CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Eveniment > Cronici >  



Macrotema „integrării“ unei minorităţii etnice şi „o monografie“ de personaj-oglindă-retrovizoare ca operator în memoria clivabilă
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ion Pachia-Tatomirescu  
 
Macrotema „integrării“ unei minorităţii etnice şi „o monografie“ de personaj-oglindă-retrovizoare ca operator în memoria clivabilă  
 
Motto: «Nici cumetria lui Băsescu cu ţiganii nu este doar un semn al preţuirii sale pentru alteritate, ci tot un plan diabolic pus la cale de către miliardarul Soros, de transformare a unei părţi din România într-un „regat al ţiganilor“. De aici şi înverşunarea ţiganilor de la Costeşti pentru regii autodeclaraţi, un fel de comedie pe care doar [Ion] Budai-Deleanu, în „Ţiganiada“ sa, o poate egala.» (Ion Marin Almăjan, Ochiul neadormit al bufniţei, eseuri, Timişoara, David Press Print, 2016, p. 130).  
 
În literatura foarte euro-valoroasă cultivată în strămoşescul nostru stat, Dacia – partea-i dintre roţile dinţate ale imperiilor antic-evmezic-moderne, numită, din 1859 încoace, România −, începând chiar din epoca iluminismului valah al Şcolii Ardelene cu epopeea Ţiganiada, de Ion Budai-Deleanu (6 ianuarie, 1760 – 24 august, 1820), trecând prin / peste clasicism, romantism, realism, simbolism, expresionism, dadaism etc., cu continuare, pe registre „şi mai alpine“ (fireşte, în acepţiunea semantic-pelasgă > valahă de „creierul muntelui“), în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea şi în / prin contemporaneitate, există „abordări geniale“ ale macrotemei „integrării“ / „dezintegrării“ minorităţii etnice a ţiganilor, adică a rromilor / romilor  
 
(sinonim „stabilit din anul 1995“ a se impune „euro-oficial“ şi în spaţiul valahofon, de parcă noul semnificant, nu vechiul şi „de vină“, ar putea produce „benefice mutaţii“ în semnificat, în „realitatea socială indiano-europeană desemnată“).  
 
Şi în „sensul giratoriu“ al aserţiunii noastre (supra), „curcubeul întru catharsis“ admirabil se arcuieşte  
 
− pentru lunga epic-specie „care-a luat locul“ epopeii antic-evmezice –  
 
din capodoperele nuvelistice, sau romaneşti, Groapa, de Eugen Barbu, din anul 1957, La Ţigănci, de Mircea Eliade, din anul 1959, Şatra, de Zaharia Stancu, din anul 1971  
 
(ca să amintim doar trei, în ecuaţia „numeric-temporal-dimensională“ şi, totodată, material-zalmoxian-hegeliană a sacrului trei),  
 
până la părelnicia „ancorării de buclă, pentru anotimpul prezent“, chiar în cel de-al şaselea roman semnat de Florin Logreşteanu  
 
(pseudonimul lui Radu Scorojitu, născut în Zodia Taurului, la 14 mai 1948, în Sibiu, autor ce, din 1984, este Doctor în Filologie al Centrului de Cercetări Etnologice şi Dialectologice din Bucureşti, cu o incitantă teză, Terminologia medicală populară [valahă]. Polisemantism şi expresivitate),  
 
roman purtător al unui titlu hiperbolic / metaforico-simbolic, alcătuit „în cheia / moda estetică“ a paradoxismului  
 
(„cheie“ încredinţându-se întregii noastre reflux-generaţii, „valul / promoţia ’70“, sau The Generation of Deep Clearness; pentru „titluri“ formate din ultimul cuvât al ultimului rând de poem, invit Distinsul Receptor să cereceteze şi Ion Pachia-Tatomirescu, Încântece, Bucureşti, 1979 − toate titlurile din ciclul Demon, dintre paginile 9 şi 20),  
 
titlu format, evident, din „cuvintele esenţiale“ desprinse din penultima propoziţie («Negru profund pe pământ şi în aer...» / p. 423) şi din ultima («Oriîncotro – noian de negru...»): Negru profund, noian de negru, Bucureşti, Editura Ideea Europeană (ISBN 978-606-594-517-3), 2016 (pagini A-5: 424), roman ivit (în ordine cronologică) după Trepte (1989), Inseparabili (1995), Labirinturi (2003), Casa cu iederă (2010)* şi Puzzle (2013)*.  
 
Distinsul Receptor se bucură – la intrarea în „labirintul naratologic-romanesc“ – de un fir ariadnic-auriu aflat în „densa“ prezentare de pe coperta acestui roman (nesemnată „radiografiere“, dar, mai mult ca sigur, „logreşteană“, decât „recomandare de la Contemporanul“, dacă-i în vedere precizarea „în mărunţiş litere, din colţul de jos al feţei a patra“ de la tartaj):  
 
«Un roman închegat în jurul unei dramatice existenţe umane [este Negru profund, noian de negru]. Aflată într-o închisoare italiană, pentru o crimă ipotetică, o tânără de etnie romă, Mianda, îşi rememorează trecutul dintr-o dublă perspectivă: realistă, parcurgând evenimentele din copilărie, adolescenţă şi tinereţe, şi mitică, reconstituind mituri, eresuri, care prefigurează un destin tragic. Un trecut fără istorie şi un viitor incert sunt coordonatele vieţii eroinei, personaj exponenţial pentru exotica etnie a romilor. Originară din Câmpia Olteniei – comunitatea de romi trăieşte, simbolic, între un mare oraş şi un sat minuscul – şi orfană, Mianda ajunge într-un centru de şcolarizare de lângă Bucureşti, unde nu rămâne, tentată fiind de mirajul Capitalei, atât de diferită de mediul în care crescuse. Finalul deschis al romanului lasă să se întrevadă o rază de speranţă, la rejudecarea procesului, tânăra sperând că îşi va dovedi nevinovăţia.» (s. n.).  
 
Aşadar, în panoul central-romanesc se relevă un personaj „feminin-exponenţial“ („etalon“, poate), ori, şi mai exact spus, un „inedit“ soi / tip balzaciano-proustiano-eliadesc de personaj-oglindă-retrovizoare ca operator în memoria clivabilă, Mianda  
 
(memorabil onomastic, având chiar şi „potenţialul prizei de titlu pentru o ediţie secundă“),  
 
admirabil-construit / alcătuit nu numai drept „personaj-ţigancă“  
 
– pentru că „romă“ nu-i putem spune spre a nu supăra Roma, capitala Italiei −,  
 
ci şi ca „deschizător de serie tipologic-uman-paradoxistă“, încercându-se în a lăsa impresia unei traiectorii de nou tip de bildungsroman  
 
(cu Miandă de grădiniţă şi de şcoală primară din Popoveni, „sat-satelitul“ / „foburgal-cartierul“ Craiovei de lângă Aeroportul Balta Verde, cu Miandă de Ferentari-Bucureşti, cu Miandă de Casa Puglia / Roma − „casă“ din care ajunge în „patul jegos“ al unei închisorii italiene, «între pereţi reci de celulă romană, vegheată [...] de câteva deţinute îmbătrânite, femei drogate, şi o muiere nebună care şi-a ucis bărbatul, preot, numai pentru bănuiala că se încurcase cu o cucoană evlavioasă, cu vreo zece ani mai mică decât el», „puşcărie“, „celulă“ / „carceră“ în care se mai află „încă o pirandă din România“: «în patul dedesubt, Crina, o ţigancă din Ardeal, băgată la pârnaie pentru trafic de droguri de mare risc» − capitolul Unu / Iekh, p. 5; «Viespea e mică, fromoasă şi aprigă, şi s-a născut în România...» − capitolul Opt / Okhto, p. 196; etc.),  
 
bildungsroman neîndoielnic-paradoxist, pe un „indiscutabil“ fundal diacronic / sincronic de „euro-integrare“ / „euro-dezintegrare“ a migratoarei etnominorităţi a ţiganilor („rromilor“ / „romilor“), pornită înspre „Roma, capitala bunăstării celui mai mare imperiu al Lumii“, din nordul şi, respectiv, vestul polului demografic-planetar indian, cel puţin în două „serii de valuri“ (încă necercetate bine / „interdisciplinar“ de specialişti):  
 
(1) prima serie de valuri migratoare, „cea mai veche“ atestată de izvoare, dintre secolele V − X, pe direcţia India – nordul Mării Caspice / „Gargania“ („Gurgania“) – Steposlavia Fluviului Volga / Rusia – Valahimea Fluviului Dunărea / Dacia (Moldova, România etc.) – Germania / Italia – Franţa / Spania / Maroc; migratorii indieni din această prim-serie de valuri migratoare, convieţuind multe secole, îndeosebi, în / între popoarele slave din bazinul Volgăi şi din stepele de la nordul Mării Negre, au supravieţuit, „s-au integrat“, însuşindu-şi (de la popoarele slave) multe dintre cele materiale (legate de „civilizaţia lemnului“) şi cele spirituale (privitoare la zeităţile floral-dendrologice, adică ale Pădurii) şi practicând, pe căile indoeuropene, „meseriile lemnului“, făcând „troc“ / negoţ cu care (de luptă, de povară etc.,) şi (pentru acestea) cu lemnoase roţi (după cum se relevă şi dinspre „renume“: rudari < rodari / rotari), ori cu linguri, fuse, furci de tors, copăi, albii, „statuete din lemn – reprezentări de zeităţi“ etc.; din această „serie de valuri indian-migratoare“ se relevă şi în zilele noastre comunităţile / satele – puţine, desigur − „bine autoconservate cu tradiţii şi în cutumă“, cunoscute şi azi în Moldova şi în România sub etnonimul de Rudari; a se vedea în acest sens de către etnologi, sociologi ş. a.: satele ce poartă acest nume, comunităţile lor păstrătoare până azi a celor legate de sacrul Gorban < Gorgan, dar pornindu-se mai întâi de la Ţara Gorgania / Gargania, atât cât este descrisă de Aethicus de Dacia, în enciclopedica-i lucrare, Cosmografie, din orizontul anului 466 d. H., mai apoi, chiar dacă indienii-rudari („meşteşugari în lemn“) sunt „confundaţi propagandistic-sovietico-imperial-optzecist“ cu indienii / ţiganii căldărari („meşteşugarii în fier şi alte metale), de la: R. S. Demeter, P. S. Demeter, V. M. Gaţak, «Obrazţî folclora ţigan-caldararei», Moscova, Editura Nauka, 1981; G. Botezatu, A. Hîncu, Folclorul căldărarilor, în trimestrialul de Chişinău, Limba şi literatura moldovenească, nr. 3 / 1983, pp. 61 – 63, material „găzduit“ şi de revista Convergenţe Româneşti / Romanian Convergences... – London, ISSN 0266-0857, no. 7 / februarie, 1986, pp. 34 − 36; etc.;  
 
(2) a doua „serie de valuri indian-migratoare“, cea din secolele XIV − XIX, de pe direcţia India – sudul Mării Caspice / Persia – Anatolia / Imperiul Otoman – cu „bifurcare“ în Europa:  
 
(a) prin Dacia / Peninsula Balcanică − unde, din limba pelasgă > valahă, li se dă numele de sîgani > tsigani > ţigani, nicidecum cu vreo nuanţă peiorativă, ci prin analogie cu acei antici strămoşi pelasgo-thraci / daci sigini, vestiţii carpato-balcano-dinarico-anatolieni „extractori“ / „prelucrători“ de fier / metale din / dintre sâgi“ (cf. Ion Pachia-Tatomirescu, La început fost-au sâga, sîgetul, siginii, apoi Sarmisegetusa..., Timişoara, Waldpress, 2012, pp. 109 − 226), deoarece în majoritatea lor, cei din aceste valuri indian-migratoare prin satele / oraşele Valahimii, îşi câştigau cele pentru traiul zilnic muncind printre băştinaşi ca pricepuţi meşteşugari / „metalurgişti“ nu numai la confecţionarea cazanelor / căldărilor, la cositorit, la produs bijuterii autentice / false etc., ci şi ca producători de lănci / săbii, cuţite, seceri, topoare, fiare de plug etc.; din spaţiul strămoşeasc al Daciei / Traciei, din Principatele Evmezice ale Valahimii, fireşte, migratorii ţigani au ajuns în imperiile de est (Imperiul Ţarist / Rus) şi de vest (Imperiul Habsburgic / Austro-Ungar, Englez, Francez etc.); în primul (şi cel mai prosper) plan cincinal (1966 – 1970) al statului României de sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu (Scorniceşti-Olt, 26 ianuarie 1918 – 1989, decembrie, 25, Tâgovişte / Bucureşti), migraţia ţiganilor a fost stopată; ţiganii au primit − la marginea unor oraşe / sate − terenuri pe care, cu sprijinul statului şi-au făcut case (renunţându-se pentru totdeauna la corturi) şi şi-au întemeiat gospodării; atât majoritara Valahime / Dacoromânime cât şi toate minorităţile naţionale din România – aşadar, inclusiv, ţiganii („prima euro-integrare a ţiganilor – cu eroii din cele şase romane ale lui Florin Logreşteanu cu tot − fu în România“) – au cunoscut „şcolarizarea obligatorie“ (mai întâi, de opt clase elementare şi gimnaziale, apoi de zece / douăsprezece clase elementare, gimnaziale şi liceale, fiindu-le deschise tuturor celor capabili porţile spre înalte studii universitare), în 1966, fiind „lichidat analfabetismul din întreaga Românie“;  
 
(b) prin Egipt şi tot nordul Africii, peste Gibraltar, în Spania (unde-s desemnaţi prin metatezarea pelasgului > valahului sîgan[i] > tsigan[i] > ţigan[i] drept gitani) etc.  
 
Precizările de ordin istoric-politic privitoare la Pelasgime > Valahime şi la cele 18 minorităţi etnice – inclusiv a ţiganilor / romilor − din România le consider absolut necesare tânărului Distins Receptor al cronicii noastre literare la romanul Negru profund, noian de negru, de Florin Logreşteanu, roman în care Mianda  
 
− personaj din panoul central al opului în discuţie, op angajând formele estetice ale realismului spre a fi testate în „plinătatea-ochi“ de „substanţe ale catharsis-ului“ garantat sub autentice peceţi ale paradoxismului −,  
 
potrivit prezentării citate integral mai sus, îşi rememorează trecutul  
 
(ca într-o oglindă retrovizoare şi de „scanat“ memoria clivabilă − supra)  
 
din două direcţii, mai exact spus, pe doi vectori, al adevărului naratologic şi al miticului „anvelopator-de-dramă − nu neapărat de ens-ţigan / rrom“, însă un trecut cu istorie (nu «fără istorie»), din care eroina, în „firea întregii sale minorităţi etnice“, s-a elansat (după Revoluţia Anticomunistă Valahă din Decembrie 1989) într-un „europrezent“ al „absolutei libertăţi democratic-jungliere“, garantându-i un viitor „negru-profund“, un cancer generalizat-haotizator de fiinţă, desemnat (începând chiar din titlu) prin sintagma hiperbolizator-cromatică, noian de negru, ceea ce exclude orice soi de „exponenţialitate“, de „exotism etnic“ (v. supra) etc., dar şi „orice bănuială“ − dinspre Distinsul Receptor, tânăr, ori „de serviciu pe Bibliotecă“ − privitoare la vreo „apartenenţă“ a romancierului la „propaganda / programul Puterilor Zilei“ (Anglia, Germania, Franţa etc.) şi al „scursorilor imperial-deghizat-contemporane“ de „a sfârteca“ România, încât „provinciile-i“ Oltenia şi Banat să devină Ţara Ţiganilor europeni (de pe hărţile puse, „criminal-anti-România“ – de „cei interesaţi“, încă din orizontul anilor 1980 (sporadic, „mai cu perdea“) şi 1990 („tot mai intens“, „în diabolic-marele circuit internetizat“).  
 
Mianda ca personaj-oglindă-retrovizoare / operator de memorie clivabilă – în cele treisprezece capitole  
 
(caligrafiate de Florin Logreşteanu / şi în limba valahă şi în limba ţigănească [rromani], mai mult ca sigur, „aproape convingând“ Distinsul Receptor, nu numai că-i doctor în lingvistică, ci şi că-i cu „ceva zestre de la cei cu bronz ereditar“, cu „alese cursuri pe la facultatea de profil a Academiei Pirandelor din Bănie“, nu din oraşu-i natal, Sibiu, urbe cu toponim pelasgo-dac, amintind un neolitic centru metalurgic de sibine > sighine / „săbii“, rebotezat, de câteva anotimpuri, din necunoaşterea istoriei Pelasgo-Daciei, nu din vreo obrăznicire imperial-austro-ungară, Hermannstadt, dar nu de ţigănime, ci de altă minoritate, chiar dacă-i reşedinţă a „regilor minorităţii etnic-tigăneşti“; cât este de „bun cunoscător şi al acestei limbi indo-europene, rudă punjabei“, se lasă a se întrezări atât prin „pestriţeria stilistic-argotică şi barbarismată / jargonizată“, cât şi prin evidenţierea structurii romaneşti de scrierea „bilingvă“ a numerelor de capilole: Iekh, „unu“, pp. 5 – 16; Dui, „doi“, pp. 17 – 100; Trin, „trei“, pp. 101 – 118; Shtar, „patru“, pp. 119 – 133; Panj, „cinci“, pp. 134 – 158; Şho, „şase“, pp. 159 – 181; Efta, „şapte“, pp. 182 – 195; Okhto, „opt“, pp. 196 – 217; Îînia, „nouă“, pp. 218 – 246; Deşh, „zece“, pp. 247 – 290; Deşhuekh, „unsprezece“, pp. 291 – 335; Deşhudui, „doisprezece“, pp. 336 – 369; şi Deşhutrin, „treisprezece“, „fatidicul piranderistic“, pp. 370 – 423) −,  
 
în care se structurează romanul Negru profund, noian de negru, de Florin Logreşteanu,  
 
aşadar, Mianda, eroina „căzută-n capcană“ („celulă“ / „închisoare pe viaţă“), este minuţios-individualizată  
 
(„în toată bogăţia-i de stilistic evantai“, de la argou şi până la onomastică şi „mitem“, după cum se vede în suita de mai jos a „martorilor-citate“ din fiecare capitol, de la iekh la deşhutrin, alese pentru Distinsul Receptor, pe cât posibil, ca pentru „balanţa“ cu un taler pentru adevăr şi cu celălalt pentru mitem)  
 
nu numai ca personaj-oglindă-retrovizoare (operator de memorie clivabilă), ci şi ca personaj omniprezent / omniscient, ca Voce a Autorului (ori a Balzacianului, secundată de a Proustianului), ca Voce a Naratorului, ca euro-Voce a Celorlalţi / Celorlalte (poli-Vocea Ţiganilor) etc., apelându-se (la fiecare din cele 13 capitole), în „rezolvarea“ ecuaţiei naratologic-paradoxiste cu „trei, sau cu câte necunoscute vrei“, la „inginereasca proiectare“:  
 
(a) „deschidere“ / „descindere“ în planul naratologic „realist“, în „celula“ („penitenciarul“ / „închisoarea“) din Roma, , ceea ce îngăduie „un evantai de înrăzăriri“ înspre similarele „arii-capcană“ din Uniunea Europeană − fie din Italia (Roma, Milano etc.), fie din România, Spania, Franţa etc.;  
 
(b) focalizarea „oglinzii retrovizoare“ ca „operator de memorie clivabilă“ dinspre un „element“ / „eveniment“ din celula de penitenciar de Roma, care permite „deschiderea“ evantaiului de înrăzăriri pentru operatorul în memorie clivabilă, în planuri naratologie paralele / secante, oferind Distinsului Receptor „reţele“ cu flugurant-posibile intrigi, puncte culminante, deznodăminte, servind întregului romanesc aidoma „nodurilor“ şi „ochiurilor“ unei reţele Kircoff / Kirchhoff (infra, insistăm doar asupra celor din capitolul al 13-lea).  
 
Mianda convinge „pe deplin“ că-i dotată „cu o impresionantă zestre romanescă“ („de roman“, Distinse Receptor, nu „românească“ !), după cum „se certifică“ de nenumărate ori, în toate planurile naratologice:  
 
Mianda primei înfăţişări este plângăreaţă şi cu teamă de mierlire / moarte, cu gândul aprins între Antonio, fluturii de felinar „cât vrabia de mari“ şi boschetari (ca minoritari dotaţi superior prin „citirea“ unor semne inaccesibile majoritarilor) −  
 
«Am început să plâng în fiecare noapte. De cum se dă stingerea, mă ghemuiesc în patul meu jegos, îmi vâr capul în pernă şi mă gândesc la Antonie. Presimt că n-am să-l mai văd niciodată. Am s-o mierlesc [...]. Din patul meu, aflat la etaj, se vede bine felinarul de-afară, până în zori aprins. În jurul lui, fluturi cât vrabia de mari, continuă să-i dea târcoale. N-au mierlit-o încă, dar n-au nicio şansă să scape: de cum vor atinge sticla, îşi vor da duhul; prea multă lumină strică. Am învăţat asta de la boschetari. Sunt oameni cu şcoala vieţii [...], dibuind în focul felinarelor semne necunoscute majoritarilor...» (p. 5; s. n.);  
 
această „clasicizată deschidere“ pare a se circumscrie esteticii realismului, pentru ca, „mai în vale“, să se lase în „lumina zolismului“ şi „canalele / mocirlele de periferie / mahala moflenistico-popovenistă“; însă „zolistica-i de apogeu“ din cărţile-i scrise până în prezent rămâne în Casa cu iederă, din anul 2010;  
 
Mianda secundei înfăţişări arată că are capacitatea analitică însuşită la „Academia Vieţii“, face eurocomparatism penitenciaristic între calităţile de personal feminin angajat la puşcăriile din Italia şi din România, pentru ordine / supraveghere şi educare / reeducare în scopul (re)integrării sociale a „deţinutelor“ −  
 
«Macaronarele, zău, sunt femei de treabă [...]. În zorii zilei, când strigă la mine: Scoală, putoare, la spălătorie şi la masă !... mă întreb ce-au făcut în cursul nopţii... S-au regulat [...]. „Eşti nebună, fă, mă previne Crina, ţiganca din Ardeal. Dacă te aud astea...“ De auzit, mă aud, dar nu-mi fac griji. Îmi vărs năduful de femeie tânără şi nerezolvată, în romani, limbă de care macaronarele n-au habar... Câteva, se vede de la o poştă, s-au masturbat. Au ochii scurşi, lipiţi de gene [...]. Cu bune, cu rele, zic, macaronarele sunt femei de treabă. Te-nghiontesc şi te-njură ca-n Europa Occidentală, nu ca la noi, acasă, necioplitele din penitenciarele de maximă siguranţă... Îţi răspund la câte-o întrebare, dacă-ţi răspund, în termenii cei mai politicoşi cu putinţă [...]. Roşcovana [...] se încruntă. Bănuiesc de ce şi-a schimbat privirea şi aştept să mă întrebe cum a fost posibil ca la vârsta mea atât de tânără să fiu condamnată pentru crimă... N-o face... În schimb, începe să-mi spună poveşti despre corectele relaţii interumane; ce să facem ca să fim fericiţi; cum să venim în întâmpinarea bunăvoinţei lui Dumnezeu fără să aşteptăm totul de-a gata; despre globalizarea lumii europene...» (p. 17 sqq.; s. n.);  
 
oglinda temporal-retrovizoare înrăzăreşte Distinsului Receptor pe Mianda, copila orfană, strămutată din Popovenii Craiovei, în Centrul de Copii Orfani de lângă Bucureşti:  
 
«Târziu am aflat de ce a trebuit să fim ridicaţi, eu şi frăţiorii mei, şi duşi la Craiova, la un Centru de Primire pentru Minori, şi, după formalităţile sumare [...], am plecat însoţiţi de două asistente bătrâne şi înăcrite la Centrul de Copii Orfani de lângă Bucureşti. Soru-mea, Caracatiţa, fusese dibuită cu mâţa-n sac, cu obiecte care nu-i aparţineau, ceasuri, bani în valută, un telefon mobil, şi reţinută de Poliţia Municipală Craiova [...]. Noi, frăţiorii ei minori şi orfani, am fost preluaţi de autorităţi, daţi în grija statului pentru educaţie şi integrare în societatea de tip nou, de curând devenită intransigentă, umanistă şi europeană.» (p. 19 sq.; s. n.);  
 
Mianda terţei înfăţişări surprinsă în spirala sextropismului, între celelalte deţinute din puşcăria italiană −  
 
«La spălător, regula e să intrăm câte zece – o fată la fiecare duş [...]. Nu mai vorbesc de mădularele despre care unele trăncănesc în neştire, fără perdea. În mintea lor, ţeava de duş, coada de mătură, clătita cu marmeladă aruncată în strachină o dată la două săptămâni par mădularele care le lipsesc şi fac să li se împăienjenească ochii de dor. Degetul cel mare de la mână e o soluţie pentru femeile mai debile, cum sunt eu. În schimb, ce să facă ţiganca din Ardeal, Crina, cu o sculă cât un degetar ?... Cuţache al ei, condamnat în România pentru zoofilie, reuşea să scoată din minţi, într-o singură zi, o scrofiţă şi o viţea de doi ani; pe Crina cu atât mai mult... Ca să uităm de mădular, am învăţat un joc nou: ţâţăitul, marcă italiană, pe cât se pare... În orice caz, l-am deprins de la o broscăriţă grasă şi simpatică foc. Ne îmbrăţişăm două câte două şi ne frecăm ţâţele unele de altele până dăm în bolânzeală [...]. La început, ajunsesem să mă satisfac până şi în somn cu ţâţele Crinei, mari şi netede ca două vinete coapte din grădina unui ţăran ardelean...» (p. 101; s. n.);  
 
Mianda „celei de-a 4-a înfăţişări“ şi colegele-i de celulă duse la o mare fermă, la recoltat de ceapă, înfiripându-i-se în „oglinda-i retrovizoare“ doamna Mianda lui Costel de Bucureşti-Ferentari, plasatoarea de pliculeţe cu droguri −  
 
«Tot e bine c-am scăpat de celula aia împuţită [...]. Lucrăm într-o fermă agricolă la scos şi curăţat ceapă, numai ceapă cât vezi cu ochii [...]. // Costel m-a luat de la mama Homara şi m-a dus într-o casă din Ferentari [...]. De trei ori pe săptămână, Costel mă ducea cu maşina într-un cartier îndepărtat, mă lăsa într-un soi de grădină publică [...]. Verifica pe cât de sigure sunt cele cinci pliculeţe cu ceai chinezesc în sutienul meu matlasat şi mă punea să repet ceea ce mă învăţase la prima ieşire de acest gen în teren: „Duduie, am venit pentru ceai...“ îmi spune. / „Îl bei singur sau cu prietenii ?...“ întrebam. / „Singur. Prietenul meu, Costel, preferă cafeaua în amestec cu lapte...“ / [...] / Scoteam din sân un plic [...]. Îl lua repede [...]. Pe urmă apărea Costel, totdeauna cu zâmbetul pe buze [...]. Intram într-un restaurant de pe bulevard [...] Trăiam cu adevărat sentimentul că ajunsesem o doamnă, doamna lui Costel, doi ani petrecuţi în Parlamentul României, deputat din partea etniei romilor...» (p. 119 sqq.; s. n.);  
 
Mianda „celei de-a 5-a înfăţişări“ se îndrăgosteşte de nigerianca Gaia:  
 
«Să mor dacă mint: m-am îndrăgotit de Gaia... O negresă din Nigeria, naturalizată italiancă în urmă cu ceva ani [...]. M-am apropiat de Gaia la spălător. Goală, aducea cu o panteră...» (p. 134);  
 
ca apoi, după „partida de amor cu nigerianco-italianca sub duşul de la puşcărie“, să-şi reamintească „de arestarea lui Costel, când rămăsese fără bani de haleală, de chirie“, fiind nevoită să meargă în audienţă la primarul de sector (pe care, mai mult ca sigur, îl cunoaşte şi d-l Marian Vanghelie, fost primar „pesedist-bucureştean“ al sectorului al V-lea, cuprinzător şi al „cartierului Ferentari“), „cel mai de treabă primar din Bucureşti“  
 
− primar ce oferă Miandei «un ajutor social în schimbul prestării unor ore de muncă în folosul comunităţii: îngrijirea spaţiilor verzi, curăţirea aleilor cimitirului...» (p. 139; s. n.);  
 
este, de fapt, prilej „real-mitic“ de a reîntâlni privirile şarpelui-gunoier:  
 
«Era ţigan de-al nostru şi cred că înţelegea viaţa în felul nostru [...]. Privirile lui erau ca ale şarpelui cu care îmi intersectam frecvent drumurile pe întinderea gunoaielor dintre Craiova şi Popoveni în urmă cu mulţi ani. Ştiam că un şarpe-gunoier nu-ţi priciniuieşte niciodată rău, aşa că, la rândul meu, i-am susţinut privirea imobilă, sticloasă şi rece.» (p. 138; s. n.);  
 
Mianda „celei de-a 6-a înfăţişări“ cunoaşte, din ordinul noului direcor al penitenciarului, izolarea „încarceratelor“ aparţinătoare altor etnii de cele de etnie ţigănească:  
 
«De fapt, noi, cele trei fete de etnie ţigănească din România şi Ungaria, am rămas pe loc. Broscăriţele, sârboaicele şi nigerianca Gaia [...] au fost mutate într-o celulă din pavilionul central; mai puţine camere, cu televizor, spălător şi closet, fără paturi suprapuse în care să te simţi maimuţă [...]. Este vârâtă între noi şi o ucraineancă» (p. 159);  
 
„colegele-i de celulă“, două unguroaice, «balaoacheşe slabe ca ţârul, fără ţâţe, dar gureşe şi rele» (ibid.), reuşesc să îndrepte „oglinda retrovizoare“ a Miandei spre vremurile ajungerii ei în Ungaria, alături de Pătro «cel urât ca buha», «hoţ de maşini, nu găinar», cu care împarte patul / camera în tabăra ţigănească de lângă Veszprem, achitându-se bulibaşei Arpad de-aici câte o mie de euro de persoană;  
 
nemaiputând să fure maşini din Austria – via Ungaria-Veszpem, Pătro al Miandei „se lipeşte“ «de un grup de ţigani slovaci, oameni blajini şi cu frica lui Dumnezeu» (p. 173):  
 
«a doua zi era duminică şi tovarăşul de muncă [la gater] al lui Pătro a prânzit cu noi. Pătro a cumpărat un pui şi mi-a cerut să-l fac saramură ca la mama acasă. Nu-mi cunoscusem mama iar Caracatiţa nu făcuse niciodată sarmură, aşa că a trebuit să se ocupe Pătro de asta. În loc de pâine, am fiert mămăligă [...]. Mi-a plăcut de la început Duşan. Era un bărbat înalt, cu părul negru, grizonat şi o ţâră de mustaţă sub nas. Purta un costum albastru deschis destul de nou. Cămaşa de cânepă îl prindea, în schimb cravata îl cam sugruma [...]. Duşan Stoch se ţinuse de cuvânt şi reuşise să înfiinţeze Internaţionala Romilor...» (p. 177 sq.; s. n.);  
 
Mianda „celei de-a 7-a înfăţişări“ atrage atenţia asupra celulei din subsolul penitenciarului italian – descensus ad Inferos –, asupra Stafidei din Ungaria, „puştoaica arţăgoasă şi rea“, condamnată la şase ani de închisoare pentru că „a retezat cu briceagul degetele de la mâna unui carabinier“:  
 
«Am fost coborâte într-o celulă de la subsol. Ne înghesuim una într-alta în dreptul ferestrei înguste care dă înspre curtea interioară. Nu vedem petic de cer, de soare nici nu putea fi vorba [...]; îmi aminteşte de cavourile din cimitirele româneşti sărace...» (p. 182; s. n.);  
 
tot în capitolul al şaptelea din acest roman, în „oglinda retrovizoare“ a memoriei, Mianda face să se înrăzărească „istorice scene“ :  
 
cea în care Duşan Stoch vine la Costeşti-România, unde se adunaseră „din toate colţurile Pământului“, «personalităţi tot una şi una» (p. 189), stabilind „diplomatica legătură“ cu Florin Cioabă, regele sibian al ţiganilor;  
 
cea cu elicopterul care aterizează pe Islazul Costeştilor, la marea sărbătoare / adunare a ţiganilor de pretutindeni, elicopter din care coboară «o femeie frumoasă» şi un «bărbat cu hoit puternic, de taur: Traian şi Maria Băsescu, preşedintele României, prietenul ţiganilor şi prima cucoană a ţării... Se îmbrăţişează cu regele în uralele mulţimii: „Să ne trăieşti bine, măria ta !...“» (p. 193; v. supra, motto-ul din Ochiul neadormit al bufniţei...);  
 
cea în care Mianda se împrieteneşte cu Juan:  
 
«Juan m-a luat în braţe şi m-a culcat într-o viroagă, sub nasul unor ţigani [...]. Mi-e frică, dacă Pătro se trezeşte din beţie [...]. Plâng şi Juan înţelege... Alergăm, ţinându-ne de mână, spre boscheţii din marginea islazului. Facem dragoste pe săturate [...]. „Te duc, fă, Miandă, în Spania...“ / „Du-mă...“ / [...] / „Cordoba e paradisul florilor...“ [...]. Stau în dreapta lui Juan într-o maşină de lux despre care se jură că n-a furat-o [...]. „Romii spanioli sunt integraţi de mult“, îmi spune cu mândrie [...]. La ieşirea din ţară, îi spun să oprească lâng-o pădure. Înţelege. Facem dragoste chiar în margine, urcăm în maşină şi plecăm mai departe.» (p. 195); etc.  
 
Mianda „celei de-a 8-a înfăţişări“ face cunoştinţă cu Viespea:  
 
«Viespea e mică, frumoasă şi aprigă; şi s-a născut în România, într-un sat ţigănesc numit Ciutura. Nu ştie să spună pe unde vine, eu mint că-s bucureşteancă din Ferentari iar ea se jură că n-a văzut niciodată Bucureştiul [...]. Amestecă puşcăriile din România, Spania, Franţa, în care n-a stat niciodată mai mult de şase luni şi de fiecare dată n-a înţeles pentru ce. Acum se află pentru prima dată într-o puşcărie italiană... A primit un an...» (p. 196);  
 
Mianda „celei de-a 9-a înfăţişări“ asistă la cearta dintre Gardiana-roşie-la-faţă-şi-zdrahoană şi Viespea-cu-ţâţe-de-fetiţă-dată-dracului:  
 
«Roşcova pricepe aluzia şi se umflă ca o mămăligă. Se aruncă asupra Viespei, dar fata deja e sus, în patul de deasupra. „Dă-te jos, fir-ai a dracului !“ urlă Roşcova [...]. „Dacă nu vă potoliţi, pun furtunul pe voi şi vă tai plimbarea pe o săptămână...“» (p. 218 sq.);  
 
Mianda „celei de-a 10-a înfăţişări“ se desparte de Viespe:  
 
«Viespea urmează să fie eliberată în câteva zile. Plânge în braţele mele. Îmi promite că-mi va căuta surioarele de cum va ajunge în ţară [...]. „Să te ţii tare, Miandă, până la urmă se vor convinge că eşti nevinovată şi-ţi vor da drumul,,,“, încearcă să mă încurajeze. „Aici îmi vor putrezi oscioarele...“, plâng cu sughiţuri...» (p. 247);  
 
Mianda „celei de-a 11-a înfăţişări“ se întovărăşeşte în celulă cu Hudubaia:  
 
«Este ucraineancă, dar vorbeşte româneşte, ungureşte şi ruseşte la fel de bine ca italiana. Habar n-am cum mă-sa a zis c-o cheamă, dar fiindcă e de patru ori cât fiecare dintre noi, i-am zis Hudubaia [...]. Fusese închisă pentru proxenetism şi trafic de carne vie. În libertate, trăise pe picior mare. Avea o căsuţă cochetă la Milano, cu livadă de meri, grădiniţă cu flori şi o piscină. Şi o droaie de pipiţe... Toate până-n şaişpe ani...» (p. 291);  
 
Mianda „celei de-a 12-a înfăţişări“ constată că Hudubaia îi devine „cea mai apropiată din celulă“:  
 
«Nu ştiu cum mă-sa s-a făcut că Hudubaia mi-a devenit cea mai apropiată din celulă. La început mă speriase rău de tot. Se drăgostise cu aproape jumătate dintre deţinutele cu care împărţeam dormitorul. Pe unele le momise cu bani, pe altele cu porţia ei de mâncare [...], „Pe Antonie, eu l-am lichidat... De aceea sunt aici... Se numea Antonie... Era italian...» (p. 336); «La Roma, m-a aşteptat Antonio, fiul bătrânei infirme. Rupea niţel franţuzeşte, niţel spaniola, în schimb, limbajul semnelor îl cunoştea mulţumitor... Suficient până ce eu voi reuşi să învăţ limba broscarilor, mi-am zis. În afară de asta, puţanul mi-a plăcut de la început că nu era nici elegant, nici fiţos. Cât priveşte culoarea pielii, părea mai ţigan decât mine şi asta m-a bucurat. Şi casa familiei Puglia mi-a plăcut. Era o vilă veche cu parter şi etaj, şi cu toate utilităţile [...]. „Signora Carmela...“, m-a scos din idei Antonio, amintindu-mi pentru ce fusesem angajată acolo...» (p. 343; s. n.);  
 
Mianda „celei de-a 13-a înfăţişări“ pare „a se spovedi / angaja“, într-o epică arie adevărului, trimiţând o epistolă din celula / închisoarea în care se află la Roma către „iubitu-i“, Antonio Puglia, deţinut al unui penitenciar de unde i se permite „să obţină rejudecarea procesului“ la Tribunalul din Milano;  
 
în respectiva scrisoare, bănuind că iubitul său „ştie mai multe“ dinspre „trena fumurilor de la cele două ţigări de marijuana servite, în camera lui“ din vechea vilă etajată, vilă unde ea „avea în grijă“ pe mamă-sa, „signora Carmela“, cu vreo şase luni mai înainte de „fatala întâmplare“, vârâtoare, deopotrivă, a ambilor, la închisoare, Mianda roagă pe Antonio „să nu-i ascundă adevărul“ :  
 
«Ieri mi-am luat inima în dinţi şi i-am scris lui Antonio. Nu ştiu în ce penitenciar îşi aşteaptă sentinţa definitivă, dar, cu siguranţă, Antonio Puglia e numai unul în închisorile italiene şi-i vor da de urmă... Nu i-am cerut să se considere singurul vinovat. L-am implorat numai să-mi clarifice partea mea de vină. În noaptea aceea sau în dimineaţa următoare – nici astăzi nu-mi dau seama când s-a întâmplat nenorocirea – eram încă sub influenţa drogului, aşa cum am fost şi-n zilele următoare, La anchetă n-am negat nimic – nici n-am înţeles mare lucru – şi anchetatorul părea destul de mulţumit că sunt cooperantă, că nu-i fac probleme [...]. Astăzi am bănuiala că Antonio ştie mai multe. M-a iubit şi poate mă mai iubeşte. Poate să facă măcar atât pentru mine: să nu-mi ascundă adevărul...» (p. 370 sq.);  
 
Tot în „aria veridicităţii“, potrivit ultimului capitol al romanului Negru profund, noian de negru, Mianda, „personaj-oglindă-retrovizoare, operator în memoria clivabilă“, îngăduie Distinsului Receptor să mai afle o serie de „cauzalităţi paralele“:  
 
(a) între cumplitele „dureri de stomac“ ale mamei lui Antonio, mai exact, „pancreatita“ signorei Carmela, tratată de medicul «Battista, prieten de familie» (p. 371), şi sfâşietoarele schelălăituri pricinuite de boală / cancer ale căţeluşei Koka, tratată de medicul veterinar, Vicente:  
 
«Căţeluşa are un cancer avansat, în urma unei sterilizări cu ceva timp în urmă, signora Carmela o pancreatită care deja s-a cronicizat [...]. „Mama are o vârstă, în schimb, Koka e în floarea vieţii“, spune Antonio.» (p. 380); «...javra aia bolnavă urlă în sufragerie cuprinsă de durerile tumorii pe care doctorul veterinar refuză să i-o extirpe: o va mierli oricum, nu-i mai dă nicio şansă... Antonio se scutură şi mă eliberează. Ciuleşte urechile, prinde frânturi din scheunatul căţelei, strecurate între gemetele mă-sii.» (p. 392 sq.);  
 
(b) între „medicamentaţia“ doamnei Carmela şi medicamentaţia căţeluşei Koka, problema eutanasierii:  
 
«„Eutanasierea se practică şi în situaţia disperată a oamenilor“, ne-a spus într-o altă seară doctorul [veterinar] Vicente care şi după moartea căţelei a continuat să fie un obişnuit al casei [...]. „Un om sau un câine e totuna până la un punct, a încercat să mă lămurească. Biologic, vorbind... Iar medicamentaţia e la fel de eficientă sau de inutilă şi pentru unul şi pentru celălalt...“» (p. 401; s.n.);  
 
(c) veterinarul Vicente eutanasiază pe Koka, iubita căţeluşă a lui Antonio:  
 
«În dimineaţa stabilită pentru eutanasierea lui Koka, Antonio şi-a injectat două doze. Prima, înainte de sosirea doctorului, la a doua l-a ajutat Vicente [...]. Cert e că Antonio devenise eextrem de bine dispus, glumea cu doctorul şi nu s-a arătat deloc marcat de moartea căţelei [...]. „...Doctore, eşti un adevărat Dumnezeu...“» (p. 401);  
 
şi, în absenţa medicului Battista, medicul veterinar, Vicente, se oferă să tămăduiască de cumplitele dureri şi pe signora Carmela (la fel cum pe Koka, iubita căţeluşă a lui Antonio):  
 
«Doctorul Vicente se oferise să mă însoţească în camera signorei Carmela s-o vadă şi el [...]. Doctorul ei [Battista] care, din câte am înţeles, îi îngropase soţul, nu prea mai ştia ce să-i mai dea să-i aline durerile. Din când în când, o injecţie cu morfină [...]. „Te rog să faci exact ce ţi-am spus !“, îmi reaminteşte doctorul Vicente şi mă ia în braţe chiar în cadrul uşii. E important...“» (p. 401 sq.); «După injectare, o ameţeală necunoscută până atunci, dulce, mă cuprinde. Mă leagăn şi încep să fredonez frânturi de cântece de şatră, la întâmplare. Antonio doarme dus iar Vicente îşi pregăteşte, meticulos, încă o doză... De când Vicente se ocupă de signora Carmela, bătrâna doarme mai tot timpul. Habar n-am ce medicament miraculos îi administrează doctorul. N-o mai aud urlând [...]» (p. 405); «Vicente e implicat într-un proces la Napoli şi pentru trei săptămâni va lipsi [...]. Filolele injectabile se duc văzând cu ochii şi la sfârşitul primei săptămâni stocul s-a lichidat şi reîncepe coşmarul [...]. Signora Carmela urlă şi se vrăşuieşte în aşternut de se zguduie casa [...]» (p. 409); «Mă trezesc zgâlţâită de umeri. Ce l-a apucat pe Antonio ?... „Dormi de ieri, de la prânz“, îmi spune. Lângă el, doctorul Battista [...]. În patul ei, signora Carmela doarme. Vreau să-i şterg o bală prelinsă între buze. Doctorul îmi dă peste mână: „Las-o, nu mai e nevoie de batistă...“ [...] Când mi se spune că signora a mierlit-o în urmă cu câteva ore, văd negru în faţa ochilor. Pe măsuţă, recunosc fiolele pe care eu însămi i le-am injectat bătrânei, aşa cum i-a cerut Vincente lui Antonio. „Doza s-a dovedit letală“, îmi spune doctorul. Şi în niciun caz, substanţa asta nu e recomandată la oameni... Este chiar interzisă... Excesiv de toxică...“» (p. 411; s. n. − da, Distinse Receptor, ai dreptate, verbul a [se] vrăşui – corect: a [se] vârşui – înseamnă, pur-valahiceşte, „a se zbate ca peştele într-o vârşă, când o scoţi dis-de-dimineaţă, cu vreun crap-doi, ori cu vreo ştiucă, din Jiu“); etc.  
 
Moartea provocată signorei Carmela, nu de pancreatită, ci de un „miraculos medicament“ prescris / administrat de medicul veterinar Vincente şi − în absenţa veterinarului, plecat din Roma, fiind „implicat într-un proces, la Napoli“ − de fiul acesteia, Antonio Pugli, ori de îngrijitoare, atrage asupra Miandei „pedeapsa cu închisoare pe viaţă“:  
 
«Mi se spune că am zece minute pentru a-mi strânge lucrurile. Pe măsuţa din sufragerie observ o pereche de cătuşe... Îl strig pe Antonio. Niciun răspuns... Aveam să aflu mai târziu că pe el îl săltaseră în zorii zilei iar pe signora Carmela au dus-o la spitalul doctorului Battista să i se facă autopsia.» (p. 415).  
 
Şi în capitolul al treisprzecelea (deşhutrin, „pe limba ţigănească“, Distinse Receptor, nu deuteriu / „hidrogen greu“, sau, mai exact spus, pe limba noastră valahă, „apa grea de Halânga-Drobeta“) – cum, de altfel, în toate cele anterioare –, autorul Florin Logreşteanu şi-a înzestrat eroina-i din centralul panou romanesc, Mianda, nu numai cu fermecata „oglindă temporal-retrovizoare“, iubitoare şi armonizatoare de reliefuri ale realului teluric-celest între cele paradisiace şi demonice, între cele apolinice şi dionisiace, între cele constelate şi apocaliptice etc., ci şi cu puterea estetic-paradoxistă de „a dinamita miturile“ până la „transformarea acestora în miteme“ şi, apoi, de „a le reordona, de a le reînchega / recristaliza“ în alte „frumuseţi / valori noi“, ori de a „supune miturile“ unui clivaj care permite înrăzărirea unui nou filon de aur de douăzeci şi patru de carate.  
 
În ordinea „intrării“ miturilor / mitemelor din paginile romaneşti ale capitolului Treisprzece / Deşhutrin, se disting:  
 
(1) „mit“ / „miteme“ din constelaţia mitosofic-pelasgă > valahă a Mumei-Pământ / Babei-Gaia, sau a Pajurei dintre Alba Lume şi Lumea Neagră, întru re-naştere de Fiu / Făt-Frumos  
 
(ce, spre a fi adus de Gaie de pe Tărâmul Zmeilor / Infern, pe tărâmul Luminii, al Albei Lumi, este nevoit să-şi taie carnea din talpă − lăsându-ne nouă „scobitura“, ereditar – spre a-şi hrăni Păjuroanea „ca să nu se prăbuşească înainte de-a ajunge la malul / „buza“ izbucului, ori a crevasei dintre tărâmuri),  
 
care „se reasamblează“ în paradoxista alegorie a lubeniţei uriaşe  
 
(„locuită“ de „Mama eroului romanesc-logreştean, Antonio“ ca „miandic Şarpe Negru“, antrenând simbolica morţii întru nouă naştere)  
 
ameninţată de porcul galben; în ultimă instanţă, galbenul porc („nerasial“) e suliţat de italianul de Roma, Antonio:  
 
«Cocoţat, pe jumătate gol, pe un uriaş pepene verde, Antonio împunge cu o lamă de cuţit porcul galben, care-i dă târcoale. Pantalonii săi albaştri sunt prinşi în talie, sub buric, cu o curea neagră, de al cărei capăt, răsfrânt din mijloc, atârnă două ţepuşe din argint [...]; porcul prinde curaj şi reuşeşte să-şi înfigă colţii în bostanul de două ori cât el [...]; Antonio urlă de durere: jivina i-a prins laba piciorului [...]; cureaua cu două ţepuşe de argint se scutură, se încordează, zvâcneşte, se împlântă în gâtul porcului care se zbate neputincios cu beregata prinsă în gura şarpelui negru [...]. „Ai priceput“, îmi confirmă Antonio. „Mama...“» (p. 373 sq.; s. n.);  
 
(2) „mit“ / „miteme“ pentru „antimunte“, sau Munte de Gunoi (urban-periferic), miandic „relief“ freudian prezent chiar din capitolul întâi, devenit topos de naratologice planuri clivante / paralele, cât şi „bază“ / „pol“ noianului de negru, guvernat de Şarpele Negru :  
 
«Mă cheamă Mianda, sunt frumoasă şi-aş vrea să mă mărit după legea noastră [ţigănească], însă Caracatiţa nu este de acord [...]. Mă strecor în canalul colector [...]. Câţiva corbi mă descoperă [...]; sunt tovarăşii mei de joacă de pe Muntele de Gunoi.» (Unu / Iekh, p. 6 / 8; s. n.);  
 
«...ceva mai devreme, noul prefect de Dolj coborâse [în Popoveni-Craiova] dintr-un jep în mijlocul ţigăniei [...]: „Or să vină maşinile să ia tot !“ – a arătat spre Muntele de Gunoi. Dumneavoastră va trebui numai să-i ajutaţi pe muncitori la încărcat...“» (Treisprzece / Deşhutrin, p. 403; s. n.);  
 
(3) „mit“ / „miteme“ pentru Salvarea Lighioanelor, inclusiv a Şarpelui Negru − nu de la vreun Tsunami / Potop, deci nu pentru vreo nouă arcă a lui Noe, din „Noianul de Negru“:  
 
«După plecarea autorităţii, ţiganii s-au împrăştiat; au uitat de gunoaie. Pentru prima oară, după mulţi ani, şi-au amintit că, prin tradiţie, au un stăpân; iar bulibaşa le-a spus: „Lăsaţi dracului gunoaiele şi puneţi-vă la adăpost câinii şi mâţele ! Or să vi le ia şi-or să le facă de petrecanie. Ascundeţi-le pe unde puteţi !...“ Caracatiţa şi cu mine strângem surioarele în jurul nostru. Toate avem câte-o ţepuşă în mână. De mijloc ne atârnă o traistă de cânepă. „La Şarpele Negru nu s-a gândit nimeni !“, mârâie sora noastră mai mare. Ne ia dracul pe toţi dacă lăsăm să dispară Şarpele Negru odată cu gunoaiele...“ Nimeni nu ştie mai bine ca noi să descopere hrubele Şarpelui Negru sub maldărele de gunoaie [...]. Până seara, răvăşim gunoaiele de trei-patru ori. Traistele sunt pline, joacă pe pântecele noastre într-o veselie. Claie peste grămadă, năpârcile încearcă să scape, habar n-au că le vrem binele. Am legat gurile sacilor cu sârmă şi, cu ei în spinare, ne îndreptăm spre canalul [...] care adună mizeriile Craiovei şi le împrăştie în apele Jiului. În mlaştinile din jur eliberăm şerpii.» (p. 403 sq.); etc.  
 
(4) „mit“ / „miteme“ se recristalizează tot în chipu-i pelasg > valah − după cum bine ştie şi Distinsul Receptor −, dinspre multimilenarul mit autohton al Balaurilor Cosmocreatori „Afrontaţi“ (reprezentaţi în piatră / ceramică, îndeosebi de „spirala dublă“, încă din culturile precucutenian-pelasge de la Dunăre şi Marea Getică / Neagră), Balaurul „Pozitiv-Creaţiei“, sau al Fărtatului, adică Balaurul / Şarpele Alb, ori Luminos, şi Balaurul „Minus-Creaţiei“, sau al Nefărtatului, adică Balaurul / Şarpele Negru; fireşte, trupul Balaurului / Şarpelui Alb a intrat şi în steagul Daciei; Şarpele Negru din acest roman al lui Florin Logreşteanu este „bun“ / „blând“ în ciuda atributelor sale care ţin de sfera thanaticului, sau a „prevestirilor apocaliptice“:  
 
«Pe drumeagul care se strecoară între canalul colector şi gunoaie, Antonio şi doctorul Vicente au fost atacaţi de un şarpe negru. Reptila, mare, lucioasă, s-a postat în mijlocul drumului şi nu e chip să plece. Antonio şi Vicente susţin că signora Carmele a fost muşcată de reptilă în momentul în care se întorcea din Popoveni cu un tăierel de lapte. Un ţăran s-a lăsat convins s-o transporte cu căruţa la Craiova. Privesc atentă şarpele. Doarme. Le spun gagiilor c-am să trec prima, fără să deranjez reptila; numai atunci atacă [...]. Mai fac doi paşi, aproape dezechilibrându-l pe Vicente [...]. Brusc, reptila înalţă capul, sâsâie, sau ce Dumnezeu face, spre mine... Dar este clar că a devenit ameninţătoare [...]. Iar Şarpele Negru este un fel de ţigan al şerpilor...» (p. 406; s. n.); etc.  
 
Alături de romanele-i „mai vechi“, Casa cu iederă (2010)* şi Puzzle (2013)*, cel de-al şaselea roman al lui Florin Logreşteanu, Negru profund, noian de negru (2016), dacă ar fi editat biblingv (în engleză şi în valahă, pentru o mai profundă cunoaştere în diferite spaţii spirituale ale planetei, pentru un „mai mare circuit“, inclusiv „Internet-circuitul“), însă cu titlul „mai exact-aplicat“ şi „mai uşor memorabil“, Mianda, ar fi putut, sau ar putea concura oricând cu majoritatea romanelor laureate cu Premiul Nobel, ori urmând a li se acorda în „viitorul apropiat“ acest faimos premiu internaţional (fie că abordează macrotema „integrării“ / „dezintegrării“ unei minorităţii etnice, fie că se circumscriu altor teme), evident, câştigând „detaşat“, prin alpinismul valoric-estetic al „întregului romanesc“, unul din „primele trei locuri“.  
 
_______________________  
 
*Reamintim Distinsului Receptor că romanele Casa cu iederă şi Puzzle, de Florin Logreşteanu, s-au bucurat de „radiografii“ speciale în capitolul „Răpitoare metalizate“ în „clivante roci“ naratologice din lucrarea noastră, Pagini de istorie literară valahă de mâine, volumul al II-lea, Timişoara, Waldpress (ISBN 978-606-614-091-1 / 978-606-614-128-4), 2015, pp. 341 – 360, „radiografii“ ce pot fi revăzute şi la adresa:  
 
http://www.banaterra.eu/biblioteca/sites/default/files/002-vol-ii-pachia-tatomirescu_ion_pagini_de_istorie_literara_valaha_de_maine_ii_0.pdf .  
 
Referinţă Bibliografică:
Macrotema „integrării“ unei minorităţii etnice şi „o monografie“ de personaj-oglindă-retrovizoare ca operator în memoria clivabilă / Ion Pachia Tatomirescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2725, Anul VIII, 17 iunie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Ion Pachia Tatomirescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Pachia Tatomirescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!