CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Eveniment > Cronici >  





PAGINI DE ISTORIE A PRESEI VALAHE DE MÂINE: Revista „Mioriţa“ din Câmplung Moldovenesc şi din alte părţi ale spaţiului valahofon
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
 
  
ION PACHIA-TATOMIRESCU  
  
 
  
PAGINI DE ISTORIE A PRESEI VALAHE DE MÂINE:  
  
RevistaMioriţadin Câmplung Moldovenesc şi din alte părţi ale spaţiului valahofon  
  
 
  
MIORIŢA. La o privire din avion a planurilor teluric şi celest, ori secant, aproape „copleşite“ de nămeţi / avalanşe de papirusuri, sau de sufocanta hârtie industrial-modernă, rezultată din tăierea planetarilor noştri codri, „cei de toate zilele“, constat că în istoria reliefurilor mass-media din spaţiul Pelasgimii > Valahimii există un apreciabil număr de reviste purtătoare ale magicului / miticului nume, Mioriţa :  
  
(1) Mioriţa de Galaţi, nr. 1 / aprilie, 1924  
(«Cum pare să se fi petrecut lucrurile cu transformarea revistei gălăţene „Licăriri“, ajunsă în al treilea an de apariţie la titlul „Mioriţa“ şi cu nr. 1 pe aprilie 1924» ‒ Ion Philip Prasnaglava, Reviste cu numele Mioriţa“, în Mioriţa, Câmpulung Moldovenesc, anul I, nr. 2 / 23 septembrie, 1991, p. 55 ‒ infra, sub sigla: PRevM);  
  
(2) Mioriţa, de Ploieşti, din anul 1931  
(mensual, cu subtitlul «revistă [...] de cultură şi folclor», cu şase apariţii, din ianuarie şi până în iunie 1931; Ion Hangiu notează cu privire la Mioriţa de Ploieşti: «Publicaţie tradiţionalistă, M[ioriţa] conţine versuri de: I. N. Soare, I. D. Răducanu, R. Crişan; proză de : N. Rădulescu-Lemnaru, Şt. Alexiu, precum şi cântece populare, ghicitori, snoave culese de învăţători şi preoţi.» ‒ Ion Hangiu, Dicţionar al presei literare româneşti, Bucureşti, 1987, p. 209 ‒ infra, sub sigla: HDplr; cf. PRevM, 55 sq.);  
  
(3) Mioriţa, de Iaşi, din anul 1937  
(periodicul ‒ având un interesant subtitlu pus de directorul N. Gavrilaş: «iconar de luptă spirituală» ‒ apare numai din 20 iunie şi până în 19 decembrie 1937, între colaboratori numărându-se: «A. G. Delafântânele, Jean Pascal, Z. Desmond» / HDplr, 400; cf. PRevM, 56);  
  
(4) Mioriţa, de Cernăuţi, din anul 1939  
(«revistă literară a străjerilor din Cernăuţi ‒ anul I, nr. 1, la 1 oct[ombrie], nr. 2, la 15 nov. [noiembrie] 1939» ‒ PRevM, 56 sq.);  
  
(5) Mioriţa, de Curtea de Argeş, din anul 1969  
(«„Mioriţa“ [...] o revistă a Liceului Agricol Curtea de Argeş, rezistând patru ani: 1969 [...] 1972» ‒ PRevM, 57);  
  
(6) Mioriţa, de Focşani, din anul 1983  
(«„Mioriţa“, foaie cultural-socială, editată de Cenaclul „Orizontul“ din Focşani...» ‒ PRevM, 57);  
  
(7) Mioriţa noastră, de New York, din 1989  
(«revistă de familie», preţuind «$ 1» / „1 dolar“, şi având ca redactor[-şef] pe profesoara Elisabeth[a] Păunescu, revistă al cărei frontispiciu ‒ infra, „Mioriţa noastră“, anul al III-lea, nr. 30 / august 1991 ‒ este reprodus de Ion Filipciuc pe faţa a 4-a a coperţii de la Mioriţa, I, nr. 2 / 1991; «„Mioriţa noastră“ din America însumează texte, spre a ne mărgini doar la câteva pagini din nr 37 / martie, 1991, de Aron Cotruş, Nicolae Lupan, A. D. Xenopol, Ion Pillat, Elisabeta Păunescu şi alţii. Realizată cu modestie şi profesionalism, revista „Mioriţa noastră“ răspunde cerinţelor cultural-infomative româneşti de peste hotare şi în acest spirit folclorul şi capodopera la care această revistă de familie şi-a pripit botezul publicistic va trebui să primească o mai largă ocrotire...» ‒ PRevM, 57 sq.);  
  
 
(8) Mioriţa, de Câmpulung Moldovenesc, din 1991 (infra);  
  
(9) Mioriţa USA, de Sacramento-California, din anul 2007  
(Mioriţa USA, cea fondată în anul 2007, de trei valahi emigraţi în Statele Unite ale Americii ‒ Mircea Dimitrie Raţiu, Alin Alistar şi Viorel Nicula ‒ şi „stabiliţi“ în capitala statului California, Sacramento, despre care Distinsul Receptor a aflat „aproape totul“ din Anuarul de martie, nr. 5 / 2010, p. 52 sqq., şi din Confluenţe literare ‒ ISSN 2359-7593, directori-fondatori: Octavian Lupu / Bucureşti şi George Roca / Australia ‒, anul al VII-lea, ediţia nr. 2508, duminică, 12 noiembrie 2017 ‒ cf. http://confluente.org/ion_pachia_tatomirescu_1510467678.html; etc.).  
  
Dar în obiectivul cercetării noastre stă revista Mioriţa, fondată de Ion Filipciuc în primăvara anului 1991, în localitatea Câmpulung Moldovenesc (str. Liceului, nr. 3, cod poştal 5950), judeţul Suceava / România. Noul periodic, Mioriţa, este o «revistă de cultură folclorică», având un colegiu redacţional restrâns la cinci membri: Dan Paladeredactor-şef, Ion Filipciucsecretar [general de redacţie], George Bodea, Graţian Jucan şi Horia Stamatin.  
  
Mioriţa (Câmpulung Moldovenesc, redactor-şef: Dan Palade), anul I, nr. 2 / 23 septembrie 1991 (pp. B-5: 64). Articolul „de fond“ din „deschiderea“ revistei Mioriţa, nr. 2 / 1991, Noica şi despărţirea de Mioriţa“, de Theodor Codreanu, abordează o serie de „mioritice probleme“, de la pesimism, resemnare, seninătatea protagonistului-cioban în faţa morţii etc., până la puterea iertării, optimismul devenirii întru fiinţă etc.:  
«Cioran aducea, între altele, o gravă acuzaţie Mioriţei şi întregii noastre civilizaţii ţărăneşti, somând spiritul public să se lepede urgent de „fatalismul“ mioritic. Desigur, Cioran găsea toate motivele s-o facă, iar dacă Mioriţa înseamnă, într-adevăr, doar letargie în faţa istoriei, merită să te desparţi de ea, oricât s-ar supăra tradiţionaliştii. Într-un asemenea univers semantic, se produce şi „despărţirea“ lui Constantin Noica de Mioriţa. Altminteri, filosoful a mărturisit direct „contaminarea“ prin cartea lui Emil Cioran şi în 1976, într-un eseu din „Steaua“ (nr. 3, p. 60, Pentru o bună desprindere de spiritulMioriţei“), dă o tentă ontologică gestului său: „Cine are în faţă-i tabloul modulaţiilor fiinţei nu mai poate face sufletului românesc nedreptatea să-l înţeleagă printr-o singură tonalitate, cea a Mioriţei, cu resemnarea ei în faţa morţii. Mioriţa poate fi o reuşită a creaţiei noastre folclorice, dar nu şi măsura unică pentru sensibilitatea filosofică a unui suflet căruia a fi şi a nu fi îi apar nespus mai bine orchestrate“. Neîndoielnic, Noica are dreptate dacă lucrăm cu ipoteza că Mioriţa exprimă resemnarea în faţa morţii.» (p. 1).  
  
Au farmecul lor astfel de „intrări“ / „ieşiri“ în / din „sensul giratoriu al mioriţologiei“, dar extrem de nocivă este „intrarea în sensul giratoriu al mioriţologiei“ ‒ ori, de vreţi, în oricare dintre sensurile giratorii ale altor domenii ‒ „fără ieşire nici după o viaţă, nici după un secol, nici după un mileniu“. În cazul Noica şi despărţirea de Mioriţa“, de Theodor Codreanu, o astfel de ieşireera, este şi va fi posibilă numai prin simpla recunoaştere a adevărului potrivit căruia, în oricare dintre cele peste 1600 de variante ale capodoperei folcloric-valahe Mioriţa, ori, „mai exact-intitulată după secundul stih“, Pe-o Gură de Rai (fie colindă, baladă, bocet etc.), avem de-a face custatutul de nemuritor zalmoxian al protagonistului mioritic, dimpotrivă, pentru a-l ajuta să pună „betonul armat“ pentru pista de lansare a viitoarelor „rachete-idei“ ca veritabili vectori mioritici ai domeniului...  
Abordând Creştinismul Cosmic şi mitosofia valahă, mitologia şi folclorul religios («Zalmoxis», «Satana şi Bunul Dumnezeu: preistoria cosmogoniei populare româneşti», «Meşterul Manole şi Mănăstirea Argeşului», «Mioara năzdrăvană» etc.), în celebra lucrare «De la Zalmoxis la Genghis-Han» (Paris, 1970), Mircea Eliade atrage „indirect“ atenţia asupra faptului că, la Carpaţi / Dunăre, în întregul bazin al sacrului fluviu dacic, a existat nucleul unei civilizaţii arhetipale, civilizaţia pelasgă > valahă (thraco-dacă), sau Old European Civilization (M. Gimbutas – Universitatea din California, 1971), întemeiată cu mult înaintea celorlalte civilizaţii euro-afro-americano-asiatice. Marele comparatist al religiilor certifică în acest sens:  
«...cultul lui Zalmoxis, [...], ca şi miturile, simbolurile şi ritualurile care stau în baza folclorului religios al românilor, îşi au rădăcinile într-o lume de valori spirituale ce precede apariţia marilor civilizaţii ale Orientului Apropiat antic şi ale Mediteranei.» (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, p. 17).  
  
Balada Mioriţa ‒ sau Pe-o Gură de Rai ‒ are o răspândire în toată aria lingvistică a Daciei lui Burebista, sau a Daciei (Dacoromâniei) lui Regalian, arie coincizând cu spaţiul nostru de etnogeneză pelasgă > valahă (thraco-dacă), aflată sub pecetea de aur a primei religii monoteiste din istoria spiritualităţii universale, Zalmoxianismul. Dar în majoritatea variantelor-colind ardeleneşti, s-au păstrat elemente ale scenariului misteric / iniţiatic specifice Zalmoxianismului, de trimitere a Solului / Mesagerului-Celest la Samasua / Samoş (Soarele-Moş / Tatăl-Cer), Dumnezeul Cogaionului. Este vorba, în primul rând, de aruncarea protagonistului mioritic, ce îşi relevă – în cele peste 1600 de variante (de la «Pe-o Gură de Rai» / «Mioriţa») – „statutul de nemuritor“ prin sublima jertfă a aruncării ritualice în trei suliţe / ţepi („ţăpuşte“):  
  
«Ori să-l taie, ori să-l puşte, / Să-l arunce-n trei ţăpuşte, / Ori să-l puşte, ori să-l taie, / Să-l arunce-ntre fărtaie»...  
  
Reamintim că aruncarea în trei suliţe / „ţăpi“, element fundamental al obţinerii nemuririi Zalmoxianismului în calitatea de Sol / Mesager-Celest, a fost descrisă şi de părintele istoriei, Herodot (484 – 425 î. H.):  
  
«Trimiterea Solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe / ţăpi, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zalmoxis, îl leagănă de câteva ori şi, apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus, peste vârfurile suliţelor / ţăpilor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că Zeul le este binevoitor...» (Istorii, IV, 95 / HIst, I, 345).  
  
După multe secole de la trecerea pelasgilor > valahilor (dacoromânilor) la Creştinism, statutul de nemuritor al protagonistului şi ideea „sublimei jertfe“, ţinând de scenariul misteric / iniţiatic al Mesagerului Celest întru prosperitatea propriului neam, au intrat în „noaptea amintirii“. În Evul Mediu, s-a altoit în „trunchiul“ baladei „episodul“ / „motivul“ celor trei păstori, dintre care doi il ucid pe al treilea, cel mai bogat / „ortoman“, spre a-i lua turmele. La un examen atent al fondului baladei, acest episod al crimei cunoaşte „autoeliminarea“ structurală, ca „episod-intrus“, „neverosimil“ / „inautentic“, mai ales că, în finalul baladei, apare „nunta cosmică“, adică nuntirea protagonistului mioritic cu întregul univers, având ca naşi Soarele şi Luna (perechea sacră secundă din monoteismul tetradic al Zalmoxianismului). Este aici conservată învăţătura fundamentală a Zalmoxianismului: „armonizarea părţii în sacrul întreg cosmic“.  
  
Motivul alegoriei moarte-nuntă conţine sensuri filosofice profunde: nu dispărem în neant, ci ne contopim cu marele întreg al universului.  
  
Folcloriştii, necunoscând esenţa Zalmoxianismului, au interpretat „seninătatea protagonistului mioritic şi „alegoria moarte-nuntă“ drept „fatalism“ / „altruism“ specific valahilor / dacoromânilor, ceea ce este cu totul greşit.  
  
Protagonistul mioritic reacţionează ca un veritabil nemuritor, ca un Sol la Samoş (Soarele-Moş / Tatăl-Cer, Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei), calitate în care participă la o ordine cosmică, prin nuntirea sa, având ca naşi perechea sacră secundă din tetrada Zalmoxianismului, Soarele şi Luna:  
  
Iar tu de omor / să nu le spui lor; / să le spui curat / că m-am însurat / c-o mândră craiasă, / a Lumii Mireasă; / că la nunta mea, / a căzut o stea, / soarele şi luna / mi-au ţinut cununa, / brazi şi păltinaşi, / i-am avut nuntaşi; / preoţi – munţii mari, / paseri – lăutari, / păsărele mii / şi stele făclii...!  
  
Având statutul de nemuritor, de Mesager Celest / Sol, protagonistul mioritic reprezenta – în faţa divinităţii supreme, a lui Samoş / Soarele-Moş, Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei – prin chipul său („iniţiatic“ / „misteric“): clasa pastorală – «feţişoara lui – / spuma laptelui»; clasa agricultorilor – «spicul grâului»; totodată, prin chipul său de Mesager Celest, protagonistul mioritic atrăgea atenţia divinităţii supreme să dea rod bogat şi câmpurilor – «mura câmpului» – pentru culegătorii luncilor / pajiştilor şi ai zăvoaielor / pădurilor.  
  
Mai la vale de articolul „de fond“ din „deschiderea“ revistei Mioriţa, nr. 2 / 1991, Noica şi despărţirea de Mioriţa“, de Theodor Codreanu, Distinsul Receptor are bucuria de a mai descoperi:  
  
un interviu acordat (în 2 mai 1989) lui Ion Filipciuc de Sumiya Haruya, traducătorul baladei Mioriţa / Pe-o Gură de Rai în limba niponă (pp. 11 ‒ 13; textul traducerii baladei în niponă are 123 de versuri, este transliterat în alfabet latin şi publicat în paginile 13 ‒ 15);  
  
studiul din anul 1915, Mioriţa şi Căluşarii ‒ urme de la Daci, de Th. D. Speranţia, republicat la paginile 16 ‒ 37;  
  
mai semnează în nr. 2 / 1991: Iordan Datcu («Vintilă Horia: „Mioriţa“ este, de fapt, un ritual pythagoric», p. 38 sq.); George Corbu («„Mioriţa“ ‒ mit fisurat», pp. 39 ‒ 42); Traian Cantemir, Ioan Dănilă, Vasile Filip, Alexandra V. Lovinescu («„Mioriţa“ printre munţii ce se bat în capete, II», pp. 42 ‒ 52); la rubrica Miscellanea, „titularul“ George Bodea publică «Încă un comentariu sau despre blana „Mioriţei“ (p. 53 sq.).  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
PAGINI DE ISTORIE A PRESEI VALAHE DE MÂINE: Revista „Mioriţa“ din Câmplung Moldovenesc şi din alte părţi ale spaţiului valahofon / Ion Pachia Tatomirescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2526, Anul VII, 30 noiembrie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Ion Pachia Tatomirescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Pachia Tatomirescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!