CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fictiune >  





CAMELEONUL
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Marinel Gîlcă 
  
Motto„ Șarpele e odios nu pentru că mușcă ci pentru că se ascunde ca să muște” 
  
Nicolae Iorga 
  
O pâclă umedă și rece, încenușată apăsa dealurile domoale acoperite până hăt –departe cu vița de vie aliniată cazon pe sârmă și spalieri de beton. În scobitura uriașă a locului, în aburii fugarnici ai toamnei ,se zăreau mai multe clădiri, anexe, utilaje agricole, toate parcă aruncate în dezordine de o mână jucăușă ,dar sever încorsetate de un gard de plasă. Liniștea adâncă ce dormita moale ca un monstru în acel crepuscul al dimineții, părea să fie eternă, de început de lume. În dormitorul de femei al coloniei se auzeau doar sforăituri ușoare, de soprane. Rica Maleș deschise ochii mari, negri ca tăciunii, și-i aținti în vinețiul ferestrelor. Se mai foi preț de câteva minute în așternut și se ridică apoi dreaptă, trosnindu-și mâinile. 
  
-Doamnelor nu vă treziți? că la șapte treizeci trebuie să fim în vie, la cules, acuș’ vine administratorul. 
  
-Off,da’ grijulie mai ești! se răsti Leana, mică și dolofană. 
  
-Ce naiba aveți așa cu noaptea în cap!...vă certați ca niște țațe! bombăni alta de sub pătura trasă până peste cap. 
  
-Am visat urât și am o stare cam aiurea, se justifică într-un fel Rica. 
  
-Da’ ce-ai avut fată ? că eu am căzut frântă și am dormit buștean, dondăni Veta o femeie între două vârste ,lungă și slabă care știa să descânte. 
  
-Uite așa; am visat-o pe soacră-mea, căzuse într-o mocirlă și eu mă căzneam să o scot, dar nu am reușit și am scăpat-o în smârcul acela blestemat... 
  
Veta se ridică în capul oaselor și își mișcă buzele subțiri și uscate într-un fel de mirare buimacă. 
  
-Rico să știi că nu-i a bună, ia seama și dă-i colea un telefon să vezi ce face, că-i femeie bătrână! 
  
-Vise de noapte, nu cred că trebuie luate în seamă, și apoi, unde n-ar crăpa soacră –mea, că m-am săturat de ea, se arătă la discuții și Nela, cea care-și trăsese mai înainte pătura pe cap, coborând mare și pântecoasă din pat. 
  
-După berea de aseară dată de Rica eu am dormit neântorsă, și aș mai dormi încă, da’ nu mă lăsați voi cu visele voastre, căscă Leana. 
  
Rica aprinse neonul și începu să se îmbrace, încet, cu multe tânguiri. Stătea așa în cumpene, nehotărâtă. 
  
-Fată cred că ai dreptate, ia s-o sun eu și să văd ce face, să-mi iau de-o grijă, spuse ea. 
  
-Cum vrei tu, dacă merită baba ,nu mai sta! 
  
-Cum să nu, e o femeie de treabă, mă înțeleg bine cu ea, adăugă Rica. Își scoase telefonul mobil și sună de mai multe ori. 
  
-Ei fată? se arătă interesată Veta cea sfătoasă. 
  
-Nimic, nu răspunde pe mobil ,să mai încerc și pe fix poate îl aude totuși, se încurajă Rica. Formă un alt număr dar acesta nu-i transmitea nicio vibrație. Tatonă din nou mobilul dar sunetul soneriei telefonului apelat se zbătea neputincios între spații pustii, parcă lipsiți de viață. 
  
- Hai mamae ,răspunde odată, pe unde ești? strigă puțin enervată Rica. Nimic, apelurile ei se frângeau undeva în vid. 
  
-Stați la curte? întrebă Veta. 
  
-Da, da, mormăi Rica, intrigată că soacra sa nu-i răspunde. 
  
- Sună și tu la o vecină să meargă și să-o caute, păi nu zic bine? interveni și Leana. 
  
-Da, chiar așa am să fac, chiar am telefonul doamnei Stratica, se dumiri Rica. 
  
Ea o apelă pe acea doamnă ,îi răspunse un glas gros, încă somnoros. 
  
-Doamna Stratica, sunt eu Rica, vecina, sunt la Odobești la cules struguri, am sunat-o pe soacră-mea și nu-mi răspunde, nu vrei matale să mergi până la ea și să vezi ce face, că eu am visat-o cam urât astă- noapte. 
  
Glasul somnoros și obosit promise că da, va merge să verifice, și să sune ea, Rica, din nou peste câteva minute. Între cele două proprietăți exista o cale de comunicare directă, o portiță făcută cu mult timp înainte de soții lor, dar acum era mai mult neumblată. 
  
Între timp cele patru femei și-au făcut siesta de dimineață și tocmai se pregăteau să meargă să ia micul dejun. Se auzi zbârnitul telefonului Ricăi. 
  
-Auleo, fata mea ,nu-i a bună! Soacră-ta Maghița este căzută lângă pat, iar ușa de la camera ei era deschisă, am pus mâna pe ea și parcă nu mai mișcă! 
  
-Doamne ferește! țipă Rica speriată , sun eu de aici la salvare ,și vin urgent acasă. 
  
-Da fata mea, eu te aștept și ajut cum pot, până vii tu! 
  
O slăbiciune vizibilă ca niște stafii o răscoliră și rosti cu obidă; 
  
-Visul, neodihna mea de câteva nopți, starea asta proastă, au fost niște semne, Doamne ferește! 
  
Toate celelalte colege de cameră auziseră discuția și se cruciră la primirea veștii teribile. O încurajară, încercând să-i înlăture presimțirile sumbre, ce și le exterioriza și care o îi bâzâiau pe la urechi ca niște viespi înrăite. 
  
-Poate că nu este decât o slăbiciune temporară a soacră-mii, doamna asta Stratica este bătrână și nu mai vede așa de bine, anunț eu acum salvarea, spuse ea cu febrilitate. Apelă numărul de urgență 112, se prezentă, preciză de unde sună și descrise știrea alarmantă pe care vecina i-o dăduse telefonic cu câteva momente mai înainte, indicând adresa soacrei sale Maghița Maloș. 
  
Se pregăti de drum în mare grabă și după ce-l înformă cu tristețe pe administratorul fermei de cele auzite îi spuse că va pleca pentru a se îngriji de soarta mamei soacre. 
  
Rica avea treizeci și cinci de ani , de înălțime medie cu fața lată, bălană și ochi negri mari,adumbriți de gene dese, cu nasul cârn și buze cărnoase, iar trupul masiv cu sânii imenși și pulpele groase degaja senzualitate fățișă și obraznică. Avea o fermitate grozavă în priviri, o ținută dreaptă, călca apăsat, cu umerii trași către înapoi, cu capul puțin înainte ca și cum ar împunge aerul pe care-l considera un vrăjmaș invizibil. Indiferent din ce parte ar fi fost văzută privirile bărbaților se lipeau involuntare , fie de coapsele puțin evazate , fie de sânii voluptoși ce tremurau ațâțător atunci când stăpâna lor se deplasa pur și simplu dintr-un loc în altul. Îmbrăcată într-o pereche de bluejeans crem și un fulgarin verde închis, strâns cu un cordon lat ce-i scotea în evidență talia de o zveltețe aparte, cu zulufii de culoarea paiului copt femeia așteptă încordată cursa regulată. În maxim zece minute mașina trase în stație, iar ea urcă după două femei în vârstă, solicitând un bilet până la Negrești. Șoferul, un zdrahon de vreo patruzeci de ani, încasă banii și-i întinse biletul de călătorie învăluind-o secvențial cu o privire de mascul atotcunăscătoare în materie de femei. Ea nu-i dădu nicio atenție și se așeză indispusă pe un scaun dinapoia microbuzului. Drumul până la destinație dura aproape două ore. La un moment dat Rica își auzi telefonul mobil. 
  
-Alo,alo,sunteți doamna Rica Maloș? auzi ea un glas oficial , de bărbat tânăr, dar necunoscut. 
  
-Da, eu sunt, cu cine vorbesc? 
  
-Inspectorul principal Mateescu de la poliția Negrești, am telefonul acesta de la doamna Stratica, vecina, înțeleg că doamna v- a spus despre soacra dumneavoastră.. 
  
-Mi-a spus că este căzută în cameră și eu am sunat salvarea... 
  
-Da așa este, iar cei de pe salvarea ne-au anunțat pe noi, că din păcate nu au mai putut face nimic ... 
  
-Nu se poate! Doamne apără !..strigă ea și vocea sa puternică , parcă disperată, atrase privirile întrebătoare și curioase ale călătorilor. Rămase interzisă, ca o statuie, cu telefonul încă la ureche și apoi hohote de plâns îi scuturară trupul planturos. 
  
-Doamnă, vă rog să vă liniștiți, noi avem nevoie de dumneavoastră, unde vă aflați acum ? 
  
Ea se opri docilă din plâns. 
  
-Sunt în microbuzul de Negrești,vin către casă avusesem o presimțire urâtă. 
  
-Ok! În cât timp ajungeți? 
  
-Cam în patruzeci și cinci de minute, spuse ea cu voce seacă, gâtuită de emoția veștii îngrozitoare. 
  
-În regulă, noi vă așteptăm aici! Glasul bărbătesc întrerupse convorbirea. Rica Maloș se dezmetici încet, încet, și începu să-și curețe lacrimile care-i umezise fața de ceară. 
  
*** 
  
Inspectorul principal Dorin Mateescu, slab și deșirat cu fața smeadă și ochi mari încercănați, privea atent, dar cu detașare trupul firav,chircit al moartei. Dealtfel cuta care-i apăruse între sprâncene se datora în bună parte faptului că locul faptei suferise modificări. Era de domeniul evidenței, se putea clar vorbi de o faptă atâta vreme cât corpul acela rece, identificat de martori ca fiind al Maghiței Maloș, suferise traumatisme puternice iar moartea fusese violentă. În ordine cronologică în câmpul infracțional intrase vecina Stratica, urmată apoi de echipajul de pe ambulanță care încercase să acorde primul ajutor bătrânei dar constatase că moartea intervenise cu ceva timp în urmă. Cei de pe ambulanță sesizaseră în final poliția. Mateescu ajunse primul la fața locului însoțit de alți doi judiciariști și un agent sectorist. Raportase imediat șefilor care era situația și dispoziția a fost de asigurare a locului faptei și de conservare a urmelor, până la sosirea procurorului și a laboratorului criminalistic. După ce discutase cu Maria Stratica, ofițerul o apelă pe telefonul mobil pe Rica Maloș. Dealtfel, se impune cu prisosință prezența acesteia la cercetarea la fața locului pentru obținerea unor date absolut necesare anchetei, cu atât mai mult cu cât el observase prin acea ușă deschisă de la camera bătrânei că mai multe lucruri erau răvășite, și ,posibil ,ca aceasta să fi fost și jefuită. Ofițerul se gândi că sunt oportune verificări pentru a cunoaște cât mai multe date despre victimă. Dădu dispoziție sectoristului Barbu să asigure locul faptei, iar atunci când vor ajunge procurorul și Rica Maloș, să fie chemat. Îl strigă pe inspectorul Dan Trofin, celălalt judiciarist și, amândoi începură investigații în proximitate. 
  
Un soare galben ca lămâia încerca din răsputeri să spargă zidul unor nori uriași, unii albi ca zăpada, iar alții suri, ca plumbul topit , ce se lățiră netulburați pe cerul încă azuriu. Din foale închipuite începu să sufle timid și un vânt de toamnă ce isca pe alocuri mici vârteje de praf și smulgea frunzele mai firave de pe crengile teilor și mestecenilor înșiruiți pe marginea străzilor.Rica Maloș ajunsă la autogara orașului urcă imediat într-un taxi și peste un sfert de ceas poposi în fața casei soacrei sale, pe strada. Ciprian Porumbescu nr.8. În spațiul îngust,pe domeniul public, deja se adunaseră câțiva gură-cască, bărbați și femei care comentau. Din stradă până la locuință se desprindea o alee betonată, lungă de aproape cincizeci de metri. În apropierea ușii, Rica văzu un polițist în uniformă care stătea în picioare și fuma. Ea apăsă clanța porții și își dădu seama că este încuiată. Avea cheile în poșetă însă consideră că trebuie să ceară acceptul acelui polițist. 
  
-Bună ziua, domnule , pot deschide? 
  
-Da ,desigur, cred că sunteți doamna Maloș Rita, spuse el având și confirmarea instantanee a femeii. 
  
Ea descuie și veni aproape în fugă spre casă. Era vizibil tulburată și ochiii săi negri ca murele coapte priveau speriați și neliniștiți spre ușa întredeschisă. 
  
-Doamnă, opriți-vă aici, nu aveți voie înăuntru, eu asigur paza până la venirea procurorului, spuse ferm polițistul și făcu un pas înainte barându -i accesul. 
  
Ea se uită la el pierdută, cu o privire mută, încărcată de întrebări răscolitoare. 
  
-Îmi puteți spune ce s-a întâmplat? ceru ea cu insistență și începu să plângă cu sughițuri. 
  
-Vă rog să vă liniștiți doamnă! Ce știu, și vă pot spune în acest moment , este că moartea soacrei dumneavoastră este deocamdată suspectă, de aceea se așteaptă venirea procurorului criminalist care va prelua ancheta. 
  
- Cum suspectă? De ce?... Nu se poate!.... offf Doamne ce nenorocire !! începu ea să se tânguie, și, în scurt timp, ochiii i se îngustară, respirația deveni accelerată și se prăbuși moale pe stratul de petunii multicolore, asemenea unui covor făcut sul și așezat vertical pe un plan denivelat. 
  
Barbu strigă din răsputeri la doamna Stratica, aceasta veni cât putu de repede cu o sticlă cu oțet și îi frecă fața femeii leșinate. După câteva momente ea își reveni în simțiri și se așeză plângând pe un scaun oferit de polițist. Luat prin surprindere ,acesta îl anunță pe Mateescu de venirea Ricăi Maloș dar și de incidentul la care tocmai fusese martor ocular. 
  
Într-o jumătate de ceas apăru și procurorul criminalist Rusu, un bărbat solid, în jur de cincizeci de ani,cu o față pătrățoasă, roșie, cu ochi împungați, cenușii. Se implică din mers în anchetă și după ce făcu cercetarea locului faptei cu ajutorul ofițerilor criminaliști și cadavrul fu transport la morgă convocă echipa operativă la sediul poliției municipale și stabili sarcini pentru fiecare component. Târziu în noapte , sfârșitul acelei zile aduse anchetatorilor doar o singură certitudine, moartea Maghiței Maloș fusese violentă și se datorase unor traumatisme toracice, fracturi de coaste cu înțeparea unor organe vitale și pe cale de consecință declanșarea unei hemoragii masive interne. Modul de operare al infractorului sau infractorilor releva o ferocitate deosebită, produsese o stare de emoție și panică în comunitate și , făcuse imediat înconjorul urbei dar și a județului fiind preluat avid în mass-media. Grav era faptul că anchetatorii nu aveau niciun suspect și orbecăiau în întuneric, iar în libertate era un criminal care putea lovi oricând. Deoarece cazul rămăsese cu autori necunoscuți ,era evident că întreaga responsabilitate în descoperirea acestora, revenea poliției, procurorul delegând multe din activități către această instituție. 
  
*** 
  
A doua zi, în jurul orei 20, comisarul Dumitrică Nenu, șeful judiciariștilor, convocă în biroul său pe ofițerii Mateescu și Trofin. Peste oraș începea să coboare alene un amurg răcoros iar senzația de arșiță a zilei se estompa puțin câte puțin. 
  
Ofițerul își potrivi ochelarii pe nasul proeminent, iar nările largi îi fremătară într-un mod aparte ca ale unui armăsar ce miroase ceva ce nu-i place. În picioare, impresionant, cu grumazul puternic și umerii largi căzuți de oboseală și griji, începu să se plimbe în jurul biroului. 
  
-Fraților,ce noutăți avem în cazul Maloș, deschise el discuția după ce invită pe cei doi ofițeri să ia loc. 
  
Mateescu puse cu grijă pe birou un dosar voluminos pe coperțile căruia scrisese cu litere negre , de-o șchioapă, „Maloș.M”.Își scoase carnețelul maron de care nu se despărțea niciodată, îl frunzări și , și vorbi uniform; 
  
-Șefu, prea multe să știți că nu avem, am sintetizat tot ce au adunat băieții noștri de pe teren; bătrâna nu era deloc cunoscută în cartier,nu ieșea din casă decât foarte rar și atunci doar până la magazinul din colț pentru mici cumpărături. Locuia mai mult singură, mai ales după decesul în urmă cu patru ani a unicului fiu Paul Maloș. Nora sa, Rica Maloș mai mereu plecată,fie la muncă în Italia, fie prin țară la munci sezoniere, era rar văzută acasă împreună cu soacra. Maghița Maloș nu avea rude și nici prieteni, aici în oraș. Nu primea în vizită pe nimeni. În urmă cu câteva zile i-a adus poștașul pensia. Era o ursuză, vecina Maria Stratica, o striga câteodată din curte și discutau preț de câteva minute printre gard. Nu chema pe nimeni să o ajute în gospodărie, deși avea optzeci de ani, era încă în putere și-și făcea singură treburile. 
  
-Totuși, am înțeles că între cele două proprietăți exista o portiță de comunicare, întrebă Nenu, puțin nedumerit. 
  
-Este adevărat, dar era așa,mai mult de formă, rămasă de pe vremea când trăiau soții celor două femei. Chiar pe acolo am intrat și noi de am văzut victima. Pentru a comite fapta, autorii au ajuns în curte, cel mai probabil ,prin escaladarea gardului dinspre nord,unde este un loc mai dosnic, practic o fundătură, și au forțat ușa de acces, tot de aici. Precizez că locuința victimei are patru camere ce comunică între ele printr-un hol ,două a bătrânei poziționate pe sud și două a lui Paul, dispuse pe nord, acum,rămase fostei sale soții. Bănuim că infractorii au intrat prin distrugerea sistemului de închidere al ușii din nord și au cotrobăit toată casa. 
  
-Putem ști dacă au dispărut bunuri,valori? 
  
-Șefu’, posibil, pensia bătrânei, în jur de opt sute de lei , un telefon mobil„Nochia” și câteva bijuterii ,așa mi-a relatat Rica Maloș. În locuință, după ce ea a venit de la Odobești a verificat în prezența procurorului și nu a mai găsit nicio sumă de bani, și nici bijuteriile, iar firul telefonului fix era secționat. 
  
Nenu,se mișcă greoi în scaunul pe care se așezase și începu să-și treacă nervos palmele prin părul scurt și aspru și riscă o concluzie preliminară. 
  
- Mobilul omorului s-ar părea că este jaful, urmat de moartea victimei, victimă care, probabil, i-a surprins sau s-a opus cumva. Suspecți.... nu avem chiar nimic? 
  
-Am verificat toți șpringarii, tâlharii din cartier Deal, ne-am extins și în restul orașului, însă nimic, nimic, care să ne dea speranțe. 
  
Inspectorul Dan Trofin tuși încetișor,parcă pentru a-și face simțită prezența. 
  
-Am puricat toate barurile din zonă, ne-am instruit sursele, am citit toate rapoartele de activitate ale agenților de siguranță publică, inclusiv ale polițiștilor locali, dar, deocamdată nimic, spuse el aproape dintr-o suflare. 
  
-Urme ceva? avem vreun răspuns de la criminaliști? se interesă Nenu. 
  
- Cu excepția unei eșarfe, bărbătești, mototolite, găsită lângă victimă și despre care nora a spus că nu o cunoaște, și a unor fragmente papilare găsite pe un pahar, altceva până acum nu avem nimic sigur, spuse Mateescu, însă după părerea mea eu zic că trebuie să reluăm investigațiile în zonă și nu trebuie uitat niciun amănunt care să aibă o cât de mică legătură cu acest caz. 
  
- Câinele de urmă a dus undeva? se arătă comisarul preocupat de această pistă, iar la clătinările din cap a celor doi se opri ,își mângâie bărbia și adăugă; 
  
Fraților ne vedem dimineață să reluăm treaba, mâine trimit la Odobești pe Vasilache și Neagu s-o verifice pe Rica Maloș, trebuie luat în calcul orice,deși din câte cunosc ea a fost cea care a anunțat salvarea și a avut un comportament corect. 
  
-O seară bună șefu! spuseră aprope în cor cei doi tineri ofițeri și după ce Nenu le strânse mâinile părăsiră biroul. Se înnoptase bine și peste tot mantia neagră a nopții era străpunsă de neoanele stradale și măturată de fâșiile de lumină ale farurilor mașinilor neobosite, pline de vitalitate. 
  
Mateescu ieși grăbit din sediul poliției,urcă în mașinuța sa un fiat punto, culoarea gri șobolan, debraie, și plecă spre casă. Ajunse într-un sfert de ceas, și după ce parcă în spatele blocului, coborâ, acționă telecomanda și verifică portierele. Observă sub cupola luminoasă și rotundă a stâlpului din parcare, pe nenea Popa, rezervistul ,fost adjutant de poliție, vecin de bloc, care ieșise la plimbare cu cățelușa. 
  
-Să trăiască cel mai tare dinamovist! salută Mateescu ,colocvial. 
  
-Să trăiți dom.inspector! îi întoarse el salutul, cam devreme pe acasă! 
  
-Da, da, așa este! aseară am ajuns la unu și jumătate, acum este doar zece și treizeci și opt de minute ,zâmbi el. 
  
-Asta este meseria!....tot cu necazul de pe deal? 
  
-Tot, dar om scoate-o noi la capăt. 
  
-Am citit în presă, sunt la curent, completă el, și îl privi cu ochiii săi cafenii, iscoditori, într-un fel parcă anume. 
  
Mateescu se apropie din curiozitate. Fostul polițist spuse aproape în șoaptă, mângâindu-și firele cărunte ale mustății. 
  
-Vedeți că în zonă își mai duce veacul și unul Julescu, asta este porecla, Mircea Neghină este numele lui real, are cam în jur de șaizeci de ani, spărgător de case, acționa acum douăzeci-treizeci de ani, întodeauna singur și după ce studia bine, și prada era bogată. Era al dracului de atent, nu lăsa niciodată urme, acum cincisprezece ani când m-am pensionat eu era încă activ. 
  
- Nu-mi spune nimic numele lui, era și violent? 
  
- Știți cum se zice, „lupu-și schimbă părul dar năravul ba”, părerea mea, să-l luați în calcul! Dacă era violent?, nu,cu siguranță nu, dar mai știi?... lumea se mai schimbă, și încă ceva, mi-am amintit, Maghița Maloș a fost învățătoare, un țigan i-a furat în piață portofelul, asta cu mulți ani în urmă, și a adus-o la poliție Maria Deleanu de la evidența populației, că ea nu ar fi venit singură să reclame. Se știau foarte bine, erau prietene, am rezolvat cazul și doamna Maloș a fost tare mulțumită. 
  
-Multumesc nea’ Popa, mai vorbim, matale ești plin de informații! Noapte bună! 
  
-Cu plăcere! Știți cum se spune, dacă nu ai un bătrân să-l cumperi! Aș fi tare mulțumit dacă aș ajuta, noapte bună domnule inspector! 
  
*** 
  
O geană de lumină trandafirie tivea ferestrele dormitorului iar un guguștiuc începu să-și cânte singurătatea în frunzișul încă negru al teiului de sub balconul apartamentului. Așa era în fiecare dimineață de ceva vreme,iar Mateescu se obișnuise cu acel salut inedit și întâlnirea asta îi purta noroc. Întodeauna deschidea fereastra, presura firimituri pe pervazul de beton și chema pasărea la masă, încercând să-i imite glasul. Ea se oprea din cântat, își rotea ochișorii ca niște mărgele și după ce el își retrăgea capul în cameră ea venea în zbor întins și începea să înfulece grabnic, cu mișcări iuți, „atențiile” lui. Ofițerul avu timp și acum pentru acel scurt ceremonial, își făcu repede un duș, trecu apoi pe la bucătarie,unde mama sa îl aștepta zâmbitoare, cu o cană fierbinte cu lapte ,și un sandvici uriaș. Mâncă mai mult pe muțește,se, spălă pe dinți și după ce se îmbrăcă în haine ușoare civile, își luă rămas bun și coborâ aprope în fugă scările. 
  
-Să ai grijă de tine,auzi el glasul îngrijorat, ca de obicei, al mamei. 
  
-Desigur, strigă el,dar deja ajunsese la următorul etaj. 
  
După ce urcă în mașină dădu câteva telefoane,mai întâi îl apelă pe comisarul Nenu și îl rugă să-l ajute cu patrulele de siguranță publică pentru a verifica imediat o informație, apoi îl sună pe agentul Valerică Nucă, ca în maxim jumătate de oră să-l pregătească pe Ron, câinele de urmă ,pentru misiune. Mai apelă pe alți doi judiciariști, Trofin și Mateuț,să fie cam în același timp la sediu . Porni motorul mașinii și după douăzeci de minute era în parcarea poliției municipale. Urcă repede scările la etajul doi, unde își avea biroul ,și, după ce intră, scoase la imprimantă fișa de evidență a lui Mircea Neghină,zis Julescu. Între timp biroul său deveni neâncăpător.Apăruseră judiciariștii,agentul Valerică Nucă ,dar și colegii de la ordine publică. 
  
- Bună dimineața! misiunea noastră astăzi este de a-l găsi pe acest domn, și el le înmână tuturor câte o fișă cu poza color reprezentându-l pe Julescu, și desigur, de a-l invita la poliție pentru a ne povesti cum și-a petrecut timpul în ultimile trei zile și trei nopți. 
  
-Șefu, stați așa, individul stă pe Sălcioarei cumva? întrebă surprins ,Valerică Nucă. 
  
-Nu știu sigur, dar domiciliu de pe fișă acolo este.De ce întrebi Valerică? 
  
-Să știți că Ron ,după ce i-am dat miros de la acea eșarfă, m-a dus până pe Teiului, strada vecină cu Sălcioarei iar aici s-a oprit, era un excavator în funcțiune și mai mulți muncitori care lucrau la un canal, probabil că l-au deranjat zgomotul, mirosul. 
  
-Cu atât mai bine,noi azi doar verificăm o informație și, să nu ne facem iluzii ca apoi să avem deziluzii, afirmă Mateescu circumspect. 
  
Făcură imediat planul de bătaie și urcară cu două mașini până pe strada Teiului. Aici coborâră; Mateescu,Trofin și Nucă ,ultimul cu Ron,câinele de urmă. Ceilalți colegi cu mașinile se răspândiră în zona apropiată cu stațiile deschise pentru a putea interveni în timpul cel mai scurt. Ron primi din nou miros de la acea eșarfă, se foi în zigzag câteva minute apoi cu botul în pământ se îndreptă spre strada Sălcioarei și se opri în dreptul unei porți din scânduri. Nu era inscripționat niciun număr, dar Mateescu deduse prin eliminare că nu putea fi decât numărul șase ,adresă la care se afla domiciliul lui Mircea Neghină. Veniră imediat și colegii în uniformă de la ordine publică iar Mateescu bătu insistent în broasca metalică. Liniștea, încă crudă a dimineții, fu împunsă de glasul ascuțit al unei femei din apropiere. 
  
-Vedeți că omul dumneavoastră a ieșit în fundătură ,chiar acum, prin spatele grădinei. Un echipaj demară în trombă și avertiză prin stație; 
  
„ Atențiune! Atențiune! Poliția ! Mircea Neghină , rămâi pe loc unde te afli!” 
  
În câteva minute echipajul interceptă pe Fundătura Sălcioarei un cetățean bătrâior, mic de statură, negricios, cu ochi mari, șireți, îmbrăcat în haine închise, care speriat, ruga în stânga și-n dreapta să nu fie dat câinele pe el. Era faimosul Julescu. 
  
*** 
  
Inspectorul principal Mateescu îl cercetă mai mult de două ore pe Mircea Neghină, mai precis, până la venirea procurorului. Suspectul a fost amprentat și în scurt timp criminaliștii spuseră că fragmentele papilare găsite în locuința victimei par să-i aparțină. Surprinzător pentru anchetatori, Julescu recunoscu repede că el a spart locuința Maghiței Maloș în noaptea de joi spre vineri, iar de acolo a furat suma de șapte milioane lei vechi și un telefon mobil. Preciza că banii i-a găsit într-un șifonier, ascunși printre perne, într-o cameră alăturată celei în care dormea bătrâna. Era adevărat că a scotocit toată casa, inclusiv în camera în care bătrâna dormea și chiar aceasta s-a trezit și a început să țipe, el fiind nevoit să-i acopere gura cu propria lui eșarfă și să-i lege picioarele cu un cordon luat dintr-un cuier. A întrebat-o unde sunt euroiii despre care el știa sigur,ea a negat în lacrimi că nu știe nimic de așa ceva. Deoarece nu a putut scoate nimic mai mult , s-a mulțumit doar cu cei șapte milioane lei vechi și pentru ca ea să nu sune la poliție i-a furat telefonul mobil și i-a tăiat cablul de alimentare a telefonului fix pe care l-a văzut în hol. Chiar i s-a făcut milă de ea și a dezlegat-o atunci când a fugit din casă. A avut în permanență pe cap o cagulă pentru a nu fi recunoscut și în mâini mănuși pentru a nu lăsa amprente. Mateescu îl privi rezervat, nu ar fi putut crede în ruptul capului că un hoț cu asemenea„ palmares” poate recunoaște, așa de lesne, spargerea casei. Își aminti din Academie că unii infractori mărturisesc imediat o faptă ușoară pentru a ascunde alta mult mai gravă și, probabil, Julescu nu se abătea de la regulă. Firesc, pentru a se edifica îl supuse unui tir de întrebări. 
  
-La ce oră ai spart casa lui Maloș Maghița?,cât ai stat aici?, pe unde ai intrat și pe unde ai ieșit?, unde este telefonul furat?,ce ai făcut cu suma sustrasă? de ce ai comis infracțiunea ?dacă ai mai furat și altceva și de unde știai de suma în euro? 
  
Julescu cu o figură de om învins, încurcat și dat peste cap, în ciuda experienței sale infracționale își plecă privirea fixând exasperant colțul biroului ofițerului. 
  
-Șefule, te văd polițist isteț și am încredere în matale că ai să afli adevărul adevărat. Să știi matale că nu eu am omorât-o pe bătrâna asta, nici nu știam cum o cheamă, că nu aveam de ce s-o omor, nu sunt un om violent, mă știe atâta lume. Recunosc sunt pungaș, mi-a intrat în sânge ciordeala și doar în mormânt am să mă las.. Se opri din monolog și își ridică pleoapele căzute, rotindu-și ochii săi bulbucați către ofițer. 
  
-Nu știu dacă mă credeți, dar lăcomia m-a îndemnat să sparg casa femeii, continuă el și o scânteie de căință amară amestecată cu invidie îi brazdară ochiii mari, telescopici, joi pe la șase după amiaza , încă era soarele sus, ieșeam de la terasă de la Bizim, unde băusem o bere și-mi luasem o pâine și mă îndreptam spre casă. Oprește o furgonetă albastră lângă mine cu numere de Bulgaria pe care nu le-am reținut, și șoferul, un tip cam până în patruzeci de ani, bine făcut, țigănos, cu ochelari negri și șapcă, mă strigă; „nene nu vrei să-mi arăți și mie o adresă?, că nu sunt de aici, am mai întrebat doi tineri și nu m-au dumirit. ”„Cum să nu, spun eu.” Mă invită omul în mașină, lângă el, era singur.„Vin din Italia ,sunt în trecere, și un băietan de acolo, mi-a dat un colet și două mii de euro pentru mătușă-sa, iată pe plic scrie adresa; „Maloș Maghița ,Strada Ciprian Porumbescu nr.8 orașul Negrești.” Îmi arată un plic alb,lipit, în care am zărit forma euroilor, iar alături avea și un colet, pătrățos, ambalat în hârtie albastră. Îi sună telefonul mobil,vorbește și spune că va trece puțin mai târziu.„era nepotul bătrânei , zice că acum ea nu este acasă se întoarce într-o juma’ de ceas”. „Aha! fac eu” .Apoi el către mine, „nene matale îmi arăți strada și eu dibuesc casa și până vine proprietăreasa am timp să merg și pe strada Tudor Vladimirescu, cea pe care am venit,unde mai las un colet.” Pornește mașina, eu din mers îi arăt strada Ciprian Porumbescu, situată puțin mai sus, greu de găsit și de taximetriști deoarece este mai întortocheată. Omul darnic, scoate o sticlă de whisky, îmi dă un pahar în mână și-mi toarnă. Dau imediat băutura pe gâtlej, îi las paharul și omul mă bate pe spate, îmi mulțumește și mă lasă în drumul meu. Am plecat acasă și nu mi-a mai ieșit din cap plicul cu bani, o sumă frumușică cu care aș fi sărit lejer iarna ce vine. Am așteptat ca pe spini să treacă timpul și, pe la miezul nopții, m-am dus la casa femeii. Știam că este singură, deoarece fusesem la cules struguri la un vecin din deal și acela spusese că sunt numai bătrâne singure pe lângă el. Am sărit gardul dinspre fundătură, am spart ușa cu o șurubelniță și am intrat. Nu era așa întuneric, bătea și becul din stradă. De acasă îmi luasem o lanternă de care m-am folosit. Aici, la bătrână, dacă am stat jumătate de oră ,am cotrobăit după plicul cu euroi fără a-l găsi , iar pe unde am intrat tot pe acolo am ieșit. Clar pe bătrână am lăsat-o în viață. Telefonul furat îl am acasă, la fel ca și banii, mai puțin un milion, i-am cheltuit pe mâncare și băutură. 
  
-Dar bijuurile? întrebă cu ironie fină, Trofin. 
  
- Șefu’să-mi sară ochii din cap dacă știu ceva, altceva nu am mai furat din casa babei! se văicări el. 
  
Mircea Neghină se făcuse mai mic, parcă se topise în propria sa ființă, privea în gol, răsfrânt către labirintul conștiinței sale. 
  
-Ce vrăjeală ai în tine,Julescule! Acum ,după cum te comporți te pot striga și Jalescu! cred că cel mai sănătos pentru tine este să ne spui cum ai omorât baba, și de ce ai omorât-o , se auzi glasul puternic al comisarului Nenu, care între timp intrase în birou. 
  
-Dom.Nenu,mata mă știi pe mine de mult, de când ai venit ofițer,nu am mințit cu nimic până acum, nu este fapta mea ,o să vedeți până la urmă, se lamentă Neghină iar glasul său scăzut se însinuă în spațiul strâmt al biroului ca o chemare stranie la alte și alte meandre pline de mister. 
  
*** 
  
Ajunse între timp și procurorul criminalist și fu lămurit cu toate aspectele anchetei până în acel moment. Cu ajutorul acestuia se obținu într-un timp record de la judecătorul de drepturi și libertăți autorizație de percheziție domiciliară la locuința lui Mircea Negină. Au fost recuperați banii și telefonul victimei și au fost ridicate pentru examinări minuțioase,criminalistice , hainele, încălțămintea, cagula, mănușile, șurubelnița, lanterna pe care Julescu le- a purtat sau de care s-a folosit în noaptea jafului. Infractorul a rămas consecvent în declarații, afirmând și procurorului că nu el este autorul omorului asupra Maghiței Maloș. 
  
-Poate ai împins-o , ea s-a dezechlibrat că era bătrână , s-a lovit de muchia patului, și, ca să tacă , fiindcă țipa, i-ai mai dat și vreo două picioare în abdomen, îl încercă cu vocea sa răsunătoare procurorul Rusu. 
  
-Dom.procuror este exclus, știu exact ce am făcut, am filmul tot ,aici, în bostanul ăsta prost, nu l-aș mai avea pe umeri! Am greșit, am greșit, da, nu sunt eu criminalul, spuse mâhnit Julescu dându-și cu pumnii în cap. 
  
-Omule nu am ce-ți face, te rețin și, poate la noapte, în liniște, te mai gândești la ceea ce ai făcut! 
  
-Dom procuror pâinea și cuțitul este la dumneavoastră, dar vă repet, nu eu am omorât-o pe bătrână. Așa să știți! 
  
Glasul său plat ,până atunci, acum se ridică răscolitor, cu vehemență de răzvrătit și atrase atenția lui Mateescu și Nenu care-i ascultau pasivi tânguirile. Peste o oră era reținut și introdus în arestul Inspectoratului Județean de Poliție. 
  
*** 
  
Din cerul de peruzea colții diamantini ai soarelui cerneau o pulbere fină de aur însângerat ce scălda în jerbe imense orașul patriarhal , în aparență liniștit. 
  
Ziua condensată în evenimente era pe sfârșite. Mateescu rămas la birou își luă capul în mâini își strânse pleopele ca într-un reflex al copilăriei. Realiza mental tot felul de raționamente,conexiuni,dar întrebări multe și fără răspuns deocamdată îi vânturau creierii ca niște dihănii. Deschise calculatorul și extrase o adresă pe care și-o notă în carnețelul maron. Ieși din poliție și plecă cu mașinuța sa în cartierul de case din zona Deal 1.După mai multe incursiuni pe străzile înguste și liniștite opri fiatul în fața unei porți simple, metalice.Sună insistent și după un timp un bărbat în vârstă de peste șaptezeci ani, corpolent,cu părul rar și cărunt , deschise. 
  
-Bună seara,sper să nu deranjez ,familia Deleanu? întrebă tânărul ofițer. 
  
-Bună seara,da, familia Deleanu,este vreo problemă? 
  
-De la poliție, inspectorul principal Mateescu, dacă se poate aș dori să iau câteva relații de la doamna Maria Deleanu. 
  
În acest timp deja se apropiase de ei o femeie, de aceeași vârstă cu bărbatul, puțin contrariată, pe care ofițerul o salută politicos recunoscând-o după fișa de evidența populației. 
  
-Am spus eu lu’ bărbată-meu că doar poliția sună așa insistent și el nu m-a crezut!... poftiți, intrați și să ne scuzați că este un pic deranj, știți cum se spune casa nemăturată musafiri așteaptă, spuse ea volubilă. 
  
O luă înainte, intră în holul impunător și deschise o ușă în dreapta, invitându-l în sufrageria largă, unde totul era curat, în perfectă ordine. 
  
-O cafea, un suc de casă, un pahar cu vin! , cu ce să vă servim? 
  
-Mulțumesc frumos, o cafea dacă se poate! se pronuță Mateescu. 
  
Apoi în cuvinte puține el îi spuse gazdei că scopul vizitei sale intempestive este legat de instrumentarea cazului privind omorul asupra Maghiței Maloș. Fosta lucrătoare de la evidența populației îl privi cu atenție și simpatie și începu să depene rar, ceea ce știa despre defunctă. 
  
- Îmi pare nespus de rău că a sfârșit așa, eu cu bărbată-meu suntem încă în stare de șoc și nu ne-am revenit nici acum . Dumnezeu s-o ierte, că a fost o ființă cu mult bun simț, la locul ei, foarte bună în profesia ei de învățătoare, gospodină desăvârșită, dar parcă un blestem s-a abătut asupra familiei sale. Soțul i-a decedat în urmă cu mulți ani, bolnav de cancer, a pătimit mult cu el prin spitale, apoi singurul lor copil, Paul, a murit în urma unui accident de circulație, iar acum, năpasta s-a abătut și asupra ei. 
  
-Se înțelegea bine cu Rica Maloș, nora ei? întrebă ofițerul luând ceașca în mână. 
  
-Vai, ăsta a fost un alt calvar al vieții ei chinuite, de la început nu a putut s-o suporte, a mirosit-o că este fățarnică, și că-i fug ochii după bărbați, și nu-o interesează familia. I-a spus lui Paul să fie atent cu ea și să o țină din scurt, însă el nu a vrut s-o creadă. O dojenea tot pe ea și-i zicea că are vedenii. Apoi într-o zi s-a convins singur. A venit mai devreme în bătătură, era profesor într-o comună, făcea naveta și a găsit-o în pat cu un zugrav, unul Manole care le văruia camerele. S-a blocat și a plecat de nebun vreo două săptămâni de acasă. Ea a dispărut la țară, la mama ei. S-au împăcat, au mai locuit vreun an apoi s-au certat din nou și ea a fugit, cu unul, în Italia. La revenire au mai stat ceva timp împreună, au mai hârâit-o, după care din nou certuri, și el a vrut să divorțeze, umbla bezmetic ca o fantomă pe străzi până a dat o mașină peste el și l-a accidentat grav. A murit la spital după câteva zile. Maghița mi-a spus că ea este autorul moral și n-o poate ierta nici moartă. De atunci ele două aprope că nu și-au mai vorbit. Altceva nu mai știu, Maghița suferise groaznic, se închisese ca într-o carapace și nu mai scoteam o vorbă de la ea. 
  
-Mulțumesc foarte mult, pentru ceea ce mi-ați spus și pentru ospitalitate! spuse Mateescu și se ridică să plece. Încă ceva, îmi puteți spune dacă Maloș Maghița a avut bijuterii sau altceva de valoare? 
  
-Da, din câte îmi amintesc avea câteva inele și două brățări din aur gravate cu inițialele„ M.M.” pe care mi le-a arătat cu mulți ani în urmă, și pe care le ținea alături de actele casei, sub cheie, într-un sipet negru. 
  
-Vă mulțumesc încă odată! 
  
-Cu plăcere ,iar dacă v-am fost de ajutor este și mai bine! 
  
-Chiar mă ajută,sărut mâna și noapte bună! 
  
La plecare, domnul Deleanu conducându-l îi strânse mâna bărbătește și făcu o remarcă, mai mult în glumă;„Cherchez la femme”, cum spun francezii, zise el. 
  
-Să vedem, să vedem! afirmă reținut tânărul ofițer. 
  
*** 
  
A doua zi dimineață, pe la ora șapte Mateescu și Trofin îl aduseră la poliție pe Manole, zugravul. Obținură câteva date extrem de interesante de la acesta. Omul confirma că avusese o legătură extraconjugală cu Rica,că este o fire violentă, că în două rânduri el a scos-o pe soacră-sa din mâinile ei. Era cuplată de vreun an cu un interlop din Brăila având porecla Aiax, care o presa să-și vândă partea ei de casă, rămasă din moștenirea lui Paul, iar cu banii să plece amândoi în străinătate. Desigur, știind că ea nu bătuse un cui acolo, bătrâna nu concepea așa ceva și se opunea din toate puterile. Mateescu puse cap la cap tot ce știa și rămase câteva clipe suspendat, în afara realității. Ideile, deducțiile, conexiunile, toate ca niște firicele de apă se adunau într-un singur șuvoi care ajungea în acea baltă monstruoasă, cea a crimei din interes. Totul fusese premeditat cu minuțiozitate demonică. El refăcu mental acel film de scurt metraj ce i se părea malefic. Rica Maloș le pusese celor trei tovarășe din colonie somnifere în bere pentru a nu-i observa dispariția, iar în timpul nopții venise cu mașina condusă de Aiax la Negrești, pândiseră în apropierea casei Maloș, ca Julescu să-și facă apariția și s-o spargă. Apoi săvârșiseră amândoi omorul , sustrăgând actele casei și acele bijuterii. Eliminarea violentă a bătrânei era plasată subtil în cârca lui Julescu ademenit de mirajul celor două mii de euro pe care victima i-ar fi primit în acea zi . Tot Aiax îi dădu lui Julescu băutură, rămânându-i acestuia din urmă, amprentele pe acel pahar iar ulterior îl plantase în câmpul infracțional pentru anchetatori. Zâbi timid, mai mult întors spre oglinda sa înternă. Criminalii făcuseră un plan bun dar nu infailibil. Meritau și ei o surpriză. Se consultă cu șefii și procurorul de caz și aceștia achiesară la ideea sa. A doua zi toate ziarele locale și chiar și unele regionale titrau că autorul oribilului asasinat asupra victimei Maloș Maghița în persoana lui N. M(alias Julescu). de 60 ani, a fost identificat și arestat. Noile date și informații capacitară și alte structuri speciale și duseră la declanșarea unei vaste operațiuni orientate pe direcția probarii și prinderii adevăraților autori. 
  
Era noapte târziu și Mateescu ațipise în sufragerie cu telecomanda televizorului în mână. Un zbârnâit prelung îl trezi. Cineva îl apela pe telefonul mobil. Răspunse ca un mahmur recunoscându-i vocea metalică a lui Nenu. 
  
-Coboară sunt cu procurorul și băieții la tine în parcare ,personajele noastre sunt la Hanul Conachi. 
  
-Am zburat șefu! 
  
În scrâșnet de roți, cu jerbe roșii de scântei, porniră în trombă, două autoturisme de teren și un transporter cu cei de la acțiuni speciale.Când ieșiră în drumul european începură să urle semnalele acustice iar rampele aruncau fulgere mici de lumini tremurătoare sfâșiind întunericul iar ceilalți participanți la trafic din toate sensurile încetineau și făceau loc.Pe Mateescu îl scormoni o reflexie a copilăriei, era iarnă, și din vârful dealului de-o albeață orbitoare, aproape înghețat , cobora cu sania și striga la ceilalți copii, de-l dureau fălcile„pârtieeee”. Ajunseră în timp record și un tânăr ofițer de la filaj pe care-l găsiră acolo, îi conduse în goană spre una din camerele de la etaj. 
  
Nenu puse urechea la tăblia ușii și duse un deget la gură solicitând liniște.De dincolo se auzeau ;muzică,râsete de bărbat și chicoteli de femeie. 
  
Procurorul făcu semn și cei de la acțiuni speciale sparseră ușa. 
  
-Bestiilor, nenorociților! tună magistratul oripilat, nici bine nu s-a răcit femeia în mormânt și voi sărbătoriți! 
  
Rica Maloș cu trupul gol deabia avusese timp să-și treacă un cearșaf în jurul mijlocului iar Aiax rămase stană de piatră cu mâinile grase și diforme pline de tatuaje, bălăngănind pe lângă corp.Mateescu calm cu un zâmbet ștrengăresc în colțul buzelor luă poșeta femeii și-i deșertă conținutul direct pe parchet. Mai multe recipiente mici,oje,rujuri,trusă de unghii și alte nimicuri se împrăștiară parcă speriate, iar la sfârșit căzură cu zgomot metalic, parcă funest, câteva inele grele și brățări groase,toate din aur, gravate cu inițialele„M.M”.Apoi, la urmă fâlfâiră ca niște aripi de păsări rănite și actele de proprietate pe numele Maloș Maghița. Mateescu le culese încet, cu multă atenție,și ațâțător,i-le băgă în față femeii. 
  
-De ce?de ce? întrebă el ostentativ, cu un calm care înspăimânta. 
  
- O uram fiindcă nu m-a plăcut niciodată, da o uram, fiindcă nu vroia să-mi dea actele să-mi vând partea mea de casă, să fiu liberă să trăiesc și să mă distrez cum vreau eu, spuse ea semeață iar ochiii săi negri,seci ,fără scânteia compasiunii și iubirii păreau a unui demon . 
  
Procurorul Rusu își întoarse fața scârbit. 
  
-Lăsați-i să se îmbrace , încătușați-i și apoi la poliție. 
  
Plecară la fel cum veniseră, în forță, cu aceleași mieunături care spintecau până hăt-departe liniștea adâncă a nopții, însă cu doi pasageri noi , și doar luna puțin alungită și galbenă ca o gutuie privea mută la spectacolul dramei umane. 
  
Bârlad 20.ianuarie 2017 
  
Referinţă Bibliografică:
CAMELEONUL / Gabriela Ana Balan : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2217, Anul VII, 25 ianuarie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Gabriela Ana Balan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gabriela Ana Balan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!