CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Eveniment > Cronici >  



Titu Maiorescu şi deschiderile moderne ale culturii valahe dintre anii 1860 şi 1917 (VI)*
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
Ion Pachia-Tatomirescu  
  
 
  
Titu Maiorescu şi deschiderile moderne ale culturii valahe dintre anii 1860 şi 1917  
  
 
  
(VI)*  
  
 
  
b) «Comediile d-lui Caragiale» (1885). În „panoul central“ al studiului maiorescian din anul 1885, Comediile d-lui Caragiale, se înrăzăresc cele patru piese de teatru ivite / publicate până atunci de sub pana de aur de douăzeci şi patru de carate a Geniului Caragialean: O noapte furtunoasă (1879), Conu Leonida faţă cu reacţiunea (1880), O scrisoare pierdută (1884) şi D-ale carnavalului (1885).  
  
Chiar din primele rânduri se relevă autenticitatea tipologiei caragialean-dramaturgice, în vectorizare de câmpuri estetic-revoluţionare până în teatrul absurdului (dinspre I. L. Caragiale, dus „la apogeu“, peste mai bine de o jumătate de secol, de Eugen Ionescu):  
  
«Lucrarea d-lui Caragiale este originală; comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor. Stratul social pe care îl înfăţişează mai cu deosebire aceste comedii este luat de jos şi ne arată aspectul unor simţiminte omeneşti, de altminteri aceleaşi la toată lumea, manifestate însă aici cu o notă specifică, adecă sub formele unei spoieli de civilizaţie occidentală, strecurată în mod precipitat pănă în acel strat şi transformată aici într-o adevărată caricatură a culturei moderne.» (MCrit, II, 195).  
  
În partea a doua a studiului, Titu Maiorescu aduce câteva argumente incontestabile privitoare la moralitatea în artă şi la aspectele catharsisului prin cultivarea categoriei estetice a comicului pe toată gama realismului mereu pândit şi încolţit de absurd (uneori mergându-se chiar până la „intersectarea“ cu naturalismul); analiza maioresciană se focalizează pe tipurile esenţiale:  
  
„conul“ / „coconul“ Leonida «citeşte jurnale, explică nevestei sale esenţa republicei cum o pricepe el, valoarea lui „Galibardi“ şi teoria halucinaţiilor»; „jupânul“ / „cherestegiul“ Dumitrache «primeşte [...] desluşiri asupra suveranităţii poporului» chiar de la Rică Venturiano; tot „jupânul“ Dumitrache, dar „în convorbirile pline de patos“ pe care le poartă cu „ipistatul“, adică „ofiţerul de poliţie“, Nae Ipingescu, «caută să înţeleagă [...] ce este „sufragiul universal“» şi «este pătruns de demnitatea gardei civice»; „cocoana“ Veta «îşi cântă amorul „într-un moment de fericire şi printr-o perlă de iubire“»; Candidatul de la „Precepţie“ / (metateză în) Percepţie «vrea să scape de dureri după sistemul lui Mattei»; Miţa Baston «jură pe statua libertăţii din Ploieşti şi ipistatul Carnavalului pune un „potrabac“ cu muzică la „lotărie“»; „ziaristul“ Nae Caţavencu şi „advocatul“ Farfuridi «fac discursuri electorale asupra pregresului economic şi revizuirii constituţionale»; Dandanache «îşi susţine dreptul la deputăţie prin tradiţia de la „patruzşopt“»; „poliţaiul“ Ghiţă «este un element principal pentru alegerea „curat constituţională“»; «adevăratul om onest este simplul Cetăţeanalegător, care este totdeauna „turmentat“.» (MCrit, II, 196).  
  
Dincolo de „caleidoscopul“ figurilor, Maiorescu remarcă la I. L. Caragiale şi „multa conştiinţă“, realismul comediilor arătând că «în genere îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie».  
  
Totodată, Titu Maiorescu îl apără pe I. L. Caragiale în faţa atacurilor din presa liberală:  
  
«Citim pe a doua pagină a unui ziar liberal din Bucureşti, de la 13 aprilie 1885, despre comedia D-ale carnavalului: „Şi ce piesă ! O stupiditate murdară culeasă din locurile unde se aruncă gunoiul. Femei de stradă de cea mai joasă speţă, bărbieri şi ipistaţi, în gura cărora se pun cuvinte insultătoare pentru mişcări ca cea de la 11 Fevruarie, pentru libertate şi egalitate, cari sunt baza organizaţiunii noastre politice. Palma primită de la public, care a fluierat, nu ne mulţumeşte; e de datoria ministrului instrucţiunii să puie în vederea direcţiunii ce caragialiadă a făcut. [...]“.  
  
Şi foaia acelor tineri, foarte tineri, din capitală, care îşi închipuiesc că sunt socialişti, se grăbeşte a doua zi să ţină isonul ziarului citat mai sus şi scrie pe pagina întâi a numărului de la 24 aprilie 1885: „Ziarul [...] publică în numărul său de ieri două articole foarte drepte la adresa direcţiunii teatrelor, prin care critică drumul pe care a apucat şi supunerea pe care o arată unei oarecare găşti literare din Bucureşti. Avis celor în drept a lecui răul“. Adecă, cum am zice, poliţia în contra literaturei ! Cenzura guvernamentală în contra spiritului comediilor ! Destituirea comitetului teatral şi poate pedepsirea autorului ! Cum se repetă toate în lume, deşi mutatis mutandis !...».  
  
În faţa „aberantelor acuzaţii“ din presa liberală şi socialistă, Titu Maiorescu face trimitere mai întâi la Franţa secolului trecut, de la sfârşitul terorismului, şi la piesele lui Ducancel (în care îşi bătea joc de radicali şi de „instituţiunile ţării“, fapt pentru care gazeta «L'ami des lois» ceruse pedepsirea autorului). Dincoace de aceste „trimiteri“, Maiorescu lasă a se înţelege că teroriştii din Bucureşti ai lui I. L. Caragiale nu sunt «oameni cu mintea sănătoasă»  
  
‒ evident, de vreme ce «o comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul îşi ia personajele sale din societatea contimporană cum este, pune în evidenţă partea comică aşa cum o găseşte, şi acelaşi Caragiale, care astăzi îşi bate joc de fraza demagogică, şi-ar fi bătut joc ieri de işlic şi tombateră şi îşi va bate joc mâine de fraza reacţionară, şi în toate aceste cazuri va fi în dreptul său literar incontestabil» (MCrit, II, 200).  
  
Mai departe, Titu Maiorescu abordează problema „moralităţii în artă“, subliniind că «arta a avut totdeauna o înaltă misiune morală şi orice adevărată operă artistică o îndeplineşte» (ibid., p. 201 / s. n.); dacă arta are un element esenţial moralizator, adaugă T. Maiorescu, «acelaşi element va trebui să-l găsim şi în orice artă deosebită, prin urmare şi în arta dramatică».  
  
Sunt interesante şi judecăţile estetice, parnasiene, în ultimă instanţă, pe care le face Titu Maiorescu despre „înălţarea impersonală“:  
  
«înălţarea impersonală este însă o condiţie aşa de absolută a oricărei impresii artistice, încât tot ce o împiedică şi o abate este un duşman al artei, îndeosebi al poeziei şi al artei dramatice» (ibid., p. 203).  
  
 
  
Despre conceptul de patriotism (care, deşi este «cel mai important simţimânt pentru cetăţeanul unui stat în acţiunile sale de cetăţean» [s. n.], «nu are ce căuta în artă ca patriotism ad-hoc») etc.; aşadar, Titu Maiorescu nu respinge patriotismul din artă, după cum acuzau şi trâmbiţau în epoca proletcultismului, stalinişti-paukeriştii din România, prin licee şi prin universităţi, ci Titu Maiorescu exclude din literatură / arte numai acel patriotism ad-hoc / „de circumstanţă“, „nimicitorul emoţiei estetice“.  
  
Şi câteva interogaţii maioresciene asupra marilor dramaturgi clasici francezi, englezi şi germani duc la concluzia foarte sănătoasă că patriotismul nu trebuie clamat, ci trebuie să fie profund, să fie emanat din esenţa sferelor.  
  
În finalul studiului dedicat comediilor lui I. L. Caragiale, T. Maiorescu observă cu obiectivitate diferenţa de valoare dintre cele patru piese de teatru, accentuând că O scrisoare pierdută este superioară farsei D-ale carnavalului:  
  
«Dar nu vedem pentru moment nici o trebuinţă de a stărui asupra acestui punct. Cu atât mai puţin, cu cât atunci s-ar da ultimei piese a d-lui Caragiale o însemnătate la care nu aspiră. D-ale carnavalului este o simplă farsă de carnaval, precum se şi numeşte, veselă şi fără pretenţii, şi un public neprevenit nu-i poate cere alta decât un moment de bună petrecere. Însă în aceste limite mai modeste şi această lucrare rămâne o lucrare de merit. Căci literatura adevărată, cu feluritele ei produceri, se poate asemăna unei păduri naturale cu feluritele ei plante. Sunt şi copaci mari în pădure, este şi tufiş, sunt şi flori, sunt şi simple fire de iarbă. Toate împreună alcătuiesc pădurea, fiecare în felul său trăieşte şi înveseleşte ochiul privitorului; numai să fie plantă adevărată, cu rădăcina ei în pământ sănătos, iar nu imitaţie de tinichea vopsită, cum se pune pe unele case din oraş. Comediile d-lui Caragiale, după părerea noastră, sunt plante adevărate, fie tufiş, fie fire de iarbă, iar dacă au viaţa lor organică, vor avea şi puterea de a trăi» (MCrit, II, 209)**.  
  
 
  
Bibliografia siglatăşi nota de sub asterisc :  
  
 
  
  • CILR = George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită –îngrijită şi cu prefaţă de Al. Piru), Bucureşti, Editura Minerva, 1982.
  • MCrit, I, II = Titu Maiorescu, Critice (ediţie îngrijită şi tabel cronologic de Domnica Filimon; introducere de Eugen Todoran), vol. I, II, Bucureşti, Editura Minerva, 1973.
* Variante ale întregului studiu, Titu Maiorescu şi deschiderile moderne ale culturii valahe dintre anii 1860 şi 1917, de Ion Pachia-Tatomirescu, pot fi aflate de Distinsul Receptor în revistele: Rostirea Românească (Timişoara, ISSN 1224-0478, redactor-şef: Anghel Dumbrăveanu), anul XI, nr. 4-5-6 / 7-8-9 (aprilie-mai-iunie / iulie-august-septembrie), 2005 (partea I : în paginile 154 – 162), şi (partea a 2-a) în nr. 10-11-12 (octombrie-noiembrie-decembrie) / 2005; Noi, Nu ! (Cluj-Napoca, «revistă de atitudine şi cultură»), numărul din 24 decembrie 2008 ‒ cf. http://www.revistanoinu.com/arata/personalitati-simboluri/titu-maiorescu-si-deschiderile-moderniste-ale-culturii-literaturii-romane-dintre-1862-si-1917; etc.  
  
**Fotografia lui Titu Maiorescu (apud CILR, 410 / supra) este din orizontul anului 1880.  
  
Referinţă Bibliografică:
Titu Maiorescu şi deschiderile moderne ale culturii valahe dintre anii 1860 şi 1917 (VI)* / Ion Pachia Tatomirescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2589, Anul VIII, 01 februarie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Ion Pachia Tatomirescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Pachia Tatomirescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!