprins; / [...] / plâng copacii arşi, cărunţi, / când frunza li se despoaie: / zboară, frunză nenăscută, / aici, moartea e stăpână, / plânge Ţara mea avută, / primăvara-i stă sub tină...!» (Plângi, tu, inimă / p. 21).  
 
Cu nouă poeme (pp. 36 – 44) este prezentă în antologie şi Silvana Cojocăraşu  
 
(absolventă a Facultăţii de Litere de la Universitatea „Ovidius“ din Constanţa, cu master în relaţii internaţionale la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti etc.),  
 
poeme care ne-o relevă „bine înstăpânită în liricele grădini“ cu „corăbii-de-iris“, de la maluri celeste, de vreme ce eroina-i poematică „respiră adânc, aidoma unei îmbrăţişări“,  
 
de vreme ce «picătura de memorie / transformă clipa în lumină» şi «timpul se închide [...] în casă / şi creşte [...] / în fiecare zi cât un bob de orez» (Îmbrăţişarea de miere / p. 36),  
 
îngăduind florilor îndrăgostite de albine să dăruiască polenul fermecat pentru transparentele lor aripi, ca să ajungă la „stadiul înfotonării“, bunele melifere mai puţin expunându-se astfel ameninţărilor de moarte proferate de sindicatele viespoase.  
 
Cele opt poeme (pp. 47 – 55) semnate de Mariana Romaniţa Popa  
 
(născută în Zodia Leului, la 31 cuptor, 1961, în Olteneşti-Vaslui, ca şi întocmitoarea Iubirilor înrourate, bacalaureată în anul 1980 a Liceului Pedagogic „Alexandru Vlahuţă“ din Bârlad)  
 
par a proveni dintr-un teritoriu poetic de marcă, unde-i circumscrisă şi „parfumata mirişte“, ţintind, mai mult ca sigur, un alt solstiţial-văratic seceriş, încât eroinei din textul său poetic să-i joace, înflăcărat-matinal, «pe buze, mărgeanul», ori „să i se adune“, «din carnea cuvintelor, / intenţii luminoase», nu întru „gordianizare“, ci întru „re-înnodarea iubirii“, chiar cu «nod marinăresc», „nodul care, paradoxal, ţine de cald“ până şi «inimii mării» (Mărgean / p. 47), în ciuda faptului „că-i cam nepăsătoare“.  
 
Când eroina îi este cuprinsă nu de „zburătorită“, nu de registrele nocturnului de factură heliadesc-rădulesciană, cu „pepiniere de nelinişti, de insomnii“, datorate, în primul rând, „dorului“, fie dorul de „Făt-Frumos-din-Lacrimă“, fie, oximoronic-sorescian grăind, dorul de „Făt-Frumos-cel-Urât“, aşadar, când eroina îi este copleşită nu de „altfel de dor“, ci de profundul dor de Mamă, percepe / simte „aproape bacovian“ vidul („în complementaritatea“ tăcerii) şi spaţializarea timpului, a vârstei pure / purificatoare, în ultimă instanţă, a copilăriei, mergând până la „împăcarea“ super-tehnicii urbanului (întru cunoaştere, fereastra din ciber-dotare: computerul, „tableta“ etc.) cu tradiţia / multimilenaritatea agrestului (în simbolizare: casa părintească, având fereastră la drum):  
 
«De la o vreme, Măicuţă, / nopţile nu ştiu ce au cu mine, / îmi dau trezirea, mă cercetează / c-un dor de tine, / parcă sunt în alt timp, / parcă alerg prin copilăria spaţiilor... // [...] // Aş vrea să-ţi scriu ceva frumos, / atât de frumos, / încât tableta să devină / fereastra camerei de la drum, / pe care s-o poţi deschide, scârţâind, / să scoţi capul...» (De la o vreme / p. 48 sq..  
 
În cele nouă poeme (pp. 58 – 66) ale lui Aurel Chiorean  
 
(născut în Zodia Scorpionului, la 6 noiembrie 1952, în Turda, judeţul Cluj, absolvent al Liceului Real-Umanist Nr. 2 din Turda, cu doi ani de „postliceale cursuri în construcţii de maşini“, în 1972 – 1974, dar şi pictor amator),  
 
aşteptările Distinsului Receptor de a afla un lirism de Turidava > Turda ca tăişul de la sabia lui Mihai Viteazul – ce-a lăsat al său trup îmbrebenat de suliţe la vreo trei kilometri „mai în amonte / aval de urbe“ – rămân în afara tartajelor de la Iubiri înrourate, căci stihuirile chioreanice − în ciuda faptului că «se zbat tăcerile cu aripi» − mimează doar „trăiri autentic-lirice“, situându-se în trena textelor de muzică uşoară şi a lecturilor neasimilat-bacalaureate:  
 
«Sunt toamnă-n primăvara ta, / sunt creanga frunzei ruginii, / tu ruga mea, / icoana mea. // [...] // Nu pleca nicicând din lume, / îţi sunt Pământ, / tu eşti o stea, / [...] // şi-ai să rămâi... ai să-mi rămâi !» (Răspuns ţie / p. 58); «Mă doare acum o iarnă cu tine, / potopul stârnit, / iubito, de mâini, / ce şi-au scris o iubire, lutuirea-n / destine» (Sunt cărare / p. 66); etc.  
 
Stihuirile Georgetei Radu (dintre paginile 69 şi 77, din Iubiri înrourate), voindu-se «din linii de timp-de-lumină», impun o eroină lirică drept veritabilă „croitoreasă de zigzag“, ori o „ţesătoare“ de «mantie de curcubeie» (Bun venit...! / p. 69), pentru o posibilă, hyperionic-eminesciană, iubire, dar şi o „căutătoare de dor, de absolută mângâiere, în spaţiile iubirii infinite“, exploratoare ce nu a reuşit să găsească „decât fiere“, decât „pustiire“ (cf. Vinovată de iubire – p. 71 / Nu pot să cred – p. 72), şi, până la urmă, doar nocturn-spăimosul licurici de vară, chiar dacă oferit-a „celui mai iubit dintre pământeni“ toată frumuseţea lumii sculptată / filigranată de „iubirile-i auguste“:  
 
«În vis, plângând la vina de-a te gândi aproape, / Din somn, tresar de spaimă, crezând că pleci, de dorm; / Găsesc, deschizând ochii, un licurici în noapte, / Ce-mi luminează perna... şi, iarăşi, cad în somn...» (Scrisoare către dragul meu / p. 73).  
 
Cu patru poeme, Duioasă copilă de zbor, Daniela, De-aş putea fi fericită !, Mă dor, dragoste şi În visul meu (pp. 79 – 87), figurează în «Iubiri înrourate» Nicolae Muşat  
 
(născut în Zodia Vărsătorului, la 6 februarie 1957, absolvent – în 1976 – al Liceului Industrial Nr. 1 din Bucureşti, apoi – în 1983 – al Facultăţii de Automatică de la Institutul Politehnic Bucureşti),  
 
poeme pe care Distinsul Receptor le reîntâlneşte şi în volumul acestui autor, «Paştile Tău, Doamne !», Buzău, Editura Teocora, 2016. Nicolae Muşat lasă a se descoperi în stihurile-i antologate un evocator al „binomului“ de sub pecete erotizată, „binom“ format din eroul textului liric şi Daniela, „duioasă copilă de zbor“  
 
(dar nu „trecând duios-energetic“, aidoma Anastasiei, protagonista unei celebre nuvele de întemeiere de paradoxism, a lui Dumitru Radu Popescu),  
 
ducându-l la concluzia «că femeia e dragoste grea», poate, şi pentru că, la ambarcaţiunea-i antică de pe Marea Getică / Neagră, ori de pe-alte ape planetare, „amăgirea“ îi «spintecă vela» (Duioasă copilă de zbor, Daniela / pp. 79 sqq.).  
 
Opt texte (pp. 89 −97) ale Mariei Ruscanu-Bălăceanu  
 
(născută în Zodia Racului, la 8 iulie, 1967, în localitatea Borca, din judeţul Neamţ)  
 
se încearcă a deveni „laude pirice“ (de parcă ar fi din Piroboridava Daciei, devenită Focşani de România), de vreme ce în erotizatu-i binom, „el“, „iubitul“, curge multisecular prin „ea“, „eroina textelor“ –  
 
«Mai curgi prin mine secole, ori ani, / Iubirea-ţi n-are preţ, nici poticnire: / De-aş fi pe rug, eu ştiu că ai veni / Să arzi în jar, alăturea de mine.» (Iubirea-ţi / p. 89) –,  
 
ambii constituindu-se în combustie pentru irepresibilul / iminentul foc, mistuindu-le, poate, îmbrăţişatele emisfere îndimineţite în regăsirea-le post-chirurgical-androginică:  
 
«Ai desluşit pe trupul meu petale / din prima vară, când ne-am cunoscut, / şi le-ai aprins în noapte, la icoane – / parfumul lor să ţină cât mai mult. // [...] // Ai nins cu dor în zi de sărbătoare / [...] / Şi m-ai născut din flori de lăcrămioare, / Îmi eşti luceafăr primei dimineţi.» (Luceafăr primei dimineţi / p. 93).  
 
Textele Cameliei Buzatu din antologia «Iubiri înrourate» (Drumuri, Negaţie, Copilărie, Geometrie, Efemer, Exces de primăvară, Mărul şi Iubind / pp. 100 – 107) înfăţişează Distinsului Receptor o eroină poematică surprinzătoare, „în flash“, dinspre o „prea lucidă“ autoanaliză a „trăirii actului oniric“, dar şi mai „de din vale“ de consumarea clipei, „neîncetat chinuită, respinsă în dorinţa-i erotic-arzătoare, zguduitor-existenţială“:  
 
«Un vis obsesiv îmi scutură fiinţa / ca un îndrăgostit refuzat; / îmi urlă în sânge, tăioasă, căinţa...» (Drumuri / p. 100); «Sunt gâză prinsă-n propriul pumn / [...] / Sunt rană vindecată fără semn» (Negaţie / p. 101); etc.  
 
Profesorul Constantin Bidulescu  
 
(născut în Zodia Peştilor, la 29 februarie, 1944, în Bucureşti, absolvent – în anul 1970 – al Facultăţii de Matematică de la Universitatea din Bucureşti)  
 
îşi încarcă textele (pp. 110 – 118) în modul idilic / baladesc de areal coşbucian, încercând să survoleze şi macedonskianul perimetru genial-măiestrit al Poemei rondelurilor, dar nu înspre „noile culmi“ atinse de generaţia resurecţiei poetice postbelic secunde şi a paradoxismului, nicidecum ca „revoluţionar pe domeniul parnasian al picioarelor metrice şi-al rimelor şchioape“, şi nici în calitate de „clasicizator“ / „clasicizant“, ci, „cu multă grăbire“, spre un „rondel“ gnomic în unduire romantic-heinizatoare (a se lua elementul formant-secund în accepţiunea semantic-eminesciană), deseori în trenă epigramatică:  
 
«Speranţa să n-o părăşeşti; / Iubirea-i un copil pribeag...» (Sfat în amor / p. 110); «A dat o fugă pân’ la mare / [...] / Atras de-o blondă-ameţitoare, / Ce foarte greu vorbea româna. // [...] // Iar după-această întâmplare, / Când a venit pe plajă zâna, / El, tot privind fix la picioare, / S-a hotărât... să-i ceară mâna.» (Vara / p. 116); etc.  
 
Inginerul Daniel Irimescu  
 
(născut în Zodia Capricornului, la 14 ianuarie, 1972, în Sibiu-Dacia, absolvent – în anul 2009 – al Facultăţii de Automatizări şi Calculatoare de la Universitatea din Craiova, debutând editorial cu poemele din Tălmăcire de taine, Bucureşti, Editura Genius, 2016)  
 
îşi trimite în aria stihuitoare a grupajului antologat (Albastru, Iarna..., La Ondine, Scrisori de dragoste, Anatomia tăcerii, Trec cocorii şi Lacrimi de mamă / pp. 121 – 130) „un daco-sibian“ erou liric, poate, pentru „recreaţia mare“ de dinainte de lecţia de „anatomie“ a tăcerii / tornadei, însăilându-şi eroticul vis, antrenându-şi imaginarul, în arii florale cu simboluri ale diafanului / frăgezimilor, sperând în efectele benefice ale magiei prin analogie, căci trupurile îndrăgostiţilor par a fi destul de „fluturoase“ / „încorolate“ aprilin, mai mult ca sigur:  
 
«sub zvelte ramuri de cireş, stau prinse, / îmbrăţişate strâns, în floarea lor, / trupurile noastre fragede, aprinse, / ce din petale nu se mai cobor» (Albastru / p. 121);  
 
sunt aici, în textele irimesciene, şi note de pastel hibernal, ca „din vecinătatea“ celor întâlnite la Vasile Alexandri şi la George Coşbuc, de vreme ce, pe la streaşini, se înghesuie «candelabre mici, de gheaţă, / cu sclipiri de mărgărite», fie pe viscol, fie numai pe un „ger amar, cumplit“, sufocând torentele cu zăpoare:  
 
«râul rece şi năvalnic / face pod din apa-i toată / şi se leagă strâns de maluri, / tălmăcind a sorţii roată.» (Iarna... / p. 123).  
 
Cele nouă texte din «Iubiri înrourate» (O oră, Fluviul de foc, Oameni ai Terrei, Nu-ţi cer nimic, Cerbul, Secunda ce-a fost Paradis, Serenitate, Simboluri şi Şoapte / pp. 145 – 152), ale Florei Mărgărit-Stănescu proiectează („pro-jetează“) în „panoul central“ al textului o eroină bună şi la catedrele din învăţământul liceal, ori universitar, „fără a cădea“ de pe „muchea de cuţit“ în vreun „sufocant didacticism“, o eroină dăruitoare de „lecţii pentru sufletul din vacanţă“:  
 
«...lasă-ţi sufletul să zboare / spre necuprins, / pune gândurilor un liman decent, / nu privi cu mânie în urmă...» (O oră / p. 145);  
 
mai întâlneşte, «la o răspântie de timp», chiar fluviul de foc –  
 
evident, nu cel real, al Aherasiei / Aherosiei, din Chormacinata > Kamceatka, văzut la faţa locului şi descris în Cosmografie, de strămoşul Aethicus de Dacia, în orizontul anului 466 d. H., ci focul din imginarul mărgăriteano-stănescian, care-i permite, totuşi, „ca în basme“, să-şi ascundă şi, poate, „să-şi răcorească“ «mâna însetată / în nisipul fin al prundului» (Fluviul de foc).  
 
Ionuţ Ciprian Chiricea aduce în „erotizatele“ sale texte (pp. 155 – 163) „lumina umbrei“, poate, de la cel «pierdut în etern», regretă absenţa „zâmbetului dătător de putere“, deschide evantaiul oximoronizării peste «asurzitoarea linişte deplină», dar nu trece de pragul „heinizării“, nu al „hienizării“, ca „suflet rătăcitor“, dintr-o radiografie selenară, de vreme ce-i atâta «lună plină înecată-n nori» (p. 156), de vreme ce declară narcisist:  
 
«Sunt o floare / Ce de frumuseţe-ţi radiez / De unul singur în păduri / Ce aş da... să mă culegi !» (Sunt aici ! / p. 158); etc.  
 
Doina Maria Constantin încredinţează Distinsului Receptor texte (pp. 166 – 173) a căror eroină poematică, avântându-se pe „covorul de iarbă crudă“, simte «cum seva de la Muma Pământ» îi «pătrunde-n adâcuri» de „pierdere temporală“, se crede „avidă“, „atoateacaparatoare“, declarând răspicat:  
 
«iau totul / ca şi pruncul ţâţa mamei» (Cupola de cuvinte / p. 166),  
 
ca, mai apoi, să-i pretindă, „nespăimos“, celui din „binom“, „dintre fulgi“ :  
 
«...iubeşte-mă cum te iubesc...» (Fulgi de puritate se topesc peste noi / p. 169).  
 
Florentina Danu face a se ivi din textele-i antologate aici (pp. 176 – 183) o „protagonistă“ curioasă, „trăgând“ «cu dinţii de un nou început» (Oare sunt eu ? / p. ), ce se doreşte „lacrima“ din seară, înnoptând în ochii iubitului, ai Făt-Frumos-ului, mai mult ca sigur, „din lacrimă“, spre a fi trezită, dis-de-dimineaţă, în înrăzărita-i privire ce descoperă rostul „eroticii cantitative, fără frontiere“ («Te-aş săruta la infinit» / De-aş fi – p. 176), ori se vrea, ciudat, „dâra lăsată-n piele“ de încreţitura frunţii „celui mai iubit dintre pământeni“, astfel, având puterea de a se metamorfoza în „dureros-de-dulcea mângâiere“:  
 
«Un rid pe fruntea ta de-aş fi, / M-aş preschimba în bucurie» (ibid.).  
 
Petru Cătană stihuieşte (în textele-i de pe paginile 186 – 194) ca pentru un album familial, în descendenţă coşbuciană, ici-colo, şi cu irizări din lirica eminesciană, despre tată, despre mamă  
 
(«Trecut-au ani, de când la Cel de Sus, / S-a înălţat tăicuţa. / Stingheră şi cu gândul dus, / A înălbit draga de ea, măicuţa.» – Mamei / p. 186),  
 
ori despre neam – în acest caz, paştişa recurgând la „metoda substituţiei“, a „sinonimizării“ – suflet / lacrimă, neam / popor etc. –, încărcătura lirico-semantic-sincretică din arhicunoscutul vers al bardului din Hordou, estompându-se, diseminându-se amendabil:  
 
«Sunt lacrimă din ochii poporului meu...» (Identitate / p. 187).  
 
Între o luminoasă „iubire de înţelepciune“ şi un pur, neştirbit nimb de inimă / suflet, se balansează graţios, la distanţă apreciabilă de vreo damoclesiană sabie, şi eroina poemelor cu care-i prezentă în antologia «Iubiri înrourate» (pp. 196 – 204) Irina Cristina Ţenu  
 
(născută în Zodia Gemenilor, la Vaslui, în 21 mai 1981, licenţiată – din anul 2004 – a Facultăţii de Filosofie – secţia de Ştiinţe Politice, de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, obţinându-şi – la aceeaşi universitate, dar în anul 2010 – şi doctoratul în filosofie, în urma susţinerii unei admirabile teze, Orizontul filosofic al relaţiei dintre identitate şi etnicitate; fireşte, şi-a făcut debutul editorial publicându-şi această interesantă teză de doctorat, în anul 2012, la editura Junimea, din Iaşi),  
 
o eroină lirică, „încercată“, dar cu luna „neîncercănată“, ori „îndorurată“ până la starea de electrizare / magnetizare, remarcându-se, îndeosebi, printr-o progresiv-intensă trăire într-o direcţie originală, care devine tangentă oximoronizării realului, în decibelii „muzicii din suflet“, în anihilarea „glasului ce plânge după dulcele cuvânt“ al jumătăţii aflate mereu în căutarea „celeilalte emisfere“ rezultate, olimpic, după actul chirurgical plănuit şi efectuat de Zeus asupra mitic-puternicilor androgini sferici, eroină poematică în aşteptarea sacrei caligrafieri de frază de aur pe cord:  
 
«sufletul meu aşteaptă doar o frază să îţi scrie / pe inimă...» (Delir – p. 196),  
 
mai mult ca sigur, de pe când anii  
 
«aleargă în galop pe coama timpului»,  
 
în vreme ce „secunda o sfidează“:  
 
ca şi pe «întreaga fiinţă fremătătoare» (ibid.).  
 
Aceeaşi eroină de poem este înzestrată şi cu o alarmantă acuitate a percepţiei dintr-un areal în care «tăcerea îşi face siesta», prilej pentru primenirea cordului:  
 
căci însăşi «inima se curăţă de spini» (E linişte în suflet / p.197),  
 
evident, cu durere cu tot, făcând a i se înrăzări iarăşi irişii, încât «iubirea în ritmul ei dansează», întrucât – şi mai exact-sinestezic grăind – „viaţa valsează“ «desculţă, pe asfaltul rece» (Şi-mi pare rău / p. 198);  
 
mai observă: «condeiul de pe foaia adormită» (Gândind / p. 203), cum «s-a oprit o literă în frunzişul vieţii» (Parcurs / p. 204), fără a-i scăpa din privire nici roiul de semne «prinse într-un sălbatec dans» (ibid.) etc.  
 
Aura Dan – cea cu „negru glas“, cea cu strigarea-i „în tetrada vânturilor“ – pare a câştiga „un cardinal-dionisiac timbru liric“, îndeosebi, după ce viaţa dă Poetului «o lecţie de apă» (E trist poetul / p. 209); şi asta, de vreme ce, „iubita dintre stele frugale“ şi „alergătoarea printre visele ancestrale“ ale iubitului (cf. Iubescul dintre noi / p. 210), în ultimă instanţă de lilium breve, ea, eroina din textele Aurei Dan (pp. 207 – 215), în autoportretizare, doreşte a se evidenţia şi printr-o resurecţie a teluricului conectat energetic-oximoronic soarelui, „întreg“, nu „sfertuit“ (cf. Aşteaptă-mă..., iubire ! – p. 208), prin puterea erosului:  
 
«Am glasul negru / şi strig în patru vânturi: / azi, timpu-ntreg e doar clipă / şi toţi munţii, infinite fărâme de vis; / am părul negru, / de la rădăcină până-n vârful spicului, / ce-şi cere caldul îndrăgostit, înnegrit, de la soare; am ochii negri – / lacuri mătăsoase...» (Ard roşu / p. 207);  
 
eroina lirică a Aurei Dan descoperă şi un nou gen de erotism, iubirea-avalanşă, „dintr-o lume pe dos“, nicidecum dintr-o „stare de beatitudine / încântec“ aidoma celei induse de leitmotivul Au înnebunit salcâmii, din viersuirea menestrelului Tudor Gheorghe (cf. Salcâmii, de Arhip Cibotaru, 1935 – 2010), ci dintr-o „seismică“ / „tectonică“ erotic-dionisiacă:  
 
«Au înnebunit copacii – / şi-au ridicat rădăcinile, / aplaudând păsările / care-au uitat să mai cânte.» (Lumea s-a întors / p. 213).***  
 
Bibliografia „siglată“ şi notele de sub asterisc:  
 
• HDplr = Ion Hangiu, Dicţionar al presei literare româneşti (1790 – 1982), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987.  
 
• MCon = Nicolae Manolescu, Contradicţia lui Maiorescu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1970.  
 
• MCrit-1908 = Titu Maiorescu, Critice, I ‒ III, Bucureşti, Ed. „Minerva“, 1908.  
 
• MCrit, I, II = Titu Maiorescu, Critice (ediţie îngrijită şi tabel cronologic de Domnica Filimon; introducere de Eugen Todoran), vol. I, II, Bucureşti, Editura Minerva, 1973.  
 
• MCrit-1966 = Titu Maiorescu, Critice, antologie şi prefaţă de Paul Georgescu, text stabilit de Domnica Stoicescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966 (pagini A-5: 622).  
 
• PTConv = Ion Pachia-Tatomirescu, «Convorbiri literare», în revista online, Confluenţe literare ‒ ISSN 2359-7593, directori-fondatori: Octavian Lupu / Bucureşti şi George Roca / Australia ‒, anul al VII-lea, ediţia nr. 2527, vineri, 1 Decembrie 2017 ‒ cf. http://confluente.org/ion_pachia_tatomirescu_1512118589.html.  
 
*Ilustrata pusă „în locul fotografiei auctoriale“ reprezintă coperta scanată a antologiei Iubiri înrourate (2017).  
 
**Prima variantă a articolului „Scârnavul plagiator“, de „nu-i fudul“, parcă n-ar sta „prost destul“, de Ion Pachia-Tatomirescu, a fost trimisă ca „înştiinţare“ / „publicare“ la redacţiile a patruzeci de reviste din spaţiul spiritual valahofon, articolul fiind publicat prompt :  
 
sub titlul Titu Maiorescu şi deschiderile moderne / moderniste ale culturii valahe dintre anii 1860 şi 1917 (V): în revista Confluenţe literare (ISSN 2359-7593), anul al VIII-lea, ediţia nr. 2588, miercuri, 31 ianuarie 2018 ‒ cf.  
 
http://confluente.org/ion_pachia_tatomirescu_1517374380.html ;  
 
în revista Singur (Târgovişte, redactor-şef: Ştefan Doru Dăncuş), numărul de joi, 8 februarie, 2018 – cf.  
 
http://www.revistasingur.ro/articol-pres/18187-ion-pachia-tatomirescu-titu-maiorescu-i-grobianu-i-plagiator.html;  
 
în Aşii Români (Nürnberg / Germania, ISSN 2191-7272, director-fondator: Ionela van Rees Zota), numărul de marţi, 13 făurar, 2018 – cf.  
 
http://www.asiiromani.com/titu-maiorescu-si-grobianu-i-plagiator-din-conditiunea-materiala-a-poeziei-in-2017/;  
 
în Revista Omniscop (Craiova, ISSN / ISSN-L 2069-8674, redactor-şef: Ştefan Bazilescu), numărul din 22 februarie, 2018 – cf.  
 
http://www.omniscop.ro/titu-maiorescu-si-grobianu-i-plagiator-din-conditiunea-materiala-a-poeziei-in-2017/ ;  
 
de asemenea, vineri, 27 aprilie, 2018, articolul a fost încredinţat spre lumina tiparului şi revistei România literară din Bucureşti, însoţită de epistola: Stimate domnule director, prof. univ. dr. Nicolae Manolescu, / Stimate domnule director executiv, Gabriel Chifu, // În attach-urile prezentei (Word.doc şi PDF – pentru „controlul diacriticelor“), trimit − pentru un viitor număr al distinsei Dvs. reviste de respiraţie euronaţională, «România literară» − materialul promis în seara alegerilor de la Filiala Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România: «O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867», de Titu Maiorescu, de unde plagiază Trandafir Sîmpetru („În loc de prefaţă“)... / Dvs. – şi tuturor celor dragi Dvs. −, Multă sănătăte, fericire, primăvară frumoasă şi-n rod minunoasă...!  
Prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu.  
 
***Două variante ale secundei părţi din cronica noastră literară, sub titlul Fire de iarbăcuînrourate iubiriprintre fisurile platformei de beton armat, au fost publicate în (1) Aşii Români, numărul de marţi, 12 iunie, 2018 – cf. http://www.asiiromani.com/fire-de-iarba-cu-inrourate-iubiri-printre-fisurile-platformei-de-beton-armat/ şi (2) în Confluenţe literare, ediţia nr. 2722, de joi, 14 iunie 2018 ‒ cf. http://confluente.org/ion_pachia_tatomirescu_1528932743.html . De data aceasta, în ediţia de faţă – a Confluenţelor... −, nr. 2735 / 27 iunie, 2018, este publicat pentru prima oară întregul cronicii noastre speciale, „definitiva / ultima variantă“, Distinsul Receptor având la îndemână „tot textul“, dar nu şi tot materialul iconografic (cel privitor la prima parte; dacă mai are nevoie şi de „documentul plagiatului din O cercetare critică...“, adică de textul „În loc de prefaţă“, de pe pagina a 4-a, din Iubiri înrourate, îl poate obţine prompt, accesând: http://confluente.org/ion_pachia_tatomirescu_1517374380.html).  
 
Notă de vară-2018:  
 
Informăm Distinsul Receptor că prin ampla noastră cronică, Antologie cu plagiator-prefaţator şi cu „iubiri înrourate“ sub o fisurată placă de beton armat, se încheie „marele sezon, 2017 – 2018, al colaborărilor lui I. P.-T. la distinsa revistă Confluenţe literare“, promiţând să revină în primăvara viitoare mai bogat cu încă o lucrare dedicată lui Aethicus de Dacia, autorul celebrei Cosmografii din orizontul anului 466 d. H., filosoful, epoptul în Zalmoxianism şi ocolitorul Pământului cu 1057 de ani înaintea lui Magellan.  
 
Referinţă Bibliografică:
Antologie cu plagiator-prefaţator şi cu „iubiri înrourate“ sub o fisurată placă de beton armat / Ion Pachia Tatomirescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2735, Anul VIII, 27 iunie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Ion Pachia Tatomirescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Pachia Tatomirescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!