CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Eveniment > Cronici >  



Tema tranziţiei de la socialism la capitalism în urbea Vadu Ars şi economia României dintre Bianca Drăguţ şi pasărea Dodo
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ion Pachia-Tatomirescu  
 
Tema tranziţiei de la socialism la capitalism în urbea Vadu Ars şi economia României dintre Bianca Drăguţ şi pasărea Dodo  
 
Între cei ce cu izbândă au abordat în scrierile lor, din varii unghiuri inedit-naratologice, macrotema tranziţiei complexe de la socialism / comunism la capitalismul / democraţia „originalizat(ă)“, în deceniile de după Revoluţia Anticomunistă Valahă din Decembrie 1989 (şi avem în vedere, în primul rând, înrăzăriţii romancieri cu opuri de Premiul Nobel: Marius Tupan Rhizoma, 2004; Marian Drumur, Dascălii, dascălii, 2012; Florin LogreşteanuPuzzle, 2013; ş. a. / etc.), se află şi Constantin Stancu, autorul romanului Vadul ars, publicat în Râmnicu-Sărat, la Editura Rafet (având ISBN 978-973-146-450-3 şi pagini A-5: 232), în anul 2016.  
 
Romanul Vadul ars (2016) este a 15-a carte împetalată în corola operei lui Constantin Stancu  
 
(născut în Zodia Scorpionului, la 2 noiembrie, 1954, în Haţeg, licenţiat – din anul 1988 – al Facultăţii de Drept de la Universtitatea „Babeş – Bolyai“ din Cluj-Napoca, devenind membru al Uniunii Scriitorilor din România, în anul 1999),  
 
evident, precizându-i Distinsului Receptor, că prin ciclul de poeme, Fructul din fruct, este prezent în antologia de debut editorial, Argonauţii, din anul 1988, de la Editura Facla, din Timişoara-Dacia, căreia urmatu-i-au: (1) Păsările plâng cu aripi, poeme (Ed. Helicon, 1998), (2) A privi cu ochii inimii – Poemele roadelor (Ed. Polidava, 2002), (3) Pseodo-Imobiliaria – Afacerile lui Dumnezeu cu omul, eseu (Carpathia Press, 2005), (4) Pomul cu scribi, poeme (Ed. Eubeea, 2006), (5) Poetul la castel, eseu (Ed. Realitatea Românească, 2010), (6) Arhivele de la Haţeg – de la Neantia la Vâltoarea Sufletelor, eseuri (Ed. Realitatea Românească, 2010), (7) Pe masa de operaţie, roman (Ed. Rafet, 2011), (8) Dictatura toleranţei la Ştefan Nemecsek, pagini evocative (Ed. Măiastra, 2012), (9) Greutatea gândului nerostit, poeme (Ed. Realitatea Românească, 2012), (10) Cu fantezia pe fantezie călcând, poeme (Ed. Cenaclul de la Păltiniş, 2013), (11) Etemenanki (Ultima săptămână)*, poeme (Ed. Cronologia, 2014), (12) Lecţia de umor şi viaţă în opera lui Radu Igna, pagini de istorie literară (Ed. Cronologia, 2014), (13) Fructul din fruct (Adio, ne vedem pe străzile de aur), poeme, „autoantologie“ (Ed. Princeps Multimedia, 2015), (14) Geamantanul cu privire (texte după texte), note literare (Ed. Rafet, 2015); cel mai recent-încorolat titlu din opera-i (lângă Vadul ars) este al volumului de eseuri, Adrian Botez – Ceasurile vechi bat mereu ora unu... (Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2017).  
 
Cu privire la titlul romanului Vadul ars şi la „unitatea-i romanescă de loc“, Distinsul Receptor, „cu bineţe filologică“, ori, şi mai exact spus, „cu lexicologică fineţe “, cel puţin doi vectori paralel-inverşi remarcă:  
 
(1) dacă „binomul“ lexical vad – ars desemnează un loc bine cartografiat, sau oricând cartografiabil (arie, sat, urbe, câmp. deal, munte, constelaţie etc.), deci de-i veritabil toponim, cu „înrăzăririle stilistice spre gradaţia zero“, ambii termeni au majusculă  
 
(ca, de pildă, cum este cazul duzinelor de nume de localităţi din Dacia / România: Vadu Anei / jud. Ilfov; Vadu Crişului / jud. Bihor; Vadu Dobrii / jud. Hunedoara, Vadu Izei / jud. Maramureş; Vadu Moţilor / jud. Alba etc.);  
 
(2) dacă „binomul“ în discuţie îşi tensionează stilistic arcul / aura semantic-sincretică până la „incandescenţa firului de wolfram din bec-pară“ − a mi se îngădui şi astfel de termen de comparaţie −, fireşte, ca în titlul romanului de sub lupa noastră, la termenul secund nu mai este obligatorie majuscula (potrivit normelor academice de azi) şi ortocaligrafiem: Vadul ars; şi procedăm astfel pentru că „binomul“ / „sintagma“ nu mai are funcţia toponimic-semantică, metamorfozându-se în metaforă / simbol, ca în titlul romanului (supra), în oximoron − figură de stil din registrele estetice ale paradoxismului bine temperat / „clasicizat“, oglindind „nuntirea antinomiilor“, a elementelor din fundamentele lumii, în cazul de faţă, Apă (pentru că vadurile-s ale apelor, cum bine-ai dat, Distinse Receptor, exemplul din poemul Mama, de George Coşbuc: «în vaduri, ape repezi curg») şi Foc (arsură, pârjol, jar etc.), dar nu oricum, ci în mod „ironic-subtil“ / „amar“ (a nu uita, Distinse Recptor, că autorul Constantin Stancu este şi un poet contemporan în puterea cuvântului, totodată, aflat şi la al doilea roman al său, după cel publicat în anul 2011, supra), „în marea măsură a verosimilităţii“, reflectându-se cumplitul adevăr al „pârjolirii programate“ − în urbea Vadu Ars (cea cu al Frumuşicăi „sector“), ca şi în toată ţara noastră − a tuturor resurselor materiale şi spirituale ale României, prin interne / externe mafii imperial-politico-economice, ori prin „scursori ale imperiilor contemporane“ infiltrate în Patria-ne sub infinite măşti ale democraţiei jungliere, întru cancerizarea / haotizarea tuturor sistemelor social-valahe;  
 
aşadar, în „binomul oximoron-titlului“, Vadul ars, primul termen, vad, trimite la „fluiditatea“ ca de râu / fluviu (Apă), la „dinamica euro-uimitoare“ a economiei din România epocii anterioare „declanşării tranziţiei“, şi al doilea termen, ars, evidenţiază cumplitul adevăr al „pârjolirii programate“ (supra), din epoca de tranziţie, adevăr al „încenuşării“ de Combinat / Uzină din Vadu Ars al Daciei, dintre anii 1991 – 2013, cum ni se precizează în deschiderea romanescă;  
 
vadul ars de-aici, din titlul romanului, din întregul romanului care poartă acest titlu, pars pro toto, se ridică la rangul de simbol, angajând în subsidiar  
 
(şi pilduitor, la sfârşitul romanului, printr-un semnificativ dialog purtat de eroii din panoul central al romanului, Ioan Hora şi Ioan Jude)  
 
alegoria dispariţiei din areal a păsării Dodo (Rafus cuculattus), din insulele sud-vestice ale Oceanului Indian, Mauritius şi Réunion (infra), aidoma dispariţiei mastodonţilor industriali din România de dincoace de anul revoluţionar, 1989, al declanşării tranziţiei.  
 
Autorul Constantin Stancu atrage atenţia Distinsului Receptor, nu printr-un obişnuit „cuvânt înainte“  
 
(ori „prolog“ – cum întâlnim la Nicolae Filimon, în Ciocoii vechi şi noi, din 1862 / 1863, sau „avertisment“ – ca la Eugen Barbu, în Princepele, din 1969, dar şi „predoslovie“ / „prefaţă“, „argument“ etc.),  
 
ci prin „substituire“, apelând, dinspre numărul degetelor dreptei / stângii cu pană, la cinci „articole prefaţatoare / prologatoare“: Notă şi Dicţionar-ul – de are patru „intrări“ / „articole“ cardinale: Pasărea Dodo, Vadu Ars, Macarena şi Combinat / Uzină.  
 
În cele cinci „stancuane articole înainte-anunţătoare“, categoriceşte, se lămuresc pentru Distinsul Receptor:  
 
(a) unitatea acţional-macrotematică  
 
«romanul tratează viaţa unor oameni în perioada tranziţiei de la un mod de organizare [socialist] al societăţii [din România, urbea Vadu Ars], la alt mod [capitalist]» (Notă, p. 5; s. n.);  
 
«oameni dependenţi de o singură întreprindere, de resursele ei», de Combinat / Uzină (articolul din „Dicţionar“, Vadu Ars / Combinat..., p. 6; s. n.);  
 
localitatea Vadu Ars fusese «modelată de industrializarea forţată şi rigidă practicată în anii 1947 – 1989 în România» (ibid., p. 6; s. n.);  
 
„acţional-macrotematic“, romanul Vadul ars, de Constantin Stancu, antrenează − pe lângă cei / cele din Combinat / Uzină − şi viaţă / oameni (personaje / tipologie) de la Macarena:  
 
«societate în domeniul industriei alimentare, a turismului, compusă din restaurant, hotel cu parcare, dotări specifice cazării turiştilor şi vizitatorilor la Vadu Ars» (p. 6); societatea comercială Macarena «poartă nume de împrumut, cu impact»; «nu se ştie dacă era înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci...» (p. 6);  
 
(b) unitatea de loc: «localitatea monoindustrială» / „urbea“ Vadu Ars din România – cu Combinat / Uzină, sau „Mastodont“, cu «Frumuşica, un cartier special din localitate» (p. 6); Vadu Ars e o urbe «modelată de industrializare...»; societatea comercială Macarena din Vadu Ars este totodată şi «locul unde se adunau oamenii din localitate pentru a petrece timpul liber sau pentru întâlniri speciale» (ibid.):  
 
Combinatul / Uzina are (în anii tranziţiei, 1991 – 2013, după cum ni se precizează în roman) «capital majoritatr de stat, cu active de valori mari, complicate, cu terenuri imense; acţiunile au fost, sau sunt deţinute de Stat, administrate prin instituţii specializate precum Fondul Proprietăţii de Stat (siglă: F. P. S.), transformat în Agenţia pentru Valorificarea Activelor Statului (siglă: A. V. A. S.), controlate de partidele aflate la putere ca efect al alegerilor desfăşurate în ţară [România]; numele era, sau este folosit de cetăţeni, de localnici, de jurnalişti; nu se ştie până când...» (p. 6); Combinatul, sau „Mastodontul“ (după „ce-i face botezul“ un personaj din panoul central, Ilie Talan − «Mastodontul, cum îi plăcea să-l numească») este «o companie cu multă poluare, cu fum, praf, zgomot, resturi de tot felul», care «măcina şi nu-i păsa [de] ceea ce lăsa în urmă», care «polua, dar, mai ales, afecta oamenii» (p. 7);  
 
şi (c) unitatea de timp / segmentul temporal, 1991 – 2013:  
 
«perioada tranziţiei», «o perioadă de mai mulţi ani, din anul 1991 [şi] până în anul 2013» (Notă, p. 5); etc.  
 
În „arhitectura văratică“ a romanului Vadul ars, scris de Constantin Stancu, între 14 noiembrie, 2009 şi 6 iunie, 2005 (potrivit datării auctoriale de pe pagina 215, cu care se încheie opul), materialul naratologic realist-paradoxist despre urbea-etalon-de-tranziţie, Vadu Ars / România, cu oglindirea celor de pe segmentul temporal, 1991 – 2013, se cuprinde în treizeci şi două de capitole, numerotate cu cifre romane, I – XXXII (pp. 7 – 215).  
 
Eroii tranziţiei din urbea Vadu Ars (a Daciei / României) sunt bine individualizaţi de romancierul Constantin Stancu − infra, în ordinea alfabetică a „numelor de familie“, câteva dintre personajele care ilustreză tipologia panoului central-romanesc, ori a „vârfurilor“ / „extremităţilor“.  
 
Iulian (Bebe / Guru) Apostol – după cum află Distinsul Receptor, îndeosebi, din capitolele al XXIII-lea (graţie „schimbului epistolar“ cu „ziarist-provincialul“ Ioan Jude) şi al XXX-lea: este «romancier [...], membru al filialei zonale, redactor la „Adrenalina literară“, o revistă cunoscută şi apreciată» (p. 142), „de ţinută academică“ (infra), din Capitală, «incisiv şi curios, atent la ce se întâmpla în ţară» (p. 196), considerat «o vedetă remarcată, un personaj ciudat ce atrăgea atenţia, complicat şi abscons; oamenii îl urmăreau şi datorită echipei sale de fete, toate frumoase, disciplinate, bine îmbrăcate şi bine... dezbrăcate, cu imagini studiate, retuşate şi expresive [...]; muncă de publicitate însemnată; cu programe pe calculator, menite să înfrumuseţeaze femeile, chipurile, trupurile; apăreau termeni noi pentru a exprima noile tehnici: „photoshopat-ul“ !» (ibid.); ajută / „cultivă“ (după o strategie notabilă a „bucureştean-interesului dezinteresat“) şi condeieri ambiţioşi ca Ioan Jude din Vadu Ars ca să se afirme „pe plan naţional“:  
 
«De la ultima noastră întâlnire aţi scris mult. Am citit textele dvs., le consider bune, dar sunt asaltat de texte de la diferite personalităţi. Sunteţi un scriitor autentic, din acest motiv am luptat pentru a intra în Uniune[a Scriitorilor din România]. Meritaţi. Din păcate revista se adresează mediului academic, este sponsorizată de Consiliul Judeţean, trebuie să ţinem cont de sugestiile care vin din această zonă. Fără susţinerea financiară a organelor locale nu putem realiza mare lucru. Revista are ţinută academică, ar fi bine să mai revizuiţi textele [...]. Apoi dumneavoastră aţi publicat în reviste modeste, mediocre, nu aveţi un nume în acest moment, poate în numerele ulterioare ale revistei vă voi face loc. Vă sugerez să abordaţi o temă mai mult decât interesantă, fenomenul de la Vadu Ars, despre Avram Iancu au mai scris şi alţii...» (p.143 sq.);  
 
„aterizând“ din Capitală în Vadu Ars, unde «s-a prăbuşit industria», sau, pars pro toto, Mastodontul (Combinatul / Uzina), Iulian Apostol („Bebe“ / „Guru“) antamează „noul capitalism originalizat“ după „planul neocincinal-în-patru-ani-şi-jumătate“ (infra, câteva „fragmente din interviul“ acordat de I. Apostol ziaristului Ioan Cristache):  
 
«Fetele din echipă au fost dispuse să plonjăm în necunoscut, avem câteva planuri; la Vadu Ars dorim să facem educaţie în primul rând, pe urmă am dori să formăm ceva complex, o firmă de confecţii de damă, o şcoală postliceală, să predăm noutăţile în lumea modei, sunt multe tinere în zonă, poate atragem şi meseriaşi, mecanici, electricieni [...]; la Vadu Ars există un potenţial fantastic, mult folclor de bună calitate, care ne poate oferi surprize; vezi, industria textilelor a apărut prin Anglia la finele secolului al XIX-lea, chiar a produs un boom, cu multă artă şi inspiraţie [...]; ornamentele vestimentare, însă, erau produse în mod personalizat pentru fiecare femeie chiar dacă rochia, fusta sau costumul erau aşa, de serie... / [Cristache]: Iar evreii ? / [Apostol] Tu ce ai crezut ? Ei schimbă lumea ! / [Cristache]: Şi femeile ! / [Apostol]: Dar şi bărbaţii, la pungă ! La minte, îi face mai abili în relaţia cu sexul frumos !...» (p.. 197 sq.); etc.  
 
Ion Ardelean este directorul Combinatului / Uzinei, omul „giruetă“ pus de Partid, cel ce „netezeşte căile mafiilor“ să sfârtece şi să înghită „fără urme“ Mastodontul metalurgic din Vadu Ars − «localitate monoindustrială din România», care, după cum bine-ai observat, Distinse Receptor, nu trebuie neapărat identificată pe harta Patriei într-un anumit oraş, de vreme ce Vadu Ars are naratologic rang de simbol (supra), constituindu-se într-o „veridică realitate“ oglindită, în parte, ori în întregime, dinspre oricare urbe industrială a ţării noastre de după Revoluţia Anticomunistă Valahă din Decembrie 1989, şi nu numai din / dinspre urbea Haţeg – unde s-a născut şi trăieşte / scrie autorul – cât şi din / dinspre puternicele cetăţi industriale din vecinătăţile haţegane: Călan, Hunedoara, Deva, Petroşani, Oţelu Roşu etc.  
 
Ion Ardelean, directorul Combinatului, „boos-ul“ – după porecla pe care i-au pus-o nu întâmplător angajaţii −, de dincolo de cameleonismul din zestrea-i, se evidenţiază drept omul giruetă de la pupitrul de comandă, pus în funcţie de partidul aflat la putere în România „postdecembristă“, un „incurabil“ versatil încă tânăr:  
 
«un tip de vreo patruzeci de ani [ce] umbla în costum, deşi nu agrea starea asta; avea mustăcioară de şmecher, dar era mai degrabă glumeţ; totdeauna era disponibil [...]; era pus acolo de partid [...]; avea câte o specială vorbă pentru fiecare angajat: / − Ilie [Talan / infra], ce mai faci ? / − Păi... / − Lasă, ştiu că eşti iar vârât în hârtii, dar avem o problemă [...] / − Avem nevoie de o acoperire de vreo 2 milioane de dolari...» (p. 9 sq.).  
 
Bianca Drăguţ rămâne pentru cea mai mare parte a lumii ei de la Macarena, „enigmatic-otiliana“ eroină a romanului Vadul Ars:  
 
«...o fată frumoasă, manechin nu alta, [ce] servea la mesele mai cu dichis; era o prezenţă agreabilă, înaltă, blondă, ochi albaştri, un limbaj elevat; terminase ştiinţele economice, dar nu şi-a găsit un loc liniştit în Companie, acolo unde se stabilesc oamenii din zonă; fusese dirijată din umbră la Macarena; inginerul Aurel Cimpoi a mirosit oportunitatea, a intervenit pentru ca fata să ajungă la el, aici, la hotel...» (p. 31 sq.);  
 
fermecătoarea ospătăreasă, Bianca de la Macarena, are daruri uimitoare pentru mai toţi clienţii, între care-i şi comisarul Sorin Militaru, servit, între multe altele, şi „cu o excelentă ciorbă de burtă“  
 
(«erau de toate la ciorbă: pâine, ardei iute, smântână, oţet [...] / „− Poate doriţi cu lămâie...“ / „ – Ei, nu fi prea acră cu mine...“ / „ – Nu, dar poate mă storci... / [...] / Te văd ciufulit, pari obosit, extenuat, vreau să te scot din cazanul cu melancolie ! E nevasta la ciclu ?“),  
 
dar şi cu foarte importante informaţii „pentru aria sa de investigaţie / serviciu“ :  
 
«„ – Ei... Sunt probleme, dar în altă zonă / [...] / N-ai văzut ceva străini pe aici ?“ / „ – Ba da, nişte sârbi, erau cu nişte afaceri beton ! / [...] / Ceva cu nişte pastile, dar erau scumpe rău, la zece mii de dolari, ceva din combinat, inginerii ştiu ! / [...] / ... au venit nişte muncitori din combinat, au adus un pachet, cred că au luat banii şi valea. În sală erau şi nişte ingineri...“»(p. 81);  
 
ospătăreasa devine în scurtă vreme „vedetă TV“; din păcate, la vreo trei săptămâni după ce medicii îi confirmă că suferă de incurabilul cancer-albastru, Bianca pare a-şi fi aflat sfârşitul prin sinucidere, la numai treizeci de ani:  
 
«Au găsit-o moartă în piscină, goală [...]; aflase că avea cancer albastru, poate trei-patru cazuri pe întreg pământul, boala nu iartă şi se manifestă galopant [...]; Bianca este cunoscută în toată ţara pentru emisiunile de televiziune; a ascuns tuturor boala sa, dar a cedat nervos [...]; singurul care mai avea cunoştinţă de boala ei se pare că a fost Bebe Apostol, celebru şi el în lumea modei; rudele apropiate nu au ştiut nimic [...]; cercetările continuă, sunt prezenţi poliţişti, criminalişti, medici legişti...» (p. 205);  
 
moartea subită a Biancăi Drăguţ îndoliază multă lume din urbe, după cum lasă a se înţelege un dialog dintre vestitul jurnalist, Ioan Jude şi Ioan Hora de la Centrul Creştin din Vadu Ars:  
 
«Hora îl privi pe Jude în ochi, parcă întreba câte ceva [...] / „− Îmi pare rău de Bianca [...]“ / [Jude:] „− Domnule Hora, ea a închis în destinul ei multe istorii din Vadu Ars, numai ea le ştia. Moare o lume împreună cu ea [...]. Multă lume a cunoscut-o, a intrat în relaţii cu ea, a avut şi expunere la Macarena, apoi, cu poveştile ei în direct la televiziune, cu show-ul despre taina vedetei, apoi cu investiţia de aici... A cunoscut multă lume, multe poveşti de duc împreună cu ea...“ / [Hora:] „ – Nu fi trist. Aşa merge viaţa, o luăm de la capăt... Aici a dispărut uzina, oamenii s-au împrăştiat, fiecare în altă direcţie... Unele lucruri nu rezistă... Să-ţi spun o scurtă poveste... În Oceanul Indian, pe insula Mauritius, a trăit o pasăre ciudată: pasărea Dodo, personajul Dodo. era cam mare, nu zbura, grea cam la 20 – 25 kg, se trăgea din lumea porumbeilor. Aşa era firul ei. Prin anul 1507 nişte portughezi au ajuns pe ţărm, erau multe păsări, era frăţia Dodo, ca să zic aşa. Frăţia a dispărut fără soluţie, pasărea nu mai există. S-au făcut defrişări, câinii şi alte animale de casă au dat năvală în zonă, vânâtoarea păsării, cuiburile ei deranjau oamenii de bine, apoi totul s-a topit, lanţul nu s-a mai putut susţine. Prin anii 1690 mai era pomenită, apoi, nimic ! În 150 de ani de contact cu omul, pasărea a dispărut. Ce atinge omul neinstruit, omul flămând, cuceritorul, ca să zic aşa, se duce pe apa sâmbetei...» (p. 213 sq.; s. n.).  
 
Eugen Duminică este creionat (atât dinspre jurnalistul Ioan Jude cât şi dinspre redactorul „academicei reviste“, Adrenalina literară, Iulian Apostol), ca „pitoresc“ personaj de roman grav bolnav de internetită, de vreme ce, intrat în malaxorul Internetului, înregistrează un straniu fenomen al autodizolvării personalităţii:  
 
«...Eugen Duminică, un scriitor format în generaţia veche [...], devenise dependent de Internet, nu mai putea face diferenţa între textele sale şi textele care apăreau în lumea virtuală, scria cărţi multe, colportate de pe diferite „situri“, le armoniza cumva şi considera că era cartea sa; l-a părăsit nevasta, copiii s-au dus în ţări străine, prietenii nu-l mai vizitau [...]; era mereu în faţa calculatorului entuziasmat de textele sale, sau [de] eseurile pe care le găsea, de diferite dicţionare, de albume de artă; era aşa de prins de fenomenul Internet încât personalitatea lui s-a dizolvat» (p. 142).  
 
Ioan Jude ilustrează tipologia jurnalistului de provincie ce tinde să devină euro-naţional:  
 
« „− Cine, Jude ? Ziaristul şef din Vadu Ars ?“ / „ − Da, Jude Ioan, aşa îl cheamă ! Are un condei, are intrare, Dumnezeu ştie cine îi dă subiectele...“ / „− Ei, SRI-ul, tu nu ştii ? Apar subiectele în plic pe masa domnului jurnalist şi gata, ziarul se vinde, apoi se pun în mişcare organele, judecătorii...“ / „ – Şi Garda Financiară !“ / „ – Şi ei, Sorine ! Apoi, oamenii de afaceri au nevoie de publicitate...“» (p 37);  
 
în „etapa secundă“, ca orice publicist important, ţine să devină neapărat (cu ajutorul lui Iulian Apostol) şi membru al Uniunii Scriitorilor din România:  
 
«Ioan Jude îşi dorea să fie cunoscut şi ca scriitor, jurnalist era o etapă trecută, scriitor era ceva deosebit de restul oamenilor. Deşi avea unele îndoieli, considera că lumea acestora era o castă închisă, se susţineau, se apreciau pe criterii care îi scăpau» (p. 142);  
 
era vestit şi apreciat din Capitală şi până-n Vadu Ars, de vreme ce Uniunea Ziariştilor din România îl invită să colaboreze la realizarea antologiei «cu cele mai bune reportaje publicate în ultimii zece ani» (p. 208), căci „lumea avea nevoie de mărturii despre irepetabila vreme a tranziţiei“ şi «Ioan Jude a pus viaţa oamenilor în texte, a avut grijă să îi prindă în cuvinte...» (p. 208).  
 
Ilie Talan  
 
(iniţial, numele de familie al acestui personaj a fost Călan, dar, după cum mi-a mărturisit telefonic romancierul, „a înlocuit majuscula C- prin T-“, spre a fi evitată orice confuzie între onomasticul Călan – care trimite, „în urma operaţiei de substituire“, la termenul „biblicizat“, talant / „talent“, „har“ / „dar divin“ – şi toponimul hunedorean)  
 
este un inginer foarte talentat / inteligent şi „de viitor“, crezând cu multă naivitate în noii decidenţi („aleşi“ / „corupţi“) ai locului şi în noii guvernanţi din Capitală („mafioţi“, „în solda imperiilor economice contemporane“, aflate sub nebănuitele „măşti ale tranziţiei“ etc.), sau în legile din România, evident, „întru salvarea din starea falimentară / atotmistuitoare“, în care fusese programatic adus Combinatul din Vadu Ars, deja intrat în ghearele / tentaculele caracatiţei originalului capitalism democratic-junglier, „fără şanse de a scăpa de mistuire“ (de foc / pârjol), un destionic inginer angajat, paradoxal, chiar în postul de „consilier de director“ (Ion Ardelean, „omul giruetă de la pupitrul de comandă“ / v. supra):  
 
«Ilie Talan se aşeză la birou şi-l privea mirat, era un birou vechi, mai avea crestături făcute de cei [de] dinainte, se vedeau urmele maşinii de scris, puţin tuş... Era un birou mai vechi, provenind din perioada comunistă, când compania era întreprindere şi lucra întotdeauna pe profit [...]. Ilie gândi că el fusese educat să fie un om special, să creadă în oameni, să nu vadă cât de păcătoşi erau şi de slabi, oricum, nu conta, era liderul în jurul căruia trebuia să faci zid, el decidea ceea ce era bine, ce nu era bine...» (p. 7; s. n.);  
 
din păcate, „neîmplinirile fundamentale“ ale eroului de panou central-romanesc, Ilie Talan,  
 
– pe de o parte, în plan sufletesc / familial, iubirea de mare foc alpin dintre inginer şi avocata Ana Nor cunoaşte o vitregitoare soartă, neputându-se pune sub sacra pecete a nunţii creştin-ortodoxe, şi, pe de altă parte, în plan profesional / macrosocial, spulberarea credinţei acestui erou-inginer, a contractelor pentru investiţii semnate în Capitală şi a eforturilor sale salvatoare pentru viaţa marii întreprinderi industriale, pentru că, în ultimă instanţă, directorul şi caracatiţa mafiotă de partid politic în cârdăşie cu „oamenii Legii“ desfiinţează Combinatul / „Mastodontul“, vânzându-l „pe bucăţi“ ca „fier vechi“ şi aducând „profituri urieşeşti“ clanurilor / scursorilor din imperiile de sub măşti –  
 
îl „catapultează“ în aria morţii, ca „prin defenestrare“, de la peste o sută de metri înălţime“, chiar de pe platforma din vârful Turnului de Echilibru al Combinatului, izbit cu putere de uşa criminal-de-brusc deschisă a unui ucigător dulap metalic:  
 
«Ilie Talan se trezise vesel în acea dimineaţă. I se părea că este una specială. Observase de mai mult itmp că la Vadu Ars nu mai erau anotimpuri, era un singur anotimp, Poate se schimbă vremea, planeta a luat-o razna, nu se mai respectă legine naturii [...]. Era dimineaţă, lumea nu se trezise. Trecea pew străzi, se apropia de mastodont, locul acela în care au murit speranţele şi visele [...]. Ajunsese la turnul de echilibru, înalt, peste o sută de metri [...]. Ajuns în vârf, Ilie Talan privea zona, peisajul s-a deschis. Erau la picioarele sale marile hale industriale, intacte încă, secţiile, cu turnuri, cu instalaţii, cu ferestre mari. Calea ferată uzinală desena zonele de activitate, le sublinia personalitatea, curgea de la capătul localităţii, din gara industrială în combinat. Pe unele locuri şina fusese luată de căutătorii de fier vechi [...]. Ilie se sprijinea de balustrada platformei, erau două rânduri de bare de oţel sub mâinile sale, părea că vrea să-şi ia zborul de acolo de sus. Puse piciorul pe una din barele de oţel, să fie mai sus, să poată vedea. privea... Brusc, uşa dulapului metalic se deschise, îl lovi în spate, era în echilibru fragil acolo, între cer şi pământ, încercă să se redreseze [...]; ...apoi se prăbuşi, pământul se apropia rapid, simţi o clipă mirosul mineralelor flămânde în nări, apoi se sfârşi totul... Nu a văzut cine l-a împins, ce s-a întâmplat pe platformă [...]; ...combinatul l-a chemat în pământul său, ca într-un pântec, pentru o a doua naştere...» (p. 155 sqq.).  
 
Referinţă Bibliografică:
Tema tranziţiei de la socialism la capitalism în urbea Vadu Ars şi economia României dintre Bianca Drăguţ şi pasărea Dodo / Ion Pachia Tatomirescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2730, Anul VIII, 22 iunie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Ion Pachia Tatomirescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Pachia Tatomirescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!