CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Impact > Istorie >  



A FOST DOBORÂT UN… MIT LOCAL (SAU... STEJARUL LUI ANDRIUȚĂ DIN MIROSLOVEȘTI, UN MARTOR VEGETAL AL VREMURILOR DE MULT APUSE)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
(Se dedică profesorului univ. dr. Vasile Șoimaru)  
 
Percepția asupra timpului trecut ni-i intermediată de "agenți" ai Istoriei. Ei pot fi și arborii seculari, care ne aduc cu sine "povești" cu... oameni. Stejarul secular de la Miroslovești, acum doborât de o furtună, are vârsta de ceva peste 600 de ani, stabilită științific la Grădina Botanică din Iași de fostul director adjunct al acesteia, dr. ing. Ionel Lupu, cel care putea fi văzut adesea cercetând starea de sănătate a Teiului lui Eminescu din Parcul Copou.)  
 
Trecutul, acest segment incomensurabil al timpului, anterior Prezentului, scormoneşte în noi, adesea, o stare de spirit pe care o numim frecvent melancolia istoriei. O aşchie de silex, un ciob de oală, o schijă ruginită activează în mintea noastră un tunel al timpului prin care suntem teleportaţi într-o altă lume. O lume dragă nouă fiindcă în ea ne întâlnim cu străbunicii, cu strămoşii din care ne tragem, cu cei care au pus temelia timpurilor pe care le trăim aievea.  
 
Acelaşi tip de trăire, pentru cei cu dispoziţie pentru asemenea romantisme, mi-a fost declanşat şi mie ori de câte ori am trecut (uneori cu destinaţie finală aici) pe lângă stejarul multisecular pe care sătenii din Mirosloveşti îl numesc Stejarul lui Andriuţă. Arborele acesta care vine din istorie a murit pe vremea copilăriei noastre, a celor care i-am prelungim trăirea, într-o altă dimensiune, prin scrierea unei cărţi de istorie locală.  
 
Bătrânul arbore de la Navrăpeşti ar mai fi-nsoţit viu, poate, încă multe generaţii de miroslăveşteni. I-a fost însă scris să sfârşească prin a împărtăşi soarta umană a victimelor comunismului. Pe când partidul vremii, prin conducătorul său suprem dădea şfară-n ţară să se obţină producţii record la hectar, întru gloria agriculturii socialiste, sărguincioşii diriguitori locali ai agriculturii au început masiv chimizarea. Şi, zic martorii, pentru solele din Parcu, Gavan, Curături, La Cerdac camioanele şi remorcile ceapeului lepădau sacii cu otrava “necesară” câmpului la tulpina stejarului multisecular. Câţiva ani la rând, nimănui nu i-a trecut prin minte că Stejarul va trage, odată cu seva pământului, şi mustul otrăvit, rezultat din dizolvarea chimicalelor aflate în contact cu solul reavăn din umbra uriaşului. “I-a fost scris să moară de moarte rea”, spun bătrânii satului, personificându-l şi deplângându-i soarta.  
 
Copacii însă mor în picioare. Se zice că morţii din specia umană, imediat după moarte, zăbovesc o vreme, în spirit, în preajma celor de care s-au despărţit cu negrăită durere. Stejarul lui Andriuţă, parcă disimulat într-un semen al omului, a mai rămas şi el de veghe, după moartea vegetală, atât cât să mai fie martor mut şi la cele două etape istorice contemporane nouă: una, un accident istoric – Comunismul – , cealaltă, reparaţia necesară, pe care istoricii încă n-au reuşit s-o definească terminologic.  
 
Despuiat de veşmântul verde, Stejarul nu şi-a pierdut din fălnicie. Cu mii de răni pe trunchiul masiv şi pe braţele-i răsucite de vijeliile cerului, a mai tronat câteva decenii la marginea satului, ca un străjer vrednic, lăsat aici ”...chiar de către Ştefan cel Mare”, spun unii bătrâni ai satului. “Ba, de bunicii lui Ştefan...”, spun alţii, cei şi mai bătrâni.  
 
Aceiaşi bătrâni cu care am stat de vorbă ne-au povestit, după istorisirile bunicilor lor, care, la rându-le, au aflat pe aceeaşi cale cele ştiute, că pe vremea când pe meleagurile noastre bântuiau tătarii şi turcii, străjeri cu ochi de şoim scrutau, din vârful lui, depărtările de dincolo de Siret. Şi, când se ivea primejdia, trimiteau ştire de pe culmea Parcului către Cetatea de scaun, prin ştafeta fumului de clăi arse. Aşa trebuie să fi fost, căci Stejarul e numai bine pitit în coasta dealului, încât din vârful copacului străjerul să observe peste coamă, făra a putea fi străpuns de săgeţile năvălitorilor.  
 
Şi-a mai avut el, Stejarul multisecular, un motiv ca să mai rămână o vreme în picioare. În Basarabia, Moldova cea despărţită de Moşia pe care Ştefan a lăsat-o întreagă, prin Sfânt Testament, urmaşilor urmaşilor săi, un vlăstar al proprietarilor Năvrăpescu, pe ocina cărora Stejarul a găsit ocrotire câteva secole, trăia în vrednicia testamentară a înaintaşilor, cu o vagă bănuială că baştina strămoşilor săi direcţi e pe-aici, pe la noi. Un impuls, provocat de o energie cosmică pe care o numim adesea chemarea străbunilor, l-a adus pe copilul de la Cornova ce supravieţuia în universitarul de la Chişinău, dr. Vasile Şoimaru, pe moşia străbunului său Andrieş Năvrăpescu. În portofoliul documentaristic al acestuia, necesar împlinirii proiectului legat de monografia dedicată Neamului Şoimăreştilor (cel istoric și, în parte, literar), avea documentele care atestau prezenţa strămoşilor săi Navrapescu (ulterior Şoimaru) pe meleagurile noastre. Nu ştia însă că timpul trecut realiza o confluenţă vremelnică cu timpul prezent, anume pentru el, în Stejarul lui Andriuţă. Monografistul de peste veacuri al familiei cu rădăcini în cinul boieresc al Moldovei medievale l-a îmbrăţişat cu ochiul inimii și, totodata, cu ochiul cel tehnic al aparatul său de fotografiat, cumpărat din America. În faţa acestui monument al regnului vegetal, urmaşul basarabean al Şoimărenilor a trăit o stare aidoma cu aceea pe care o are nepotul când încearcă pentru întâia oară elasticitatea mustăţilor bunicului.  
 
Deşi o persoană foarte ocupată, între altele un călător neobosit pe meleagurile românimii dinlăuntrul şi din afara României, Stejarul lui Andriuţă l-a avut mereu oaspete pe urmaşul generoşilor lui protectori. Imortalizat de acesta pe coperta monografiei „Neamul Şoimăreştilor – 500 de ani de istorie”, Stejarul din Mirosloveşti, odată cu valoroasa lucrare editorială, se află acum sub privirile unor români răspândiţi în cele patru zări ale lumii colindate de monografist.  
 
*  
 
Au trecut patru-cinci ani de la întâlnirea stră-strănepotului basarabean cu acest substitut simbolic al stră-străbunicilor din spiţa Năvrăpescu. O zi toridă de sfărşit de iunie, 2008, prevestea dezlănţuirea stihiilor pe care, în ultima vreme, ne-am obişnuit a le pune şi pe seama nerânduielilor noastre în sânul Mamei-Natura. De pe Ceahlău, de la Staţia Meteo, spre seara zilei de 24, meteorologul de serviciu, un ginere mirosloveştean, îşi avertiza socrii (evident, prin telefon) să-i pună la adapost fiica, aflată în abia începuta vacanţă la bunici. N-apucară bine bunicii a împrăştia cetele de copii de pe drum pe la casele lor, că vijelia îşi arătă puterile. La aproximativ jumătate de oră de la avertismentul trimis de pe Vârful Toaca, pe Dealul Parcului Stejarul secular de pe Moşia Năvrăpeştilor avea să înfrunte ultima dată balaurul cel veşnic al Cerului. N-a trecut mult însă până ce, pe uliţele satului, larma copiilor a spart liniştea de după furtună. Din corul acesta, care prefigura un Turn Babel al locului, se desprinse precipitat o voce: “Bunicule, a căzut Stejarul! A căzut Stejarul lui Andriuţă!...”  
 
La o asemenea veste, bunicul, de care încerc în zadar să mă detaşez, întruchipă spontan pe Toma necredinciosul. Stejarul era uscat, dar, totuşi, un... colos. Cu nepoata de mână am ieşit în grădină, departe de bătătură, ca să ne lărgim orizontul spre Costişă. “Aşa-i, bunicule!” răsună verdictul definitiv al nepoatei. La puţin timp aflase şi profesorul de istorie, Ioan Pârlea, coordonatorul Monografiei Comunei Mirosloveşti. El era cel mai autorizat pentru... ”expertiză”. Şi-a luat aparatul de fotografiat, s-a urcat în automobil şi a pornit-o spre locul ultimei înfruntări cu istoria a acestui martor special al ei. S-a întors marcat, precum un copil care şi-a pierdut jucăria. Mi-a adus un ciot, drept mostră pe care s-o împart cu dr. Vasile Şoimaru. Acesta tocmai ne vizitase satul, cu două săptămâni înainte, ca să ne dăruiască cea mai recentă şi cea mai valoroasă ispravă a sa: albumul-monografie „Românii din jurul României, în imagini”, pentru care a lucrat cinci ani şi a străbătut pe meleagurile românimii din lăuntrul și di afara țării o sută de mii de kilometri. A trecut (a câta oară?) şi pe la bătrânul dăinuitor al codrilor de demult. Mi-a spus în ziua aceea, precum un vizitator desprins de la căpătâiul unui muribund, surprinzător pentru mine, că Stejarul nu arată bine. M-am simţit oarecum vinovat, deşi n-avea nicio noimă remarca şoimăreanului basarabean. Asemeni şi reacţia mea interioară, căci stejarul cu pricina arăta la fel ca în ultimii săi ani. Apoi, cu o seară înaintea furtunii care a doborât Stejarul lui Andriuţă, m-a sunat, cu un motiv care, la fel, părea confuz. Să fi fost asta o... premoniţie?! Întortocheate sunt căile Domnului!..  
 
I-am trimis profesorului dr. Vasile Şoimaru vestea care ne-a marcat, ca şi cum am fi pierdut un semen drag, printr-un SMS, la care, spre mirarea mea, n-am primit nicio reacţie. Ştiu şi de ce, fără a avea pretenţia că am cât-de-cât ceva în comun cu obiectul de studiu al parapsihologiei. Urmaşul basarabean de peste secole al proprietarilor de la Năvrăpeşti muţise (pentru o vreme) de supărare că s-a prăpădit un simbol al legăturii sale cu neamul său de sânge din dreapta Prutului, un simbol care întreţinea, alături de alte câteva, în sufletul său de Român pur-sânge, Speranţa Unirii.  
 
În ce ne priveşte pe noi, localnicii obişnuiţi să întâmpinăm răsăritul Soarelui chiar de deasupra creştetului bătrânului Stejar, simţim acum o oarecare stare de rătăcire, ca şi cum am fi pierdut reperul unui punct cardinal. Şi tocmai pe acela cu care începe sensul unei zile: Speranţa. Speranţa într-un parcurs bun azi, într-unul la fel, mâine... Până ce totul devine ieri. Ieri, dimensiune în care, iată, a trecut deja şi Stejarul lui Andriuţă, unul din miturile noastre locale care ne întreţin, din gneraţie în generaţie, pasiunea pentru trecut, cultul pentru Istorie.  
 
Gheorghe Pârlea  
 
Foto: dr. Vasile Șoimaru  
 
Referinţă Bibliografică:
A FOST DOBORÂT UN… MIT LOCAL (SAU... STEJARUL LUI ANDRIUȚĂ DIN MIROSLOVEȘTI, UN MARTOR VEGETAL AL VREMURILOR DE MULT APUSE) / Gheorghe Pârlea : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2899, Anul VIII, 08 decembrie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Gheorghe Pârlea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Pârlea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!