CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
DE PROZĂ
A SĂPTĂMÂNII


Acasa > Cultural > Artistic >  


Autor: Ion C. Gociu         Publicat în: Ediţia nr. 2322 din 10 mai 2017        Toate Articolele Autorului

NuvelA - IDILE -
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ogașul Popii  
  
PARTEA INTÂI  
Dimineața, de când se scula din pat, o pridideau grijile gospodăriei. Se urca pe scara podului casei, de unde umplea o traistă cu știuleți de porumb, cobora în tindă și băga pe palmă curățătoarea cu zimți din tablă, ce sta agățată la locul ei, pe stâlpul pridvorului. Cu sârguință dezghioca boabele de pe coceanul drugii, într-un ciurel. Apoi, le arunca împrăștiate în bătătura casei, unde o tâlvură de găini, rațe și gâște, fiecare cârâind în felul lor de când auzeau mișcarea în pod, aștepta nerăbdătoare să dea năvală la mâncare.  
Într-o găleată mare de tuci, în care se mai găseau și alte resturi de dovleți fierți din ziua precedentă, punea apă cât era necesară pentru a o umple, o completa cu o strachină de tărâțe îndoite cu mălai, o mână de sare zgrumțuroasă luată dintr-un sac de hârtie, ambalajul sării, și le amesteca bine cu un un băț anume făcut să fie făcăleț.  
Cu efort vizibil, scotea căldarea la ușa cuhniei unde porcul slobozit din coteț venea alergând, la masa lui de dimineață.  
Horhoanele , cum le zicea soacră-sa la păsările și animalele mărunte din curte, fiind ostoite, se ocupa și de persoana ei. Peste prispa casei, cu apă rece, adusă de seara și ținută în odaie, luată cu o ulcea de pământ dintr-o găleată de tablă emailată, se spăla pe mâini, pe față și pe sub brațe, folosind săpunul Palmoliv adus de acasă, foarte parfumat, primit cadou în trusa dăruită de bărbatu-su de ziua ei de naștere, de la care nu trecuseră prea multe zile. Pentru treaba asta, își dădea jos de pe ea bluza de stambă, cu care dormise noaptea. Ca măsură de prevedere, să nu fie văzută în poziție rușinoasă de vreun călător sau vecin, făcea treaba asta când credea că nu trecea cineva strein pe ulița satului. Insista să-și spele totul, și sânii dolofani, la care de fiecare dată când erau atinși, mameloanele deveneau poftitoare. Mai bine de o lună, în afară de mâinile ei, mână de bărbat nu-i mai atinsese.  
Trecuseră multe zile de când ținea gospodăria soacrei, era sătulă de treabă până în gât, dar n-avea altă cale de ieșire. De la bărbatu-su primise mai întâi o rugăminte, apoi, la reacția ei, un fel de ordin, venind în sprijinul mamei sale, bolnavă, ce trebuia internată în spital. Pentru liniștea casei, se impunea să facă acest lucru, mai ales că de ceva vreme nu mai mergea la serviciu, unde fusese angajată temporar, iar la noul loc de muncă mai convenabil, unde avea promisiuni de angajare, mai trebuia să aștepte vreo două luni, până pleca la pensie cel care ocupa postul.  
Având la îndemână cele de trebuință, cu grijă aprinse focul pe vatra cuhniei. Într-un ceaun agățat în zălar, puse la fiert laptele muls de bunica lui bărbatu-su, înainte de răsăritul soarelui, care venea totdeauna de la casa ei să-i mulgă vacile și caprele… Și numai atât, fiindcă mâncarea de prânz o servea la bunică, mergând ea acolo.  
Într-o tigaie pe trei picioare, în care puse o lingură de unt, prăji două ouă de găină, adunate de ea ziua, de prin cuibarele din podul șoprului cu fân, unde întotdeauna când se urca trăia spaima să nu fie înțepată de vreo veispe dintre cele care se cuibăriseră și păzeau fagurii plini cu puiet.  
Așa începea fiecare zi și tot așa trecuseră mai bine de două săptămâni. Hainele cu care venise îi căpătaseră miros de fum, mâinile ei fine de doamnă de funcţionar de oraș, cu unghiile frumos tăiate și lăcuite, căpătaseră mici zgârieturi. Palmele se aspriseră și, cu toată străduința ei, se cam înverziseră de clorofila vrejilor de dovleac, adunați de pe locul din capul grădinii casei, pentru hrana porcilor și a gâștelor, dar se obișnuise și nu i se mai părea ceva stânjenitor.  
„O să treacă și asta!” își zicea mereu ca să se consoleze. Din când în când, în orele de repaus de la mijlocul zilei și după baia generală, făcută în albia așezată la soare în spatele casei, își mai turna în palme apă de colonie dintr-o sticluță „cuibărită” în trusa cadou, ce-o adusese de acasă. Asta, așa, pentru ea!, ca să nu-și piardă obiceiul de doamnă, abia trecută de 25 de ani.  
Apoi, trebuiau pășunate vitele mari.  
Se obișnuise cu ideea că trebuie să facă și acest lucru. Uneori, după-amiază le mai lua nea Dumitru lui Andrei, om bun și respectuos cu doamna Violeta, care, seara, când le aducea sătule, și ea îl omenea cu câte un țoi de rachiu.  
Vrând, nevrând, de când venise în sat, aproape în fiecare zi Violeta mergea cu vacile la pășunat pe izlazul comunal, așezat în niște văi adânci în pădurea ce începea din marginea satului. Azi, mai mult ca oricând, dorea acest lucru. Era o treabă pe care la părinții ei, tot de la sat, când era fată, n-o prea făcuse, fiindcă era tocmit un paznic comunal, angajat la mai multe gospodării, dar aici, n-avea această șansă. Cele două capre le păzea Vasile, copilul Vetii din Deal, care le lua în turma lui, cu promisiunea că la bâlciul de Sfântul Ilie va fi recompensat cu bani de tras în tiribombă și de cumpărat dulciuri, halvițe și bragă. Capre nici n-avusese pe bătătura părinților ei, iar de laptele de capră, până la soacră-sa, nici nu se atinsese. Era convinsă că pute!... Așa auzise de la copiii de seama ei din satul unde se născuse. Muls în vase curate, s-a convins de contrariu.  
- „Este dulceag laptele în seara asta!”, i-a zis ea soacrei când a gustat din strachina cu lapte fiert în ceaunul golit de mămăligă pe cârpător și turnat în strachină peste mămăliga caldă, tăiată cu ața. Veniseră în vizită cu bărbatul său și era pe la începutul căsniciei lor.  
-„Îți place? ” i-a răspuns soacra cu o întrebare.  
„Da!... E chiar interesant laptele de aici. Probabil iarba îi dă gustul acesta!”  
-„Nu, dragă, ăsta-i lapte numai de capră! îi vorbi soacra răspicat. Am vrut să-ți dovedesc, că nu laptele pute, ci oalele nespălate în care este muls. Țapii put, și put rău, dar numai toamna când se împerechează, că de aia le zice țapi și la unii bărbați mai nespălați! Ca să te obișnuiesc cu laptele de capră, în laptele fiert separat pentru tine, cum doreai, puneam și câte o cană din cel de capră, iar acum am fiert numai pe al caprelor. Al vacilor l-am turnat în putinei, să facem mâine zară, (adică lapte bătut), și să mai scoatem și unt, că-i bun cu mămăligă și cu ouă în tigaie!”...  
  
…Dar acum era singură, cu toată gospodăria pe cap. De când „crăpa” ochii dimineața și până seara, mereu avea câte ceva de făcut. Și, într-o gospodărie ţărănească, cu păsări, porc, capre și bovine, mai ales când ești singură, treabă-i destulă!...  
…Mâncă ce mâncă, închise porcul în coteț ca să nu facă vreun pocinog pe bătătură, să se dea la vreo pasăre, că așa fusese instruită când și-a luat rolul în primire, își luă de pe masa din odaie trăistuța de bumbac țesută în cocleți, în care vârâse de cu seară un cearșaf de pânză albă, puse și două mere popești din cele mai boftane, scuturate din mărul din grădină, un ștergar subțire, brodat cu râuri din arnici roșu, ca să fie, și în fine, romanul la care citea, întitulat „Doamna Bovary” de Gustave Flaubert. Slobozi vitele din ocolul lor care, fără altă îndemnare, conform reflexului, se înșiruiră pe linie la Deal, spre izlazul cu iarba încă neuscată.  
Devenise cunoscută în sat.  
Fusese „trasă de limbă” de vecinii curioși, care doreau să știe totul despre nora Tomiții Dochiei. Aflaseră ce doreau și nimeni nu se mai mira când o vedeau pe ea, o doamnă, fată de intelectuali, cu o nuia de alun destul de lungă, mergând în urma cioporului de vite, două vaci și doi viței.  
  
Pe drum, îi ieși înainte de la bunar, cu două găleți de apă, Polina lui Costăin al Sandii care, răspunzându-i la binețe, o asigură că azi o să-i meargă bine, că-i cu plin!… și n-o s-o mai piardă pe Steluța, vaca cea mai nărăvășă, care se răznea de celelalte și care cu două zile în urmă i-a făcut mari emoții – că n-o mai găsea pe ogașele izlazului, de-a știut tot satul!  
…O stăpânea o emoție, mai ales că de gânduri nici nu prea dormise bine. Mergea „plutind” și nu alegea pe unde calcă.  
În dimineața aceasta, mai atentă ca oricând de când venise în sat, se îmbrăcase cu grijă, își pusese în picioare tenișii chinezești, spălați din ziua precedentă, luase pe tălpi o pereche de şosete de bumbac gri, care i se asortau cu fusta evazată, de culoare bleumarin cu buline albe, prinsă în zece nasturi pe linia din față, și bluza fără mâneci, lejeră, din mătase gri, cu decolteu larg. Sânii îi erau strânși nederanjant, în sutienul de mătase albă, brodat cu o discretă danteluță ce îi dădea o notă seducătoare pentru cine-l vedea. Chiar și în acest sat, departe de urbea unde locuia, se îmbrăca frumos, ținând cont de ceea ce i se potrivește, fără a face notă discordantă cu mediul în care venise, pentru a nu crea bârfe. Ţinuta vestimentară era potrivită unei doamne, sosită la țară în concediu și cu grijile gospodărești pe cap.  
Fu trezită din visare, când la ultima casă din sat câinele din bătătura gospodăriei sări pe poartă lătrând strident de sperie vacile, darmite și pe stăpâna lor de azi, dusă în gândurile ei!  
- Taci, Floricele!... îl boteză ea, nu vezi că n-avem treabă cu tine? zise ea blând către patrupedul îndârjit. Animalul nu tăcu până nu-l strigă gospodina, ieșită din casă unde rostuia de mâncare pentru prânzul din ziua aceea, dar și curioasă, ca să vadă pe cine latră câinele ei.  
  
…Așa începu ziua de azi pentru Violeta Neșu, nora Tomiții lui Boian Neșu din Brădet, care ţinea locul în gospodărie soacrei sale internată la un spital mare din Capitală. N-avea încotro și trebuia să facă voia soțului și când nu-i convenea, așa cum era și de data aceasta, dar acum, când nici n-avea cine și era musai să-și calce pe simțăminte, ca să nu-l supere pe soț a cărei mamă era destul de bolnavă.  
Gheorghe Neșu, George cum suna diminutivul folosit de Violeta, soția sa, era singurul copil la părinți. Tată-su se prăpădise de tânăr și Tomița îl crescuse singură. Muncise mult să-l țină prin școli, dar și Gheorghe s-a străduit să ajungă cineva, mai ales că plăcere pentru învățătura a avut de mic. E drept că a fost și muncitor necalificat pe la un furnal, după ce făcuse gimnaziul, dus de un unchi din partea mamei, dar până la urmă a ajuns inginer. Când a terminat facultatea, avea 30 de ani și în acel an s-a căsătorit cu Violeta, care abia terminase liceul. De-atunci au trecut cinci ani, pentru cunoscuți și prieteni erau o pereche potrivită iar lumea din satul Brădet îi aprecia pe măsură.  
Violeta provenea dintr-o familie bună, cândva bine situată material, fiică de învățători cu mulți copii, dați toți la liceu. Pentru fete, era suficient numai liceul ca să devină niște doamne de societate, deși ea dorise mai mult, să urmeze și o facultate, dar acum ce mai conta!?  
PUBLICATĂ ÎN VOL. „CIREȘE AMARE” (Va urma)  
  
 
  
*  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
NuvelA - IDILE - / Ion C. Gociu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2322, Anul VII, 10 mai 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Ion C. Gociu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion C. Gociu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către administrația publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
DE POEZIE
A SĂPTĂMÂNII
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!