CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

TOP AUDIENȚĂ
PROZĂ

TOP AUDIENȚĂ
SĂPTĂMÂNALĂ
PROZĂ


Acasa > Impact > Analize >  


Autor: George Petrovai         Publicat în: Ediţia nr. 2279 din 28 martie 2017        Toate Articolele Autorului

George PETROVAI - ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE PRIMELE PRINCIPII DIN FILOSOFIA ANTICĂ GREACĂ ŞI TAOISM (DAOISM)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Nu există filosof de valoare care să nu se arate interesat de primele principii. Da, căci este important trecutul apropiat de noi şi prezentul (infinitatea macrouniversului şi microuniversului, sistemele sociale şi cele politico-economice, mecanismele sufletului şi ale gândirii, morala, cultura şi locul omului în Univers), precum şi îndrăzneţele prognoze privind viitorul planetei şi al omenirii, dar la fel de important (dacă nu pentru toţi, atunci pentru unii dintre noi) este să aruncăm priviri logico-fanteziste asupra pregenezei (era haos sau doar golul infinit şi netulburat?) şi să înclinăm balanţa convingerilor intime fie în favoarea creaţionismului, fie în favoarea evoluţionismului, fiind ştiut marele adevăr noutestamentar că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni...  
 
Corifeii filosofiei clasice greceşti nu numai că n-au făcut excepţie de la regulă, dar chiar au consolidat-o prin formidabilele lor opinii despre primele principii, la fel de proaspete şi suculente ca în urmă cu peste două milenii. Gânditorii de mai târziu şi-au însuşit aceste concepţii, astfel că – ne spune P.P. Negulescu în tratatul Problema ontologică – Plotin (204-270 e.n.), principalul reprezentant al neoplatonismului, „admitea, cu stoicii, un Suflet al lumii, necesar ca s-o pună în mişcare; admitea, cu Aristotel, o Inteligenţă cosmică, necesară ca să gândească mulţimea nenumărată a lucrurilor ce o alcătuiesc şi să dea fiecăruia ceea ce trebuie ca să poată exista; admitea, în sfârşit, cu Platon, o Unitate supremă, necesară ca să facă din această mulţime haotică un tot unic şi să-i asigure în acelaşi timp realitatea”.  
 
Dar iată care este concepţia lui Plotin despre Unu: Unul din prima ipoteză, identificat cu Binele din Republica (prin urmare, un principiu situat dincolo de fiinţă) şi cu tatăl cauzei din Scrisori, este Unul absolut şi transcendent pluralităţii; Unul din a doua ipoteză (Unul-multiplu sau Unul-fiinţă) este numit Intelect de către filosoful nostru, întrucât corespunde demiurgului din Timaios şi cauzei din Philebos, dar are şi caracteristicile Intelectului aristotelic (gîndirea care se gândeşte pe sine); Unul din a treia ipoteză (deodată Unu şi multiplu), corespunde sufletului lumii din Timaios şi este identificat de Plotin cu stoicul Suflet al lumii.  
 
Vasăzică, la Plotin întâlnim toate cele trei naturi sau niveluri fundamentale: Unul, Intelectul şi Sufletul. Tot el ne prezintă impresionantul tablou al multiplelor raporturi dintre Suflet, Intelect şi Unul, un Unu fără formă şi de nimic limitat, care, prin situarea lui dincolo de gândire şi fiinţă, nu poate fi obiectul unei cunoaşteri, ci trebuie admis ca „puterea infinită de la care provine toată pluralitatea fiinţelor inteligibile”.  
 
N.B.: Astfel conceput, Unul plotinian seamănă mult atât cu supremul Tao („nu are formă sau înfăţişare, nu are culoare, sunet, gust sau miros, nu are început şi sfârşit, nu se află sus sau jos, înăuntru sau afară, nu cunoaşte binele sau răul”), cât şi cu De, principiu strâns legat de Tao şi care a fost echivalat în româneşte ba cu termenul „Putere” („Puterea specială a individului”), ba cu „Virtute” (spontaneitatea tuturor lucrurilor în sensul elanului bergsonian).  
 
Plotin era convins că sufletele caută mai degrabă spre lucrurile inferioare din lumea sensibilă, motiv pentru care ele şi-au uitat originea divină. Dar dacă Sufletul universal este acela care produce, animă şi conduce fiecare părticică a naturii, aşa încât deodată este unitar ca suflet cosmic şi plural ca pluralitate a lucrurilor pe care le însufleţeşte, el nu este decât o imagine a Intelectului divin şi anterior Sufletului, fiind văzut de Plotin ca fiinţă şi gândire în acelaşi timp, mai exact „ca o lume ce cuprinde toate fiinţele inteligibile”.  
 
Gîndindu-se pe sine şi fiind în acelaşi timp gândit şi gânditor, Intelectul nu numai că este lipsit de pluralitate, dar cauza lui nu poate să fie decât Unul pur sau Acela care precedă dualitatea gândire-gândit. De unde, ne înştiinţează Plotin, rezultă că „scopul exerciţiului filosofic este acela ca sufletul să-şi redescopere originea lui divină” şi apoi, prin progresivă îndepărtare de pluralitatea materială, să revină la Unitatea inteligibilă. Fără să fie creştin, Plotin ne încurajează că aşa ceva este posibil, asta deoarece „partea cea mai înaltă a sufletului nu a părăsit niciodată Intelectul divin”.  
 
Cum se realizează această experienţă pur spirituală a întoarcerii Sufletului la sine, ce defineşte scopul ultim al filosofiei? „Prin contemplaţie”, ne răspunde Plotin. Adică prin ceea ce recomandă cu insistenţă întreaga înţelepciune orientală, taoismul în mod special (taoiştii practică exerciţii complicate de respiraţie şi abstragere din realitate, în vederea prelungirii vieţii până la dobândirea nemuririi). Dar dacă Plotin interzice orice trecere dincolo de Unu (în Enneade el susţine că orice cercetare trebuie să se oprească aici, căci nu putem întreba ce este acesta) şi dacă urmaşul său Proclus (412-485) identifică ceea ce nu este Unul cu nimicul, Damascius (aprox. 460-550), gânditorul care încheie „lanţul de aur al neoplatonicilor”, nu îmbrăţişează în întregime opiniile înaintaşilor în celebra sa operă Despre primele principii: aporii şi soluţii. Dimpotrivă, printr-o subtilă analiză critică pe direcţia răsturnată a discursului filosofic, Damascius pune în evidenţă atât imposibilitatea gândirii principiului prim, asta datorită faptului că, aidoma lui Tao, el este inefabil („Unul este primul care a ţâşnit din indicibil”), cât şi inadecvarea discursivităţii la principiul prim, prin obligatoria înaintare a reflecţiei în sens negativ.  
 
Damascius gândeşte Unul ca simplu, altminteri se ajunge în situaţia să fie înţeles ca plural, şi ca Totul, astfel evitându-se riscul reducerii lui la un Unu determinat. Însă, ne avertizează filosoful, tocmai acesta este motivul pentru care gândirea principiilor intră într-un neîntrerupt parcurs circular, parcurs care, pentru evitarea opririi la ceva determinat, în cazul inefabilului obligă la continua negare a ceea ce anterior se afirmase. Altfel spus, simplitatea şi totalitatea Unului trebuie neîncetat şi reciproc suprimate, asta pentru a nu eşua în procesul cognitiv, respectiv pentru a nu ajunge să gândim Unul ca minim sau plural.  
 
Fiind, prin urmare, gândirea suspendată între cele două extreme ale travaliului sau efortului aproprierii de principiu, fireşte că se atinge limita maximă a înaintării cunoaşterii noastre înspre el, o cunoaştere din start condamnată să nu poată surprinde niciodată imaginea plenar-adecvată a Unului. Dincolo de această limită, ne înştiinţează Damascius, nu numai că nu trebuie să abordăm Unul ca ceva anume accesibil cunoaşterii (de fapt, suntem condamnaţi la o tot mai temeinică necunoaştere, pe măsură ce ne apropiem de el), dar ajungem în situaţia (a se citi suntem constrânşi) să renunţăm chiar şi la desemnarea lui cu „Unu” şi „Tot”, nemaifiind adecvate principiului nici măcar aceste determinaţii.  
 
Pe urmele lui Plotin, Damascius susţine că, întrucât principiul nu devine nicicând obiect al gândirii noastre, singura modalitate de conştientizare a abisului ce ne separă de el o reprezintă divinaţia sau intuiţia mistică a prezenţei principiului. Este adevărat că niciun non-Unu sau lucru determinat n-ar putea exista dacă în acelaşi timp n-ar fi şi Unu (la fel ca în cazul lui Tao, nimic nu poate fiinţa fără a fi mai întâi Unu!) şi că el, cel mai simplu, cuprinde Totul. Dar tocmai de la acest conflict de identitate al Unului (indicibil pe de o parte, dicibil pe de altă parte), porneşte critica, implicit aporetica damasciană vizavi de el, anume că, atâta timp cât păstrează o anumită relaţie cu Totul, Unul nu mai poate să fie transcendent!  
 
Deoarece însuşi Plotin gândea principiul prim Unul ca totul şi anterior totului, Damascius s-a oprit la principiul „Unul-tot anterior totului”. Însă nu rămâne aici, ci împinge neoplatonismul mai departe pe următoarele direcţii:  
 
1) Demonstrează că a gândi transcendenţa principiului faţă de Tot, înseamnă să concepem transcendenţa ca pe un lucru situat în afara Totului, fapt care contrazice însuşi sensul Totului. Dar şi să gândim principiul într-un anume fel, se cheamă cuprinderea lui în sfera Totului, ceea ce face ca el să nu mai aibă statutul de principiu. Calea de ieşire din această aporie este, în opinia lui Damascius, relaţia „Unul-tot anterior totului”, la urma urmei „expresia cea mai adecvată principiului”, adică Totul într-o formă unitară, anterior pluralităţii desfăşurate a Totului.  
 
2) Inspirat de religiile misteriilor şi continuând analiza proclusiană asupra principiului, Damascius elaborează Inefabilul, conceptul prin care desemnează principiul prim. Asemenea lui Tao („Tao poate fi rostit, însă nu acesta este Tao cel veşnic”), Inefabilul este atât de ascuns şi sustras oricărui discurs, încât despre el „nu se poate spune nici măcar că este Inefabil”.  
 
3) Nimicul lui Proclus, înţeles ca ceea ce nu este Unul, la Damascius devine totuna cu Inefabilul, cel mai înalt principiu din sistemul său filosofic. Asta deoarece la el, nimicul nu are numai un sens negativ, ci şi unul pozitiv – posibilitatea de depăşire a însuşi Unului!  
 
Cum spuneam şi cu alt prilej (vezi textul „Frumuseţea incitant-ermetică şi captivant-poetică a daoismului”), principiul suprem în filosofia şi religia taoistă este, evident, Tao, respectiv nefiinţa sau „suflul originar” (Yuan qi) din care s-a zămislit fiinţa (cuplul Yin-Yang), acesta la rându-i creând „cele zece mii de lucruri şi fiinţe” (totalitatea entităţilor), pentru ca, mai repede sau mai târziu, toate să se întoarcă la întregul întruchipat prin Tao. În strânsă şi inseparabilă legătură cu Tao este principiul De (redat în româneşte prin „Putere” sau „Virtute”). Simplitatea, ca atribut al principiului, este simbolizată în taoism prin pu (lemnul neprelucrat). Ea îl caracterizează pe Omul Sfânt, singurul muritor care, prin redobândirea naturii primare (Xing), este vrednic să guverneze, căci numai el acţionează potrivit lui Tao al oamenilor şi în corelaţie cu Tao al Cerului.  
 
Un alt fundamental principiu taoist este Unu, cel pe care chinezii îl consideră non-număr (ceea ce nu poate fi măsurat, nedefinitul, neperceptibilul) şi despre care exegeţii afirmă că „era şi nu dădea naştere la nimic, de aceea s-a divizat şi a făcut să apară Yin şi Yang” (Cap. 42 din „Lao Zi – Cartea despre Dao şi putere, cu ilustraţii din Zhuang Zi”, autor Dinu Luca). În primul comentariu al Capitolului 39, faimosul Heshang Gong consideră că Unul desemnează „nefăptuirea, copilul lui Dao”. Dinu Luca adaugă: „Marea majoritate a exegeţilor afirmă, însă, că Unul este un alt nume al lui Dao”. Şi mai departe: „Afirmaţia trebuie nuanţată, pentru că Unu desemnează aici regula de unitate a naturii, legea structurală a Universului, principiul imperceptibil şi nenumit, a cărui intuiţie o are iluminatul, pe câtă vreme în Capitolul 42 denumeşte, probabil, haosul primordial şi nediferenţiat, care nu este Dao, ci născut de Dao”.  
--------------------------------  
George PETROVAI  
Sighetu Marmaţiei  
20 martie 2017  
 
Referinţă Bibliografică:
George PETROVAI - ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE PRIMELE PRINCIPII DIN FILOSOFIA ANTICĂ GREACĂ ŞI TAOISM (DAOISM) / George Petrovai : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2279, Anul VII, 28 martie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 George Petrovai : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Petrovai
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


TOP AUDIENȚĂ
POEZIE

TOP AUDIENȚĂ
SĂPTĂMÂNALĂ
POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!