CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Eveniment > Cronici >  



PAGINI DE ISTORIE A PRESEI VALAHE DE MÂINE: Neamul Romănesc Literar II
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
*  
  
 
  
Ion Pachia-Tatomirescu  
  
 
  
PAGINI DE ISTORIE A PRESEI VALAHE DE MÂINE:  
  
 
  
Neamul Romănesc Literar  
  
 
  
II  
  
(continuare din ediţia nr. 2630 / miercuri, 14 martie 2018)  
  
 
  
Neamul Romănesc Literar, anul al IV-lea, nr. 3 / 29 ianuarie 1912. (1) „Articol de fond“ / „Editorial“. Articolele din această rubrică „directorială“ a periodicului Neamul Romănesc Literar sunt semnate de Nicolae Iorga, mai de fiecare dată reuşind să încordeze săgeata din iris şi timpanul Distinsului Receptor, să-i electrizeze atenţia într-un inconfundabil stil impunător de „nobleţe fulminantă“, „ozonat-fulgerătoare“, atât prin cele privitoare la angajarea Neamului, adică a Poporului Pelasg > Valah, din 24 Ianuarie 1859 încoace, în istoria re-Unirii parţiale a Daciei Nord-Dunăreano-Pontice, sub numele de Romania > Romănia (cum se zicea şi în anotimpurile anului 1912) > România (cum se-aude şi astăzi), cât şi prin cele privitoare la mari personalităţi ale ştiinţei şi artei din spaţiul spiritual al Valahimii (articole din care enumerăm mai jos „doar cu unul peste duzină“):  
  
Despre Unire  
  
(iniţial, conferinţă susţinută la 24 Ianuarie, 1911, în unic-faimos-bucureşteanul Ateneu din România, conferinţă a cărei stenografiere a fost în grija lui Henri Stahl şi al cărei text publicatu-s-a în două numere ale Neamului Romănesc Literar – siglă: NRL −, nr. 3 / 29 Ianuar, 1912, pp. 33 – 37, şi nr. 4 / 5 Februar, 2012, pp. 51 – 56; asupra întregului text revenim, infra);  
  
O sărbătorire  
  
(«la împlinirea vârstei de 60 de ani a unui scriitor de valoare superioară [...], I. L. Caragiale» / NRL, nr. 4 / 2012, p. 49 sq.);  
  
Ioan Borcia  
  
(«Moare la Sibiu, abia trecut de 30 de ani, un om care, în alte împrejurări ar fi putut aduce şi mai mari servicii literaturii şi culturii noastre [...]; a scris frumoase versuri şi [...] ne-a împărtăşit cu traduceri – din marii poeţi germani şi din Shakespeare.» / NRL, V, nr. 8, din „4 Mart, 1912“, p. 113 sq.);  
  
Ce suntem datori a spune altora ?  
  
(«Idei dintr-o conferinţă ţinută la Buzău» / NRL, V, nr. 9, din „11 Mart, 1912“, pp. 129 − 132);  
  
O piesă  
  
(«...Literatura dramatică română este, ea înfloreşte şi influenţează...» / NRL, V, nr. 10, din „18 Mart, 1912“, p. 145 sq.);  
  
Ce trebuie să credem ?  
  
(«Idei dintr-o conferinţă ţinută la Piteşti» / NRL, V, numerele 11 − 12, din „1 April, 1912“, pp. 161 − 164);  
  
Ce rămâne...  
  
(«O, cum se îmbulzesc, an de an, în literatură şi în artă, formulele nouă ! Ele tind, înainte de orice, să se deosebească de ceea ce a fost [...]. Literatură şi artă nu pot fi decât pentru noi toţi, nu pentru gustul unuia şi altuia. „Noi toţi“ însă nu murim; ne schimbăm numai. Din generaţie în generaţie suntem, cu toate progresele, veşnic asemenea cu noi înşine. Păstrăm o zestre dată omenirii noastre de la început: zestre de dureri şi bucurii, de speranţe şi deziluzii, de credinţe şi de lupte.» / NRL, V, nr. , din „2 Ianuar, 1912“, pp. 209 − 211);  
  
Poeţii vechi“...  
  
(«Ştefan O. Iosif a scos un volum de poesii. „Ramurile“ din Craiova anunţă adunarea versurilor lui I. U. Soricu. Ici şi colo mai e câte unul care nu s-a convertit la etalagiul mercantil...» / NRL, V, nr.15, din „21 April, 1912“, pp. 225 − 227);  
  
Două aniversări  
  
(«La 16 Mai 1912, s-a pomenit de Ruşi, cu obraznice strigăte de triumf şi cu slujbe bisericeşti făţarnice, anexarea Basarabiei noastre, jumătatea cea mai bună din Moldova, am răspuns prin adunări culturale, prin scrieri doveditoare, prin durere liniştită şi fecundă reculegere. Tot atunci Românii din Ungaria îşi aminteau, prin serbările de la Braşov, de Gheorghe Bariţ care a fost mai mult decât un gazetar şi un istoric; a fost un ferment de viaţă culturală şi un model de viaţă închinată unui scop neschimbat: ridicarea neamului prin conştiinţa sa. Şi de departe, răsunau aplauzele a opt mii de oameni cari cereau la Alba Iulia respectarea limbii romăneşti.» / NRL, V, numerele 18 − 19 , din „19 Maiŭ, 1912“, p. 273);  
  
I. L. Caragiale  
  
(«Natura s-a sfiit să scadă prin chinurile şi slăbiciunile bolii pe acel tânăr de şaizeci de ani, voinic, frumos, sigur, vesel – tot numai siguranţă şi energie −, care era pentru noii prieteni care-l vedeau des, ca şi pentru prietenii cei mai vechi, şi poate nu din cei mai răi, Ioan Luca Caragiale. L-a luat dintr-un singur gest căruia el i s-a supus fără sfială. Trăia de ani de zile într-un exil de bunăvoie, pe care ţara nu-l merita. Ea, şi cu dânsul neamul întreg, îi încunjurase icoana de o strălucită glorie. Geniul lui era unul din punctele nediscutate ale Crezului naţional. Şi tot despreţul, pe care-l arunca el admiratorilor şi iubitorilor săi, n-ajungea ca să ştirbească aureola. I se recunoştea – lucru rar pe lume – dreptul de a zice şi a face oricui orice, de a jigni sentimentul public în orice formă, de a sta împotriva vremii sale, şi când greşea ea, şi când el era greşitul. Mărimea şi caracterul de sigură eternitate a talentului său literar nu explică îndeajuns această atitudine. Urmaşii cari n-au văzut şi auzit omul, n-o vor înţelege. Acest om cu ochii în cari fugeau flăcări ciudate, de ironie şi înduioşare, de admiraţie şi pornire distrugătoare [...]. Cântărea de o sută de ori cuvântul pe care-l cobora pe hărtie într-o caligrafie perfectă, pe care-l cetia cu o dicţiune fără greş, pentru a-l distruge la cea mai slabă îndoială despre adevărul corespondenţei lui cu ideea sa ori cu armonia operei. Un condei mai stăpânit n-a existat vreodată, nici aiurea, şi rareori un creator mai mare a distrus cu mai multă pasiune opera sa pentru că nu corespundea celor mai nobile intenţii artistice. Dar, în acelaşi timp, mintea lui era plină de planuri uriaşe, de figuri extraordinare, de acţiuni exagerate, de contraste tari, de atacuri revoluţionare, de paradoxe nebune, şi niciodată nu era mai mândru decât atunci când putea să prindă în senina formă clasică rece ceva din concepţiile unui romantism înflăcărat.» / NRL, V, nr. 23, din „16 Iunie, 1912“, p. 353 sq.);  
  
Ce se iubea în Caragiale  
  
(«Dacă toţi cei cari scriu prin ziare despre I. L. Caragiale, a doua zi după trecerea lui din viaţă, şi-şi aduc aminte, şi laudă, şi suie pănă în slava cerurilor [...], dacă toţi aceşti ziarişti fără ocupaţie bine determinată ar fi iubit în el opera lui, una din cele mai desăvârşite şi armonioase forme ale realismului critic, ne-am bucura. Ferice de ţara în care poate fi iubit, admirat şi regretat cineva aşa de mult pentru nemuritoarele pagini ale scrisului asupra căruia şi-a concentrat toată viaţa ! [...] Uitam o categorie, care s-ar supăra. Caragiale a lovit, cu cruzime, întâi în formele fără fond, cum obişnuia, de altminterea, „Junimea“. De la această fază se trece la faza constructivă, în care vezi, după decenii de cultură serioasă, şi altceva decât „moftul român“ [...]. Ei bine, toţi înăcriţii, toţi ambiţioşii nesatisfăcuţi, toţi cei ce sufăr după iluzia geniului ce li s-ar fi sălăşluit în tidvă, toţi boemii cari cred că aveau aripi pe care un mediu infam le-a amorţit, toţi „rataţii“ şi învinşii unei porniri peste puterile lor, toţi fac lui Caragiale, fiindcă au zâmbetul lui amar, injuria supremă de a-l privi ca dintre ai lor, ca un simbol al victimei unei organizaţii stupide. Întocmai precum, ieri, toţi halucinaţii, reali sau prefăcuţi, purtau în buzunar chipul tânărului Eminescu despletit.» / NRL, V, nr. 24, din „23 Iunie, 1912“, pp. 369 – 371 / s. n.;  
şi în trena acestei „ample paranteze“, îngăduie-ni-se a reaminti Distinsului Receptor că expresia valahă a umbla cu chipul despletit / a umbla cu podoaba capilară nu împletită în cozi, ci cu coada / cozile despletite înseamnă − şi astăzi, în Bucovina copilăriei lui Nicolae Iorga, dar şi în alte câteva provincii ale Daciei − a purta doliu după moartea bunicului / bunicii, a tatălui / mamei, sau a fratelui / sorei“; această realitate valah-etnografică a fost conjugată liric-paradoxist, de Ion Pachia-Tatomirescu, într-un micropoem „în-replică-la-haiku“ − trisalmul, de numai 17 silabe dispuse în trei versuri pe măsura 6 / 6 // 5 −, în ciuda cenzurii ceauşiste din 1984, dar şi a pelicanilor criticii literare din acele anotimpuri încoace, căci desfăşurarea-i cosmică, din adevăratul biblic-simbol al curcubeului − drept „legământ al lui Dumnezeu, de după Potop, cu toată Fiinţarea terestră“: Curcubeul de nord / trece prin casa mea, // despletindu-se... − cf. Ion Pachia-Tatomirescu, Peregrinul în azur, poeme, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1984, p. 18);  
  
Octavian Smighelschi  
  
(«...Acum câteva zile la Blaj, în cimitirul unde pământul păstrează ce a putut să sacopere din Augustin Bunea, s-a aşezat sicriul în care zac amorţite pentru vecie mâinile făcătoare de minuni ale marelui pictor Octavian Smighelschi.» / NRL, V, numerele 43 − 44, din „15 Novembre, 1912“, pp. 673 − 675);  
  
Ceatalgeà  
  
(«Vechii Sultani aveau mai mult decât bietul bătrân gras şi molâu Mohamed al V-lea, care era să piardă sfânta Istambul cucerită de cel de-al doilea Mahomed, Biruitorul [...]. Sultanul Soliman cel Măreţ era pe Scaunul de stăpânire al Osmanilor în iarna anului 1564. Îl prinse dorul vânatului [...]. La 28 ale lunii [Februar] se aşeză la „Ceatalgeà“ – Satalge – „loc aproape de Podul-cel-Mare – Ponte Grande, Böiuc-Cecmegè, departe o zi de Capitală“ – Hurmuzaki, Documente, VIII, p. 91, nr. CXXII. Acest pod cu 28 de arce, cu patru suişuri şi patru coborâşuri, îl făcuse doar el din piatră de biserică şi de ziduri dărâmate...» / NRL, V, numerele 45 − 46, din „25 Novembre, 1912“, p. 705 sq.); etc.  
  
 
  
Revenim asupra articolului Despre Unire, de Nicolae Iorga, publicat în Neamului Romănesc Literar, nr 3 şi nr. 4 (29 ianuarie şi, respectiv, 5 februarie), 1912, pentru că aici, iorghist-mediatica pană de douăzeci şi patru de carate aşterne câteva esenţiale aserţiuni, parcă „uluitor de actuale“ şi pentru Distinsul Receptor de astăzi, chiar dacă trecut-au 106 ani de când au văzut lumina tiparului.  
  
Clasa politică din România zilei de 24 Ianuarie 1911 – după cum certifică Nicolae Iorga chiar din ziua respectivă − privea cunesimţire“, fără „cuvenitul respect“, sărbătorile naţional-valahe, re-Unirea provinciilor Daciei antice, Dacie din care ivitu-s-au evmezicele Principate Valahe („nord-dunărene“ / „sud-dunărene“), deci nu sub numele strămoşesc de Dacia  
  
(toponim care ar fi trezit conştiinţa naţional-valahă, nume ce trebuia să fie cu sfinţenie păstrat / purtat şi azi prin istorii, ca şi etnonimul Pelasg > Valah / Vlah, ori etnonimul pelasgo- > valaho-monoteist-zalmoxian de Dax > Dac, în antonimie cu Thrax > Thrac, „pelasg > valah-închinător la vechii idoli ai Cogaionului“, „politeişti pelasgi > valahi de credinţă cogaionic-străveche ca înainte de Reforma Zalmoxianismului din orizontul anului 1600 î. H.“, după cum subliniat-am în nenumărate rânduri),  
  
ci sub numele de România > Romănia > România, toponim care a fost „pe placul celor trei imperii“ cu capitalele la Istambul, Viena şi Moscova  
  
(imperii între ale căror sfârtecătoare-de-Dacie roţi dinţate îmbinate la Dunăre / Carpaţi a reapărut pelasgo- > valaho-daco-creştinul stat modern din 24 Ianuarie 1859),  
  
cam tot aşa cum clasa politică pospolit-comunistoido-johannisto-dragnisto-tăricenistă a ţării noastre de astăzi întâmpină centenarul RomânieiMari“ (tot „parţial re-Unită“ şi în „etapa din anul 1918 !“):  
  
«Dacă serbările naţionale ar fi numai pentru ca noi să ne bucurăm de ceea ce au îndeplinit înaintaşii noştri, fără îndoială că ele ar trebui suprimate; cea dintâi datorie de educaţie a poporului ar fi în cazul acesta suprimarea irevocabilă a serbărilor naţionale [...]. Trebuie să recunoaştem că prea adeseori aşa privim sărbătorile naţionale [...]. Pe când înţelesul serbărilor naţionale, al acelor serbări care într-adevăr ridică din când în când moralul unui popor şi-l fac potrivit pentru fapte mari, rostul drept al serbărilor naţionale este să ne comparăm cu acei cari au săvârşit faptele pe care le amintim, să comparăm valoarea noastră cu valoarea lor, şi din această comparaţie între faptele lor mari, săvârşite odată, şi între faptele mari care nu s-au săvârşit încă, din comparaţia între valoarea lor fixată în paginile istoriei şi între valoarea noastră pe care rămâne să o însemne istoricul viitorului, dacă valoarea aceasta va fisă se socoată nu numai critice, dar şi învăţături pentru ceea ce suntem datori să facem. Un popor sănătos astfel îşi serbează aniversările naţionale [...]. Să ne închinăm marii amintiri a lui Vodă-Cuza, amintirii celor cari l-au încunjurat şi fără de cari, fără îndoială, că naţionalul act n-ar fi fost îndeplinit şi după aceea, fericiţi că suntem născuţi în România unită, să ne căutăm fiecare de afacerile noastre particulare [...]. Unirea e săvârşită atât de bine de Cuza-Vodă, încât neunirea noastră nu o poate zgudui [...]. Astfel Unirea este, nu se cere nimic decât numai recunoaştere şi recunoştinţă, însă cu un prinos adus de suflete, fără îndoială sincere, marelui săvârşitor al faptului capital din istoria modernă a României.» (NRL, IV, nr. 3 / 29 Ianuar 1912, pp. 33 sqq.; s. n.).  
  
Nicolae Iorga observă cu claritatea veritabilului istoric-dialectician că „marelePopor Pelasg > Valah  
  
(şi azi, „ciopârţitul de imperii“, de la cel „antic-slăvitul“ Imperiu Roman şi până la cel „evmezico-contemporan-şi-tot-aşa-de-slăvitul“ Imperiu Sovietic Rus / U. R. S. S.),  
  
prin urmare, al nostru Valah Popor, „mare la inimă“, solicită imperios în frunte-i (în 24 Ianuarie 1911, cum, de altfel, şi astăzi) „doi-trei bărbaţi de stat de talia lui Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu ş. a. (valahi, nu „străini“ / „hohenzollernieni“), „hotărâţi cu fapta“, în primul rând, spre a continua procesul de re-Unire a Valahimii între hotarele Daciei  
  
(nu între hotarele Daciei Nord-Dunăreano-Pontice a lui Decebal, ci între graniţele sacrei Dacii a lui Burebista, ori ale Daciei lui Regalian, strănepotul regelui-erou, Decebal, aşadar, domnilor „falsificatori de istorii“ ale poporului meu, nu numai între hotarele „României Mari“, din 1918, cea „re-ciuntită“ de Imperiul lui Stalin)  
  
şi, în al doilea rând, spre a realiza şi întreţineal doilea temei al vieţii naţionale unite [care] e cultura“:  
  
«Pentru un popor mare la inimă ajung doi-trei oameni mari cu gândul şi hotărâţi cu fapta ca să întemeieze ceea ce a întemeiat generaţia de la 1859 [...]. Dar, dacă pentru realizarea unităţii politice, fie măcar în forma aceasta modestă pe care am putut-o avea la 1859, se cere şi inimă şi sprijin din afară, se mai cer anumite momente în politica universală, pe care să ştim a le întrebuinţa, dar pe care nu le putem crea. Şi numai Dumnezeu ştie câte momente am pierdut după 1859 pentru a desăvârşi ceea ce la 1859 fusese început, momente pierdute în ceea ce priveşte desăvârşirea ca Stat a unui popor. Momentele acelea nu trag de mânecă pe nimeni, nu se anunţă ceremonios cu sunete de trompetă, sunt înţelese numai de oameni cari au o anumită minte.» (NRL, IV, nr. 4 / 5 Februar 1912, pp. 51; s. n.); «...în afară de desăvârşirea graniţei ţării noastre, în afară de adunarea întreagă a neamului românesc în acelaşi cuprins, e marea operă a [re-]unirii de îndeplinit aici la noi [...]. Această operă e a unirii morale [...]. Opera de unire morală în domeniul dreptăţii a început-o Cuza-Vodă însuşi atunci când a dat pământ sătenilor [...]. Atâta vreme cât conştiinţa romănească, mândria romănească, speranţa romănească vor fi în câteva mii de oameni de sus, nu suntem un popor. Statul nostru poate să aibă pentru duşmanii noştri caracterul unei formaţiuni politice trecătoare, şi nu putem veni, noi de sus, ca să îndemnăm pe cei de jos la unirea sufletelor noastre pănă nu ne vom găsi împreună, şi ei şi noi, în aceeaşi ţară care să aibă legi pentru ca legile să o stăpânească de fapt, a face din ea o ţară în care dreptatea să fie cea mai sfântă icoană, împotriva căreia nici gândul cel mai păgân să nu îndrăznească a se ridica; însemnează aceasta a pune o temeinică bază viitorului României într-adevăr unite [...]. Al doilea temei al vieţii naţionale unite e cultura. Şi, când Cuza-Vodă a început, el, cel dintâi, să înzestreze satele noastre cu şcoli, a pornit şi în această privinţă opera de unire morală.» (ibid. p. 52 sq.);  
  
Ceea ce Nicolae Iorga constata după trecerea uneijumătăţi de secol“ (în 1909) de la Re-Unirea din 24 Ianuarie 1859, rămâne etern-valabil pentrurenaşterilePelasgimii > Valahimii prin / din toate euro-asiatico-anotimpurile lumii:  
  
«De la Unire a trecut o jumătate de veac. Într-o jumătate de veac, popoare cu mai puţine însuşiri decât ale noastre au desăvârşit această unire morală care este absolut necesară. La noi, două generaţii au părăsit drumul cel drept. Nu e prea târziu ca măcar generaţia de astăzi să simtă datoria ei în întregime şi să prefacă simţul acesta al datoriei în faptă folositoare pentru întemeierea unei vieţi unitare a României, destinată a completa unirea pe teritoriu românesc a tuturor celor cari alcătuiesc neamul nostru. Fiindcă, dacă unitatea morală a unui popor zăboveşte, împrejurările cele mai prielnice materiale nu pot folosi la nimica. Să nu vie vremea când toată lumea ne va îndemna la o desăvârşire materială şi nu vom găsi în noi însuşirile morale care trebuie pentru a ne face vrednici de acest îndemn !» (ibid., p. 55 sq.; s. n.).  
  
Referinţă Bibliografică:
PAGINI DE ISTORIE A PRESEI VALAHE DE MÂINE: Neamul Romănesc Literar II / Ion Pachia Tatomirescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2631, Anul VIII, 15 martie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Ion Pachia Tatomirescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Pachia Tatomirescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!