CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  


Autor: Ion Mihaiu         Publicat în: Ediţia nr. 2758 din 20 iulie 2018        Toate Articolele Autorului

Paradisul va fi atunci când, îndrăgostiţi, vom uita lângă noi iadul ce ne înconjoară-partea a XV-a
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
După două nopţi eram sătui de armată. Unii venisem cu entuziasm, cu multă voinţă de integrare în spiritul cazon, dar nimic nu rotunjea sufletele noastre. Observasem că toţi sunt comandanţi, că până şi soldaţii din cicluri mai vechi aveau aere de superiori. Ne oglindeam unul în ceafa celuilalt şi singurul spirit de colegialitate pe care îl puteam regăsi se afla în aproape. Se accentuase cumplit sentimentul de apartenenţă la un grup restrâns şi asta rupea orice barieră dintre noi, ne suda într-un destin comun. 
  
Eram strigaţi ironic „pletoşii!” de toţi cei care aveau păr pe cap şi asta aducea permanent un plus de reproş colegului care ne adusese după chipul lui. Era un băiat cu simţul umorului şi, eu cel puţin, îl crezusem!, aşa considerase el că trebuia să se prezinte la unitate, ras în cap! Şi eu mă bărbierisem pentru prima oară cu gândul la regulile militare! Doar că, ce-i drept, mă oprisem aici! Cei mai înciudaţi pe el rămăseseră sătmărenii, coregionarii lui. Din prost nu-l scoteau! 
  
Altfel, mă distram încercând să îmi dau seama de caracterul fiecăruia, numai că mi se părea că semănăm cumplit unii cu alţii. În mod special nu remarcasem până atunci decât unul singur, care avea şi un nume ce-mi sunase ciudat: Tarţa. Cum adică, Tarţa!? 
  
Avea ceva dintr-un broscoi în construcţia corpului. Picioarele erau atât de strâmbe că ai fi zis că permanent ţine o iapă între ele, păreau şi puţin scurte. O burtă rotundă umfla vestonul care cădea caraghios pe el, ca şi pantalonii de altfel. Avea un cap puţin turtit cu doi ochi mari expresivi, puţin bulbucaţi şi două buze cărnoase ca de harap. Faţa îi era măslinie şi plină de urme de vărsat, cu punctişoare negre din loc în loc de ai fi zis că-l împunsese cineva cu o peniţă cu tuş. Gâfâia la orice mişcare mai bruscă, la orice culcat şi salt înainte, dar avea un spirit de glumă infernal. Vorbea repezit şi cu patimă, indiferent ce spunea. Se lăudase că-i mare crai încă din prima seară şi asta îmi atrăsese şi mie atenţia în mod special. Când povestea despre femei, plescăia ca un pofticios şi o undă de miere i se adăuga în voce. Avea o ironie la îndemână pentru orice şi un suflet blând. Îmi era drag. Pe el n-aveai cum să-l confunzi cu altcineva! 
  
Balaurul ne luase în primire încă din prima zi. Îmbrăcaţi, încălţaţi, tunşi până la creier, eram ai lui, iepuri de câmp, adică! Urma să ne înveţe tainele saltului înainte, rostul culcatului la comandă, mecanismele ascunse ale rotirilor stânga-dreapta şi împrejur, farmecul paşilor de defilare (ca şi cum îi dădeai şuturi în fund duşmanului!), în general, cam tot ce trebuie să cunoască un soldat instruit. 
  
Chinuiam de zor betonul de pe aleea principală spre intrarea în unitate şi eu eram tot timpul foarte concentrat să nu-mi pierd bocancii. La mişcări bruşte riscam să rămân desculţ. A doua zi ne apropiasem de poartă când, pe drumul prăfuit de dincolo de gard am văzut toţi că se apropia alene un civil. Era un flăcău înalt, cu blugi şi o geantă de voiaj. Ne uitam toţi cu invidie la părul imens, creţ, care îi împodobea capul, coborând pe frunte artistic într-un unghi ascuţit spre rădăcina nasului. Asta îl făcea să se uite cumva de jos în sus pe sub păr când privea. Noi tocmai făcusem un stânga-mprejur! şi ne deplasam adunaţi în pluton, când băiatul a trecut pe lângă noi cu paşi mari. Din spate părea şi mai voinic şi mersul lui leneş şi legănat m-a dus cu gândul la unduirea unui fund de cămilă. 
  
Balaurul se bizuia foarte mult pe gradaţi. Nu se ostenea el foarte tare, îi spunea caporalului ce trebuie să ni se mai destăinuie şi el doar supraveghea. Se plimba pe lângă noi plictisit, cu gândul rămas probabil acasă, lângă nevastă. Norocul nostru că totuşi armata avea şi ea un program al ei. Altfel, am fi putut să rămânem uitaţi la infinit bătând paşi de defilare pe aleea de beton! Când venea ora prânzului, gata!, eram încolonaţi şi duşi la sala de mese. Asta îmi plăcea mie, că lucrurile aveau început, dar în mod clar, aveau şi un sfârşit! 
  
Când gustasem prima dată, ceaiul maroniu din cana de inox mi se păruse bun. Avea un vag iz de caramel, uşor amărui. Dar cred că foamea avea şi ea un rol, pentru că în zilele următoare n-am mai avut aceeaşi senzaţie. Mă puteam însă bizui pe pâine. Neagră, mălăioasă, tare, era ca şi cea de la Teişani şi era constanta fiecărui meniu. 
  
Spre surpinderea mea, când am fost să imi iau porţia de hrană, cei care ne serveau erau soldaţii chinuiţi din ziua anterioară. Îi recunoscusem imediat. M-am uitat cu atenţie la hainele şi la mâinile lor. Nu! Nu erau murdare! Părea că mâlul puturos era doar o amintire. Fusesem tentat să cred că cei doi oameni vor rămâne aşa, ca două fantome negre, tot restul vieţii... 
  
Când am ajuns în dormitor să ne odihnim câteva minute, altă surpriză ne aştepta! Flăcăul de mai devreme stătea gânditor aşezat pe o saltea, cu geanta de voiaj între picioare. Era întârziatul nostru! Ne-a salutat distant pe sub coama care îi cobora pe frunte, dar în spatele nostru venea caporalul mustăcios care ne frecase până atunci. 
  
- Ce e cu tine aici!? 
  
- Păi, m-am prezentat.... 
  
- Unde te-ai prezentat, mă!? Uite, colegii tăi sunt deja în program! 
  
- Am avut o problemă şi n-am putut veni la timp.... 
  
- Ce-ai avut, mă!? 
  
Ultima întrebare fusese defapt un strigăt, un urlet indignat. Observasem şi eu deja că în armată era de doi lei să spui că ai o problemă... Cum adică? Îţi curge sânge?, îţi ies maţele?, nu!?, atunci, n-ai nicio problemă!, marş, în front! Dar să întârzii fără vreun motiv serios de genul cutremur, alt dezastru natural, nu se putea concepe, se zguduia ierarhia lumii, se destrăma legea firii, se sfida bunul simţ. 
  
- Ce-ai avut, mă!? 
  
Repetarea întrebării pe un ton şi mai fioros a avut darul să îl intrige pe bravul nostru camarad, care a simţit şi el nevoia să se ridice de pe pat, cumva să îl domine pe urlător. 
  
- Gigi, ce ai!? 
  
Întrebarea articulată în patru silabe distincte, cu accentul ardelenesc inconfundabil şi pe un ton uşor dipreţuitor au declanşat în caporalul moldovean toţi balaurii mândriei personale. I se zbârlise mustaţa şi cred că şi părul de pe coaie. 
  
- Ce zici, mă!? Păi, tu crezi că vii aici la tac-tu şi la mă-ta!? Direct la carceră o să îţi petreci prima noapte, la bulău, bă!, în corpul de gardă, să te bată ăia cu patul armelor! 
  
Aflat în faţa furiei dezlănţuite şi a ameninţărilor plastice pe care le auzea, felul agresiv cu care civilul se uita de sus în jos pe sub părul creţ la caporal s-a mai înmuiat. La o adică, el nu avea nimic cu nimeni... 
  
- Gigi, nu te enerva! 
  
Poate intenţia fusese cea mai bună, căci tonul fusese moale, împăciuitor, dar efectul a fost un deazastru. Repetarea apleativului din două silabe identice sunase straniu, ca o insultă: gi-gi... 
  
- Drepţi! 
  
Noi, soldaţi cât de cât instruiţi am luat poziţia rigidă pe care o presupunea comanda. 
  
- Soldat Gigi, te rog să îţi iei bagajul şi să mă urmezi! Restul, pe loc repaus! 
  
Omul a oftat din tot sufletul, a pus pe umăr toartele lungi ale genţii de fâş şi a ieşit în urma militarului. Armata se pregătea să îl primească cu braţele deschise pe noul ei recrut: soldatul Gigi. 
  
... 
  
Discoteca din Teişani avea şi ea farmecul ei. În special după ce, întors din armată, nu mai trebuia să dau socoteală nimănui unde mă duc şi la ce oră mă întorc. 
  
În perioada licelului abia în ultimul an mergeam uneori duminică seara, după ce mai întâi treceam pe la Horaţiu. Ne făceam curaj cu muzică binea aleasă, puneam la punct câteva detalii ale viitorului luminos şi păşeam apoi împreună în beznă, adâncind către vale, spre Căminul Cultural, trupurile noastre fremătătoare. Stăteam puţin, muzica era plicticoasă şi cred că pe la ora zece se termina oricum programul. Uneori mai conduceam acasă câte o fată şi aşa se umplea de magie tot universul. 
  
La un moment dat, după ce mă integrasem în viaţa civilă, mă simţisem uşor penibil să mai ies în sat, pentru că auzisem că Bebe, care ajunsese să aibe funcţii cât de cât importante în structurile judeţene ale tineretului comunist, avea să se ocupa şi de activităţile de divertisment din Teişani, printre altele. Că urma să joc după cum îmi cântă frate-miu nu mă bucura deloc, deşi asta părea să îmi aducă oarece prestanţă în ochii altora. Eram fratele lu ăla... 
  
O vreme nici n-am mai călcat pe la Căminul Cultural. Intrasem în regimul de noapte al lui Boc şi eram destul de obosit. Plecam, pe jos, seara la nouă de acasă, ajungeam în jur de zece şi jumătate la fabrică şi de regulă Daniel era deja sosit şi pornise curentul. Ne apucam întâi să jucăm un fotbal zdravăn (mai degrabă un fel de tenis de picior) și ne încălzeam bine până pierdeam mingea după vreo maşină, sau până cădea în vreo băltoacă cu ulei. Atunci ne trecea cheful, mai făceam câteva glume şi mâncam ceva. După miezul nopţii ne gândeam să lăsăm totuşi nişte semne că am fost acolo. Ştiam că Boc era cu ochii pe noi şi că o să i se pară suspect dacă nu făceam nimic. Strunjeam vreo două flanşe şi Daniel venea cu ideile: 
  
- Gata, frate! Lasă, că-i zicem că n-a fost curent, dacă întreabă! 
  
Aiurea! Boc nu întreba nimic. Era mulţumit că scăpase de ochii mei. Pe la două noaptea eu mestecam gândurile înapoi pe coclauri şi colegul se culca până pleca prima maşină spre oraş. El stătea dincolo de Văleni, de acolo cred că mai lua încă un autobuz până acasă. În jur de patru, cinci, dimineaţa, ajungeam la mine în pat. Dormeam în salon şi aveam intrare separată, ca să nu-i deranjez pe bătrâni. Aşa se derula de câteva luni viaţa mea. 
  
Numai că începusem să aud laude de la vecinul meu Tini. Că e bestială discoteca din Teişani, că au început să vină şi din alte zone la noi. Că Bebe a înviorat atmosfera, că a venit cu cineva de la oraş care are scule şi tot felul de chestii. Măi să fie!, mi-am zis. Pe frate îl vedeam rar. De când se însurase stătuse o perioadă într-un apartament în Văleni şi apoi se mutase cu totul în Ploieşti. Găsise de lucru şi pentru nevastă-sa (care era din Moldova, deşi el o cunoscuse la Braşov, când făcuse şcoala de partid) şi îi mergea bine acum. Îmi aminteam perfect ziua în care mama constatase că la soneria lui Baronu apăsa de zor o fată. Cine să fie!? Ia vezi tu, măi Bebe, că e o fată la poartă!, zisese mama plină de presimţiri. Întâmplarea făcea ca fratele meu chiar să fie acasă în ziua aia. A stat o grămadă la poartă, că mă şi plictisisem şi când a venit însoţit n-a zis decât atât: Ea e Rodica! O să ne căsătorim… 
  
Mi se părea straniu că fraţii mei se căsătoreau aşa pe capete, dintr-o dată! Ce-i apucase!? Din discuţii surprinse prin casă, în timp, am priceput şi eu că fata era însărcinată, că măgarul (așa își alinta mama băieții când făceau ceva rău!) îşi bătuse joc de ea şi plecase! Fata a venit frumuşel la poartă şi i-a explicat că drumul din nordul Moldovei până la Braşov e mai lung decât cel de la Braşov până la Teişani, ce crezuse el, că n-o să-l găsească!? Şi uite-aşa, fericire mare! Baronu era copleşit de evenimente, dar era liniştit. Îi asigurase pe toţi, demult, că de la el, n-avea să vadă nimeni un ban! 
  
În sfârşit, trebuia să văd şi eu minunea cu ochii mei. Şi într-o seară l-am însoţit pe Tini, care se învârtea într-un grup de fete şi băieţi cu care era mai tot timpul împreună. Într-adevăr, Bebe se ocupase personal. Poate că era şi orgoliul lui în joc, poate că şi el în copilărie îşi dorise altceva de la Căminul Cultural, pentru că acum erau jocuri de lumini, efecte de sunet, muzică străină de ultimul răgnet, ce mai!, altceva decât plictiseala pe care o ştiam. Venea un băiat şchiop cu maşină personală care amenajase destul de spectaculos vechea încăpere cu podea înclinată. Partea cu adevărat bună era că nici nu mai trebuia să plătesc! Aveam pile! 
  
Numai că, după schimbare, trebuie să înfrunţi şi tendinţele conservatoare! După o vreme, poate pentru că se ajunsese prea departe şi fuseseră comentarii răutăcioase prin lumea satului, poate pentru că Bebe nu mai considerase discoteca o prioritate şi avea alte sarcini, băiatul din Ploieşti a început să vină din ce în ce mai rar, până a renunţat de tot şi şi-a luat şi toate echipamentele. Efectul a fost ca un balon care, cu cât e umflat mai tare, cu atât se desumflă mai repede! După un timp, nu mai venea nimeni la Teişani! Până şi noi, cei din sat, am început să explorăm localităţile învecinate… 
  
(va urma) 
  
Referinţă Bibliografică:
Paradisul va fi atunci când, îndrăgostiţi, vom uita lângă noi iadul ce ne înconjoară-partea a XV-a / Ion Mihaiu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2758, Anul VIII, 20 iulie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Ion Mihaiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Mihaiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!