CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Eveniment > Cronici >  



PAGINI DE ISTORIE A PRESEI VALAHE DE MÂINE: „Convorbiri literare“ în vârstă de un secol şi jumătate II**
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
*  
  
Ion Pachia-Tatomirescu  
  
 
  
PAGINI DE ISTORIE A PRESEI VALAHE DE MÂINE:  
  
Convorbiri literareîn vârstă de un secol şi jumătate  
  
II**  
  
 
  
Convorbiri literare (Bucureşti, spiritus rector: Titu Maiorescu; comitetul redacţional / director-1896: Teohari Antonescu, I. Al. Brătescu-Voineşti, M. Dragomirescu, D. Evolceanu, I. S. Floru, P. P. Negulescu – pare-se, „prin rotaţie“, „redactor-responsabil“ / „redactor-şef“ la convorbiristul număr „de faţă“ −, Constantin Rădulescu-Motru ş. a.), anul al XXX-lea, vol. I, nr. 3 / 1 martie, 1896 (pagini B-5: 160 / 321480).  
  
„Deschiderea“ Convorbirilor literare, XXX, vol. I, nr. 3 / 1 martie, 1896, se face prin Filosofia în viaţa practică, partea I (pp. 321 – 335) şi partea a II-a (335 − 344), un eseu al tinereţii filosofice a profesorului de „logică, istorie şi enciclopedia filosofiei“ de la Universităţile din Iaşi şi din Bucureşti, Petre Paul Negulescu (Ploieşti, 18 octombrie, 1870 – 1951, septembrie, 28, Bucureşti), „partizan“ al determinismului, al progresului social-uman, al unităţii materiale a lumii etc., înverşunat critic al idealismului subiectiv aprioric / empiric, al fascismului / rasismului etc.  
  
În partea întâi a eseului, autorul abordează problema necesităţii ştiinţei / disciplinelor ştiinţifice în societatea umană, naşterea şi nevoia / setea omului atât de cunoaştere mitică / religioasă (mai întâi), cât şi (mai apoi) de cercetare ştiinţifică a fenomenelor / obiectelor lumii înconjurătoare:  
  
«Se vorbeşte, de regulă, în cărţile în care se expun diferitele ştiinţe, de importanţa sau utilitatea lor pentru viaţa omenească. Obiceiul acesta este foarte răspândit – şi din această cauză foarte banal; însă banalitatea care discreditează mai totdeauna un obicei în faţa oamenilor superficiali, îl impune, din contra, atenţiunii oamenilor care simt nevoia de a pătrunde mai adânc în firea lucrurilor. Căci un obicei care e banal, fiindcă e foarte răspândit, se poate să fie foarte răspândit fiindcă răspunde unei necesităţi generale sau unei înclinări inerente naturii omeneşti [...]. Creată de oameni, ştiinţa nu există dar decât numai prin oameni şi pentru oameni. De ce a fost creată ştiinţa şi de ce continuă ea de a exista, dezvoltându-se necontenit? A fost creată, şi e fără încetare, cu preţul celor mai uriaşe sforţări, întreţinută, pentru a satisface două nevoi fundamentale ale firii omeneştiuna de natură ideală, cealaltă de natură practică» (p. 321 sq. ; s. n. / v. pagina 321 scanată, supra).  
  
P. P. Negulescu încorolează şi lămureşte cu măiestrie filosofic-pedagogică Distinsului Receptor o serie de concepte şi de probleme – complexe, unele chiar cu „spinoşenia atractiv-învelită în velura purpuros-imperială a paginii“:  
  
nevoia de a înţelege / cerceta lumea nu e generală, ci particulară, exercitându-se în fiecare ens al societăţii umane, la unii − în putere şi la alţii – în adormire / atrofiere (p. 323):  
  
«...fiindcă la marea majoritate a oamenilor ea a fost satisfăcută încă de la începutul manifestării ei [a nevoii cercetării ştiinţifice] încă din copilărie, prin inculcarea unor explicări făcute gata, de regulă, tradiţionale – prin inculcarea explicărilor religioase. Căci religiunile sunt în primul rând sisteme de explicare a lumii. N-avem, în[tr-]adevăr, pentru a ne convinge de aceasta, decât să ne amintim că toate religiunile istorice până acum studiate cuprind o istorie a creaţiunii, o Genesă, adică o explicare a formării universului. Şi de aceea toţi, dar absolut toţi oamenii sunt, sau au trebuit să fie, până la un moment al dezvoltării lor intelectuale, religioşi. Cei ce nu mai sunt religioşi, nu mai sunt pentru că dezvoltarea lor intelectuală i-a dus la alte explicări mai bune, adică – pentru ei – mai satisfăcătoare decât explicările religioase şi inevitabile. Numai aşa se explică universalitatea religiunilor. Numai aşa se explică de ce n-a fost şi nu este popor cu o suficientă dezvoltare intelectuală, care să nu fi avut şi să nu aibă o religiune.» (p. 323 sq.);  
  
nevoia ens-ului uman de a trăi pe lume, de a-şi conserva existenţa“ :  
  
«Această nevoie este a doua din cauzele de căpetenie ale existenţei ştiinţei [...]. Cunoştinţa fenomenelor naturii e dar indispensabilă pentru conservarea existenţei omeneşti, pentru că ea singură dă omului putinţa de a le stăpâni, adică de a lucra asupra lor. De aceea şi dă filosoful francez, Auguste Comte, ştiinţei, din punct de vedere practic, definiţia aforistică: „science, d’où prévoyance, prévoyance d’où action“. Trebuie să cunoaştem fenomenele naturii pentru a le putea prevedea, şi trebuie să le putem prevedea pentru a le putea stăpâni, înlătura, sau modifica, în intereseul conservării şi dezvoltării vieţii noastre [...]. Aceste două cauze ne permit acum să găsim punctul de vedere din care trebuie privită ştiinţa în raportul ei cu omenirea, fără care ea n-ar fi existat şi n-ar putea exista niciodată» (p. 325 sq.);  
  
fericirea omenirii“ – „scop, sau efect ultim al progresului“:  
  
«Mobilul şi deci scopul ştiinţei, în general, este, în ultimă analiză, fericirea omenească.» (ibid.); «este de discutat dacă scopul către care se îndreaptă progresul social va fi sau nu fericirea; dar este indiscutabil că scopul activităţilor individuale care alcătuiesc acest progres este în adevăr fericirea [...]. Fericirea, ideea şi dorinţa fericirii este marele motor al activităţii omeneşti, atât în viaţa practică, precum şi în viaţa teoretică. Indiferenţa nu e un principiu de activitate, ci o stare de echilibru sufletesc, care exclude orice activitate [...], orice înclinare, orice pornire într-o direcţie sau alta.» (p. 327);  
  
libertatea voinţei“, „libertatea de indiferenţă etc. – atrag „lămuriri veluros-învăluitoare“, mai întâi, dinspre evmezica „pildă“ / „fabulă“ de inspiraţie aristotelic-averroesiană a preotului / filosofului Jean Buridan, de la Universitatea din Paris, înţelept trăitor între orizonturile anilor 1330 şi 1358, „pildă“ / „fabulă“ cunoscută sub titlul „folcloric-internaţionalizat“, Măgarul lui Buridan, în a cărei alegorie se face grăire despre asinul ce, indecis încotro să se îndrepte, moare de foame la jumătatea distanţei dintre două căpiţe egale de fân, alegorie al cărei „[ne]verosimil“ este supus, în ultimă instanţă, unui superb „tir ironic-paremiologic-valah“ al filosofului Petre Paul Negulescu:  
  
«Un măgar, pus între două grămezi de fân absolut egale ca mărime şi ca formă, trebuie, sau să moară de foame fără să se apuce să mănânce din niciuna dintre cele două grămezi, fiindcă nu era niciun motiv care să-l determine să se îndrepteze înspre una şi nu înspre cealaltă, sau trebuie să mănânce, pentru a nu muri de foame, şi atunci el alege una din cele două grămezi fără niciun motiv care să-l fi făcut să o prefere celeilalte, căci amândouă sunt perfect identice. E o observaţie justă şi o argumentare greşită în acest exemplu. Dacă măgarul, de care e vorba, ar fi în adevăr indiferent, el ar trebui, fără îndoială, să rămână veşnic nemişcat, nehotărât, între cele două grămezi de fân. Însă în adevăr indiferent nu ar putea fi decât un măgar care şi-ar fi propus în filosofica lui inteligenţă să justifice teoria libertăţii de indiferenţă. Un măgar real, pus între două grămezi de fân reale, nu e niciodată şi nicidecum indiferent; căci abstracţie făcând de lăcomia firească a animalelor, măgarului trebuie să i se facă în cele din urmă foame şi atunci dorinţa de a mânca devine un motiv foarte puternic, care îl face să nu mai stea la îndoială, ci să intre imediat în activitate şi să-şi mănânce fără alegere amândouă grămezile de fân.» (p. 328; s. n.);  
  
şi mai apoi, puterea comparativă / analogică a exemplului extras din realitatea imediată, exemplu care-ar putea sta sub titlul Copilul şi savantul:  
  
«Se vede lămurit, din acest exemplu, că indiferenţă nu e un principiu de activitate, ci din contra, exclude activitate, când este posibilă. Şi e, în[tr-]adevăr, evident, că un om, căruia ştiinţa îi e indiferentă, care nu aşteapă nimic, nu speră nimic de la ştiinţă, nu va cultiva niciodată ştiinţa. Să comparăm, din acest punct de vedere, un copil din clasele primare cu un om de ştiinţă format. Copilul trebuie să fie silit să se ocupe de ştiinţă câteva ceasuri pe zi, pe când savantul, închis în cabinetul sau laboratorul său, trebuie să fie silit să nu se mai ocupe de ştiinţă, câteva ceasuri pe zi, pentru a-şi îndeplini datoriile fiziologice ale vieţii. De unde această diferenţă ? De acolo, că ştiinţa îi e indiferentă copilului: el nu şi-a pus încă într-însa speranţa fericirii; pentru copil, fericirea există încă în jocurile şi petrecerile copilăreşti. Savantului, din contra, tocmai viaţa cu jocurile şi petrecerile ei îi este indiferentă, şi toată fericirea şi-o caută şi şi-o găseşte el în cercetările lui ştiinţifice...» (p. 329);  
  
progresul general = însumarea bunelor activităţi individuale sub specie felicitatis“ ; durerea – „motor fiziologic al tendinţei către fericire / marele motor al progresului“ :  
  
«Cuvântul „mai bine“ nici nu poate avea înţeles, pentru un om pe care l-am presupune absolut indiferent. Căci „mai bine“ înseamnă „referabil“ – şi orice preferinţă, implicând o înclinare sufletească într-o anume direcţie mai mult decât într-alta, exclude perfectul echilibru al indiferenţei absolute. Pentru oamenii absolut indiferenţi, cuvântul „mai bine“ nu poate dar avea absolut niciun înţeles. Şi totuşi, acest cuvânt este cuvântul de ordine al progresului [...]. Iar dacă oamenii nu sunt indiferenţi, cauza este că ei privesc totdeauna lucrurile sub specie felicitatis, privesc totul – totdeauna – din punctul de vedere al fericirii. Şi acest punct de vedere nu e voluntar ales, ci e impus oamenilor de organizarea lor fiziologică: motorul fiziologic al tendinţei către fericire este durerea.» (p. 330);  
  
fericirea, durerea (concept angajând „vârful spiralei“ în susţinerea „cobiliţei“ / „balanţei“ care-şi pune în „capete“ / „extremităţi“ conceptul „operaţional“ de frică / angoasă, graţie lui Søren Kierkegaard, prinzând Frică şi cutremur, în anul 1843, şi graţie lui Jean-Paul Sartre, „agăţând“ Fiinţa şi neantul, peste secol, în anul 1943), adevărul, pesimismul schopenhauerian şi criticismul kantian etc.:  
  
«Şi dacă speranţa numai de a găsi adevărul e o fericire, ce fericire trebuie să fie certitudinea posesiunii adevărului şi, mai ales, ce durere certitudinea imposibilităţii acestei posesiuni ! Ideea că durerea, pe care o produce convingerea, că adevărul în toată plenitudinea lui nu poate fi găsit, se poate ilustra şi cu un exemplu din istoria filosofiei germane [...]. Căci este evident că una din cauzele de căpetenie ale pesimismului lui Schopenhauer e criticismul kantian, e convingerea că realitatea lumii cunoscute e o ilusiunea, că lumea aceasta nu e decât o nălucire a creierului nostru, şi că, totuşi, dincolo de această nălucire nu putem niciodată străbate pentru a da de fondul adevărat, de esenţa ultimă şi reală a lumii.2» (p. 332);
pentru Distinsul Receptor, reţinem şi câteva aserţiuni lămuritoare din ampla notă (2) secund-negulesciană de subsol:  
  
«2Această afirmare va contrazice poate cunoştinţele elementare ale acelora care vor fi cetit sau vor fi auzit zicându-se că filosofia lui Schopenhauer este o „metafizică“ şi că ea îşi propune tocmai, ca atare, să ne dea cunoştinţa esenţei ultime şi reale a lumei, care ar fi „voinţa“. Filosofia lui Schopenhauer nu e însă decât în aparenţă o metafizică, în înţelesul propriu al acestui cuvânt. Căci ea nu ne dă cunoştinţa „lucrului în sine“, în realitatea lui obiectivă independentă de noi, ci numai manifestarea lui subiectivă – cea mai imediată – care este voinţa. Ca atare, voinţa nu e decât un simplu simbol subiectiv al esenţei obiective a lumii, care ne rămâne în sine tot aşa de necunoscută în filosofia lui Schopenhauer ca şi în filosofia lui Kant [...]. Căci, cu tot numele de metafizică, pe care această filosofie şi-l atribuie, ea nu ne poate face nicidecum să străbatem dincolo de aparenţele subiective ale conştiinţei noastre, care sunt şi rămân vecinic aparenţe subiective, oricât ar fi ele de „imediate“.» / p. 332 sq.); etc.  
  
_________________________  
  
 
  
*Imaginea (supra) reprezintă scanarea primei pagini a revistei Convorbiri literare, nr. 3 / 1 martie 1896, adică pagina 321, căci, după „o modă mediatică“ din acea vreme, numerotarea paginilor dintr-un număr al unei reviste se făcea „în continuarea“ celor din „anteriorul număr“; Distinsul Receptor a mai constatat, ori va mai întâlni asta şi la alte reviste apărute în secolele al XIX-lea, al XX-lea şi al XXI-lea, ca, de pildă: Neamul Romănesc Literar, Oglinda literară (2001 – 2016 / cf.  
  
http://confluente.org/ion_pachia_tatomirescu_1511339549.html ) etc.  
  
**Această „parte secundă“ a articolului „Convorbiri literareîn vârstă de un secol şi jumătate, de Ion Pachia-Tatomirescu, se relevă în completarea „părţii I“ − cea publicată în revista online, Confluenţe literare (ISSN 2359-7593, directori-fondatori:Octavian Lupu / Bucureşti şi George Roca / Australia), anul al VII-lea, ediţia nr. 2527, de vineri, 1 Decembrie 2017 – şi a II-a, din ediţia 2627 / 11 martie 2018 ‒ cf. http://confluente.org/ion_pachia_tatomirescu_1512118589.html .  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
PAGINI DE ISTORIE A PRESEI VALAHE DE MÂINE: „Convorbiri literare“ în vârstă de un secol şi jumătate II** / Ion Pachia Tatomirescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2627, Anul VIII, 11 martie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Ion Pachia Tatomirescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Pachia Tatomirescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!