CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Eveniment > Cronici >  



Titu Maiorescu şi deschiderile moderne ale culturii valahe dintre anii 1860 şi 1917 (VII)*
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
 
  
 
  
Ion Pachia-Tatomirescu  
  
 
  
Titu Maiorescu şi deschiderile moderne ale culturii valahe dintre anii 1860 şi 1917  
  
 
  
(VII)*  
  
 
  
c) «Eminescu şi poeziile lui» (1889). Studiul Eminescu şi poeziile lui, de Titu Maiorescu, datează chiar din anul morţii poetului, 1889. I s-au mai adăugat – la ediţiile augmentate ale volumului «Critice» – o «Notă asupra zilei şi locului naşterii lui Eminescu» şi o scrisoaredin 29 martie 1891 – a călugăriţei Agapia Gherghel, de la Schitul Agafton, unde trăia o mătuşă a lui Mihai Eminescu.  
  
În «Notă asupra zilei şi locului naşterii lui Eminescu», Titu Maiorescu confirmă că într-un registru de la Junimea, aflat în păstrarea lui Iacob Negruzzi, «stă scris pe pagina a doua, de propria mână a lui Eminescu, în dreptul numelui său: „20 decembrie 1849, Botoşani“, şi deasupra este chiar intercalat sfântul „Ignat“, pe care Biserica Ortodoxă îl serbează în adevăr la 20 decembrie.» (MCrit, II, 276 / s. n.; rezultă că după calendarul gregorian, adică destil nou“ ‒ 20 decembrie [1849] + 12 zile ‒, ziua de naştere a lui Mihai Eminescu este 1 ianuarie 1850).  
  
Sora mai mare a poetului, «doamna A[glaia] Drogli, din Cernăuţi» (s. n.), îi scrie lui Titu Maiorescu că biografia publicată în revista «Familia», nr. 2, din anul 1885, «este exactă, cu deosebire că s-a născut în satul Ipoteşti, lângă oraşul Botoşani, depărtare de o oră şi jumătate, la proprietatea tatălui nostru» (s. n.).  
  
Titu Maiorescu mai adaugă că «în matricola Gimnaziului din Cernăuţi, unde a studiat Eminescu, se vede trecută ziua naşterii lui ca fiind 14 decembrie 1849».  
  
După însemnările din Cartea Botezurilor, de la Biserica Domnească din Botoşani, în dreptul lui Mihai Eminovici / Eminescu este trecută data de 15 ianuarie 1850; părinţii sunt «Gheorghe Eminovici, proprietar, şi soţia sa Ralu, născută Vasile Iuraşcu»; Mihai Eminescu a primit botezul în 21 ianuarie şi a avut ca naş pe stolnicul Vasile Iuraşcu. În faţa acestor date, T. Maiorescu trage concluzia: «...prin urmare, poetul nostru este născut la 15 Ianuarie 1850, în Botoşani» (MCrit, II, 277 / s. n.).  
  
Studiul Eminescu şi poeziile lui (1889), de Titu Maiorescu, debutează cu o frază şocantă pentru judecata valoric-estetică din acel timp, fapt confirmat astăzi de devenirea poeziei valahe din secolul al XX-lea: «Tânăra generaţie română se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu».  
  
Studiul maiorescian are două obiective: a) definirea coordonatelor creaţiei eminesciene; b) fixarea individualităţii eminesciene «care a personificat în sine cu atâta strălucire ultima fază a poeziei române din zilele noastre».  
  
Prima parte a studiului maiorescian este un răspuns la întrebarea: «Care a fost personalitatea poetului ?»  
  
Maiorescu consideră că viaţa „externă“ a lui Eminescu se povesteşte simplu, dar «ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut».  
  
După notiţa biografică din care aflăm data şi locul naşterii poetului (supra), ori date despre primii ani de invăţătură de la Cernăuţi, despre studiile de la Viena şi Berlin, despre activitatea lui Mihai Eminescu în calitate de revizor şcolar (1874 –1876) şi de bibliotecar la Iaşi, «destituit şi dat în judecată de Guvernul Liberal», sau date despre bogat-impresionanta-i activitatea de ziarist la «Timpul», despre „izbucnirea bolii din iunie 1883“ şi data morţii poetului, «la 15 iunie 1889, într-un institut de alienaţi», Titu Maiorescu atenţionează cu „solemnă obiectivitate“ Distinsul Receptor din „epoca marilor clasici“ asupra genialelor trăsături ale personalităţii lui Eminescu:  
  
«o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienaţiei declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână» (MCrit, II, 258 / s. n.);  
  
«cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepţiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna; grijile existenţei nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; când nu câştiga singur, îl susţinea tatăl său şi-l ajutau amicii; iar recunoaşterile publice le-a dispreţuit totdeauna» (ibid. / s. n.);  
  
«Regina României, admiratoare a poeziilor lui, a dorit să-l vadă; şi Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen-Sylva. L-am văzut şi eu la curte, şi l-am văzut păstrând şi aici simplicitatea încântătoare ce o avea în toate raporturile sale omeneşti. Dar când a fost vorba să i se confere o distincţie onorifică, un bene-merenti sau nu ştiu ce altă decoraţie, el s-a împotrivit cu energie. Rege el însuş al cugetării omeneşti, care alt rege ar fi putut să-l distingă ? Şi aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desăvârşire lipsit, nu din sumeţia unei inteligenţe excepţionale, de care numai el singur nu era ştiutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideală... [...] Luxul stării materiale, ambiţia, iubirea de glorie nu au fost în nici un grad obiectul preocupărilor sale.» (MCrit, II, 259 / s. n.) etc.  
  
Trecerea de la prima parte a studiului la a doua parte este făcută cu deosebită subtilitate de Titu Maiorescu, prin abordarea „ispititorului rol al femeii“ în viaţa lui Mihai Eminescu:  
  
«Cuvintele de amor fericit şi nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în accepţiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiască nu-l putea captiva şi ţine cu desăvârşire în mărginirea ei. Ca şi Leopardi în Aspasia, el nu vedea în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip nerealizabil. Îl iubea întâmplătoarea copie sau îl părăsea, tot copie rămânea, şi el, cu melancolie impersonală, îşi căuta refugiul într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării şi a poeziei. De aici Luceafărul cu versurile de la sfârşit: Ce-ţi pasă ţie, chip de lut / Dac-oi fi eu sau altul ? // Trăind în cercul vostru strimt, / Norocul vă petrece; / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece.» (MCrit, II, 262).  
  
În partea a doua a studiului, consacrată operei eminesciene, Titu Maiorescu accentuează mai întâi că Eminescu este un om al timpului modern, având o cultură europeană, stâpânind o arie culturală vastă, atât în timp cât şi în spaţiu, fiind un profund cunoscător al filosofiei universale, în special a lui Platon (aprox. 427 ‒ 347 î. H.), Immanuel Kant (1724 ‒ 1804), Arthur Schopenhauer (1788 ‒ 1860):  
  
«...cunoscător al filosofiei, în special a lui Platon, Kant şi Schopenhauer, şi nu mai puţin al credinţelor religioase, mai ales al celei creştine şi buddaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedând ştiinţa celor publicate până astăzi în istoria şi limba română, el afla în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde să-şi formeze înalta abstracţiune care în poeziile lui ne deschide aşa de des orizontul fără margini al gândirii omeneşti.» (MCrit, II, 263).  
  
Titu Maiorescu face şi câteva referinţe la volumul Poesii, de Mihai Eminescu, volum pe care i l-a prefaţat, îngrijit şi publicat ‒ la Editura Socec, din Bucureşti ‒ în decembrie, 1883, în vreme ce poetul era internat la Viena, în Sanatoriul Ober-Döbling (octombrie 1883 ‒ 20 februarie 1884 / cf. DGLR-E / K, 50):  
  
«Dacă, în starea în care se afla Eminescu atunci, am putut lua asupra-mi datoria de a publica culegerea poeziilor lui, nu aveam dreptul nici de a le modifica, nici de a lăsa pe unele la o parte. Prin urmare, aşa cum se prezentă şi astăzi unicul volum, el cuprinde toate poeziile, şi cele de la început, pe care însă autorul le declarase de mult că voia să le îndrepteze şi în parte să le suprime. Nici cele 8 poezii citate în prefaţă la ediţia I, nici Călin, nici Epigonii, nici Strigoii nu sunt Eminescu în toată puterea lui. Contururile tremurânde ale descrierilor fără destulă precizie intuitivă, lipsa de claritate a gândirii, greşeli în accentul ritmic şi în rime sunt defecte al căror cel mai aprig critic era chiar Eminescu. Dacă totuş şi aceste poezii au meritat şi vor merita să figureze în opera lui literară, este fiindcă în fiecare din ele apare deodată din mijlocul imperfecţiilor o frumuseţe de limbă, o înălţare de cuget care prevesteau de la început ce avea să devie poetul ajuns la culmea lui» (MCrit, II, 265).  
  
Înainte de a trece la semnalarea valorilor estetice din opera eminesciană, Titu Maiorescu atrage atenţia şi asupra faptului că Mihai Eminescu era unul dintre cei mai profunzi cunoscători ai limbii valahe; se relevă la Eminescu «o mânuire perfectă a limbei materne, pentru ca ea să fie pregătită pentru o concepţiune mai întinsă şi să poată crea din propria ei fire, vestmântul noilor cugetări».  
  
Pentru Eminescu, limba valahă e un fagure de miere, miere «dulce şi străvezie, dar nu răzleţită în lipsă de contururi, ci prinsă în celula regulată a fagurelui» (MCrit, II, 266).  
  
Trecând la comorile poetice eminesciene, Titu Maiorescu abordează în primul rând pe cele de inspiraţie folclorică:  
  
«Din poezia populară şi-a însuşit Eminescu armonia, uneori onomatopeică, a versurilor sale:  
  
Peste vârf de rămurele / Trec în stoluri rândunele, / Ducând gândurile mele / Şi norocul meu cu ele. / Şi se duc pe rând, pe rând, / Zarea lumii-ntunecând [...];  
  
Şi blânde, triste glasuri din vuiet se desfac... / Ca molcoma cadenţă a undelor pe lac;  
  
Lună, tu, stăpâna mării, pe a lumei boltă luneci / Şi gândirilor dând viaţă suferinţele întuneci... [...];  
  
De ce dorm îngrămădite între galbenele file / Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile ?;  
  
Pe când oastea se aşază, iată soarele apune, / Voind creştetele-nalte ale ţării să-ncunune / [...] / Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna.  
  
Nu au existat, nu vor exista în poezia română versuri mai frumoase decât acestea. Tot din poezia populară şi din citirea cronicarilor, din pătrunderea intimă a vechei limbi române au putut ieşi versurile în care vorbesc solul şi Mircea-vodă în „Satira III“ :  
  
– Ce vrei tu ? / – Noi, bună pace. Şi de n-o fi cu bănat, / Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat... / Orice gând ai, împărate, şi orcum vei fi sosit, / Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit ! / Despre partea închinării, însă, Doamne, să ne ierţi [...].  
  
Dar primind astfel din limba populară elementul firesc şi armonios, Eminescu înalţă rimele poeziei române peste acea formă obişnuită [...]. Primul pas al lui pe această cale e de a lua unele cuvinte din cele mai familiare şi prozaice şi de a le ridica la splendoarea unei rime surprinzătoare:  
  
Iar te-ai cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri ’nalte ? / De nu m-ai uita încalte, / Sufletul vieţii mele...» (MCrit, II, 266 sqq.).  
  
Într-adevăr, neîntrecută este eminesciana artă / ştiinţă a rimelor, desigur, din ilustrările maioresciene: sine-mi / inemi («Pe-atunci erai tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi / Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi ?»); luminându-l / gândul (în această rimă din poezia «Şi dacă…» observăm că „gerunziul plus pronumele personal – persoana a III-a, nr. singular, forma neaccentuată, în acuzativ“ – rimează cu substantivul „gândul“); lese-l / vesel, se suie / nu e («La steaua»); Eminescu face să rimeze substantive proprii cu substantive comune, sau apelează la forme compuse din verbe + pronume etc.: cercuri / Miercuri («Cum aleargă apa-n cercuri, / Căci vrăjit de mult e lacul / De-un cuvânt al sfintei Miercuri.»); tineri / (Sf.) Vineri; mila / Dalila; scripet / Egipet; oaspe / Istaspe; Correggio / înţelegi-o etc.  
  
Maiorescu mai face o serie de aprecieri valoroase, valabile şi astăzi, privind formele poetice rafinate din «Odă (în metru antic)», «Glossă», «Sonet I / II / III», «Mortua est», «Melancolie», «Scrisoarea I» etc.  
  
În final, după un amplu citat din Scrisoarea I  
  
– tabloul cosmogenezei («La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, / Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, / ... / Astfel într-a veşniciei noapte pururea adâncă / Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă, / Cum s-o stinge, totul piere ca o umbră-n întuneric; / Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric») –,  
  
Titu Maiorescu vine cu de-acum „verificatul“ profetism al celebrei sale fraze:  
  
«Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pănă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti.» (MCrit, II, 275).  
  
Titu Maiorescu rămâne între cele mai dense prim-înrăzăriri moderne din literatura valahă  
  
– şi, după cum aprecia istoricul / criticul literar Al. Piru: «creatorul stilului critic şi creatorul polemicii literare; mai totdeauna nimicitoare, polemicile lui nu sunt niciodată atacuri ad hominem; Maiorescu combătea impostura, pretenţia de cultură, exagerările de orice fel, mistificaţia, incompetenţa, desigur ignoranţa; procedeul e de a-şi pune preopinentul la locul său cu generozitate şi niciodată cu violenţe verbale; umorul e mai indicat decât ridicarea tonului.» (PIL, 125).  
  
Deschiderile maioresciene / junimiste ‒ din ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea şi din deceniile întâi şi al al doilea ale secolului al XX-lea ‒ au drept roade „neasemuite“ în epoca literar-valahă dintre cele două războaie mondiale (1914 / 1916 ‒ 1940 / 1945): avangarda valahă de talie europeană (cu expresionismul / dadaismul în frunte), modernismul lovinescian etc.**.  
  
 
  
Bibliografia siglatăşi nota de sub asterisc :  
  
 
  
  • CILR = George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită –îngrijită şi cu prefaţă de Al. Piru), Bucureşti, Editura Minerva, 1982.
  • DGLR-E / K = Academia Română, Dicţionarul general al literaturii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic (ISBN 973-637-070-4 / 973-637-087-9), volumul al treilea, E / K, 2005 (pagini 20,5 × 26 cm : 790).
  • MCrit, I, II = Titu Maiorescu, Critice (ediţie îngrijită şi tabel cronologic de Domnica Filimon; introducere de Eugen Todoran), vol. I, II, Bucureşti, Editura Minerva, 1973.
  • PIL = Al. Piru, Istoria literaturii române de la început până azi, Bucureşti, Editura Univers, 1981.
 
  
* Variante ale întregului studiu, Titu Maiorescu şi deschiderile moderne ale culturii valahe dintre anii 1860 şi 1917, de Ion Pachia-Tatomirescu, pot fi aflate de Distinsul Receptor în revistele: Rostirea Românească (Timişoara, ISSN 1224-0478, redactor-şef: Anghel Dumbrăveanu), anul XI, nr. 4-5-6 / 7-8-9 (aprilie-mai-iunie / iulie-august-septembrie), 2005 (partea I : în paginile 154 – 162), şi (partea a 2-a) în nr. 10-11-12 (octombrie-noiembrie-decembrie) / 2005; Noi, Nu ! (Cluj-Napoca, «revistă de atitudine şi cultură»), numărul din 24 decembrie 2008 ‒ cf. http://www.revistanoinu.com/arata/personalitati-simboluri/titu-maiorescu-si-deschiderile-moderniste-ale-culturii-literaturii-romane-dintre-1862-si-1917; etc.  
  
**Fotografia lui Titu Maiorescu (cf. CILR, 412 / supra) este tot din orizontul anului 1880.  
  
Referinţă Bibliografică:
Titu Maiorescu şi deschiderile moderne ale culturii valahe dintre anii 1860 şi 1917 (VII)* / Ion Pachia Tatomirescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2590, Anul VIII, 02 februarie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Ion Pachia Tatomirescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Pachia Tatomirescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!