CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Mirela-Ioana Dorcescu, Scriitor... de Centenar
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Mirela-Ioana Dorcescu  
 
Scriitor… de Centenar  
 
Era o frumoasă zi de primăvară în… miez de toamnă: 23 octombrie. Mi-am luat cardiganul cel nou, colorat ca un pancho, și, de mână cu Eugen, am pornit spre restaurantul Casa Bunicii, de lângă Academie, unde au ajuns, în același timp cu noi, adică la 12 fix, Lenuța și Livius Bercea. Îi invitasem pentru a sărbători împreună trei ani de la apariția iubitei noastre antologii Nirvana. Cea mai frumoasă poezie. Aveam mereu o sfială față de Livius, din cărțile căruia învățasem gramatică, dar și cum se face o analiză de text literar, încă din liceu, din vremea veche, când mă pregăteam pentru admiterea la Filologie. Fiind prieteni de-o viață cu Eugen, Lenuța și Livius ne-au însoțit, discret, dar cald, în toată povestea noastră. Livius a scris de multe ori despre amândoi și… enorm despre „Celesta”, despre care și vorbise, cu probitatea-i recunoscută, la recenta lansare de la Biserica din Dacia. Ne bucuram să fim iarăși împreună, în tihnă, sub mângâierile soarelui blând, ale cărui raze răzbăteau până în colțișorul cel mai umbros, unde ne retrăseserăm. Savuram bucatele, depănam amintiri, vorbeam despre Sofi, nepoțica lor, despre talentul ei de pictoriță: ne făcuse portretele, puse deoparte de mine, pentru viitoarea Casă memorială… A sunat telefonul lui Eugen. Se ridică brusc, traversează sala, iese în curte. Revine după câteva minute, cu alte lumini pe față, cu o expresie complet nouă, al cărei înțeles nu reușeam să-l deslușesc. Părea absent, deși participa la dialog, netulburându-ne plăcerea vorbei. Însă telefonul îi joacă feste. Se ridică mereu, se grăbește spre curte. Încep să fiu îngrijorată. Mai fusesem așa la Uzdin, când Eugen plecase de la masă, împreună cu David, și absența lor se prelungise. M-a și tachinat atunci Domnul Bancu: „O fi găsit una mai tânără și mai frumoasă pe afară”. „E ultimul lucru la care mă gândesc. El e un om de onoare”. „Mie-mi spuneți cu cine stau la masă?!”... râde el cu admirație, arătându-mi că îl cunoaște bine și că îmi împărtășește îngrijorarea. Nu se întâmplase nimic rău atunci, dimpotrivă: Eugen îl pusese pe David în legătură cu Vasile Barbu pentru un interviu și păzise ușa cu strășnicie, ca nu cumva să intre cineva și să îl „sustragă” pe interveviat. Dar acum?... S-a întors calm, s-a așezat lângă mine, cu mimica lui impenetrabilă. N-am rezistat tensiunii. L-am întrebat tare, deschis, fiindcă și ceilalți observaseră neliniștea mea, ce se întâmplase. „Nimic”, a răspuns. Și, văzându-mi, poate, privirea neîncrezătoare, a adăugat: „Nimic rău!” Toți eram nedumeriți. Oare ce ascunde?... „De azi ești membră a Uniunii Scriitorilor. M-a sunat mai întâi B. P, apoi M. O. Și mi-a scris și C. U. A trebuit să răspund”. „Felicitări!” au izbucnit prietenii noștri. Și Livius s-a bucurat să recunoască și firea chibzuită a lui Eugen: „Nu ne-a dat vestea, până nu a fost sută la sută sigur că e adevărată!”… Maxima calității: să nu spui decât lucruri despre care știi precis că sunt adevărate. Ce nesperată bucurie... la acea masă, pe care o proiectasem pentru o sărbătoare literară. Acum erau două, care aveau să se împletească pentru totdeauna. Pentru Eugen, mai întâi. Ajunsese să își dorească mai mult decât mine asta, deși îmi repeta: „Tu te-ai născut scriitoare… Oricum ești scriitoare. Ești cunoscută și recunoscută ca atare…” Îmi dădeam seama că încerca să mă pregătească astfel pentru un eventual eșec și evitam să-i răspund. Dar am luat examenul acesta… de intrare în Uniune, din prima încercare. Ca în școală, ca în facultate, ca în tinerețe. Datorită mie, dar și devoțiunii lui, dusă dincolo de orice imaginație, ca într-o bătălie purtată de Cavalerul medieval pentru Doamna sa.  
 
În 29 noiembrie 2018, ne-am trezit ca de obicei. Eu am aprins lumina, el a întins mâna după Noul Testament în spaniolă. El citea, eu traduceam. „Ce bine traduci!” a remarcat el. „Păi, de-acu-s și traducătoare…”, am glumit eu. „Ești scriitoare!” m-a corectat, cu subînțelesuri. „Ce program avem azi?” „Peste exact o oră trebuie să plecăm la Biserica din Dacia, la ceremonia consacrată Centenarului…” Până atunci, trebuia să ne pregătim pentru întâlnirea de la Orizont, prezidată de Cornel Ungureanu, președintele Filialei, unde aveau să se primească noii membri ai Uniunii și să se decerneze premiile literare pe anul 2017, în prezența primarului… Eugen trebuia, în plus, să o ducă pe Joy, cățelușa noastră, la plimbarea de dimineață. „M-am băgat slugă la Joy”, se căina uneori, parafrazând, cu emfază, un domn care se plângea odată, în parc, că „se băgase slugă” la nepoți. Am luat-o care încotro. Eu pregătisem tot, mă machiasem, mă îmbrăcasem… iar el nu se întorcea cu cățelușa… Mă uit la ceas: nouă și jumătate. E deja târziu. Aud cheia învârtindu-se în ială. Ies în hol și văd un buchet imens de crini imperiali și orhidee, acoperindu-mi soțul Poet. Mai întâi buchetul, apoi el și la urmă Joy, plină de cârlionți albi, ninși, înghețați. „FELICITĂRI! Am vrut să fiu primul care îți aduce flori!... Stai să îți fac și câteva fotografii cu ele”. Eram fericită. Zâmbeam ca un copil, care a luat premiu la un concurs. Deși… cam în întârziere, m-am lăsat fotografiată de câte ori a considerat el potrivit. Era un moment al nostru, pentru care lucraserăm amândoi, pe brânci, în ultimii trei ani. Îmi lipesc obrazul de al lui. E încă rece, de la gerul de afară. Neted însă. Și foarte parfumat. Plecăm în grabă spre Biserică. Intrăm laolaltă cu elevii întârziați și cu profesoarele care îi grăbesc. Suntem chemați în prezidiu. Caut o persoană cunoscută, la care să-mi las bagajele cu protocolul pentru Scriitori. Îl găsesc pe Domnul Lect. Dr. Eusebiu Narai și le depozitez pe scaunul de lângă dumnealui. Între timp, Eugen îmi face semn să vin lângă el, în primul rând. Nu mai erau locuri în prezidiu. Răsuflu ușurată. Și-așa erau numai bărbați acolo. Și-apoi, văzând cât de mulți vorbitori sunt, mă gândeam, cu ușurare, că nu trebuie să țin eu vreun discurs. Mă relaxez total. Salut zâmbitoare persoanele cunoscute de jur-împrejur. Se aude Imnul național. Toată suflarea e în picioare. Îl onorează în tăcere. Se simt inimile bătând ca-ntr-un ison. Părintele Ioan Bude deschide ceremonia cu o binecuvântare și urează succes tuturor vorbitorilor cu acest memorabil prilej istoric. Mari preoți, mari istorici. Personalități ale Banatului de azi. Moderator: Dr. Tiberiu Ciobanu. „Deasupra noastră este numai Dumnezeu”, găsește cu cale să declame, cu patriotismul său invulnerabil. Mă gândesc, ca pragmatician, la sensurile implicite ale acestui enunț. Și mă simt bine în Casa Domnului, „căci cu noi este Dumnezeu”. Este prezentat, ca invitat de onoare, care „nu mai are nevoie de nicio prezentare”, Eugen Dorcescu. Ropote de aplauze din toate părțile. Apoi, mă prezintă pe mine, ca soția marelui Poet. Și adaugă: Doamna Conf. univ. dr. Mirela-Ioana Dorcescu este nepoata Mitropolitului Vasile Lazarescu, întemeietorul Mitropoliei Banatului. Mă gândesc că Tibi nu știe totul despre Lăzăronii mei din Jadani. Tânul Iepta Lăzărescu, tatăl Lucreției și străbunicul meu, a fost purtător de steag la Alba Iulia în 1918! La noapte, la 22:30, are tren de la Vatra Dornei spre Alba Iulia fiul meu cel mic, David, care este istoric… Mă întreb cine din familia noastră se va duce la bicentenar, la tricentenar… și așa mai departe… Dinspre prezidiu vin informații, portrete, elogii pentru eroii Banatului. Se vorbește de dr. Aurel Cosma, de Regina Maria, de nenumărați dascăli și preoți, care „s-au bătut cu unghiile și dinții” pentru desăvârșirea Marii Uniri, de alipirea Banatului hăituit de lupi, cum spunea scriitorul Ion Marin Almăjan, și el vechi prieten și colaborator al lui Eugen. Scriitorul Ion Marin Almăjan a scris și un roman dedicat Centenarului Marii Uniri, tuturor celor ce s-au jertfit pentru înfăptuirea României Mari, intitulat Orgoliile orașului regal. N-a apărut decât semnalul de la Editura David Press Print, dar ni l-a oferit nouă. Abia aștept să-l citesc. Emoțiile se înmulțesc și se întretaie în Biserica noastră, înțesată de scaune. Se stă comod, sonorizarea e perfectă, atmosfera caldă și înălțătoare, electrizantă… Numai ce-l aud pe Tibi Ciobanu că îmi dă mie cuvântul. Sunt stupefiată. Eram convinsă că vor vorbi numai cei din prezidiu. Mă îmbărbătez, îmi dau sfaturi, în timp ce mă ridic, întorcându-mă jumătate spre prezidiu, jumătate spre public, cu toată fața spre soțul meu, de unde îmi vine și energia, și inspirația, și siguranța. Realizez ce șansă uriașă am să mă fac auzită astăzi în această biserică de care mă leagă atâtea evenimente personale… În timp ce rostesc formulele de adresare, mă gândesc despre ce anume să vorbesc: despre sărbătoarea limbii române, a României și a poporului român, singurul ce păstrează, în denumirea etnică, legătura cu romanii și, implicit, cu cetatea Romei, spre deosebire de francezi, care și-au luat numele de la franci, de italieni, care și-au luat numele de la peninsulă etc. De ce se pronunță român și nu roman? M-am referit la baza de pronunție geto-dacă, datorită căreia orice „a” latinesc aflat în poziție nazală a devenit „â” (vezi și campus > câmp, manum > mână, panem > pâne etc.). (Tudor Arghezi a reușit să impună scrierea cu „â” a familiei lexicale a cuvântului român, în plin communism acerb, în 1965, când s-a bătut moneda Republicii Socialiste România, după ce țara fusese, din 1947 până atunci Republica Populară Romînia). Mi-am deschis apoi sufletul. „De român și de bun creștin”, cum propovăduia Lazarescu. Am oferit multe exemple ale legăturii poporului român cu Divinitatea, menționând gestul aniversar pe care Biserica Ortodoxă, apostolică, l-a făcut, dăruindu-i acestuia și sfințindu-i, de Centenar, Catedrala națională, cea a „mântuirii neamului”: „Chiar dacă țara nu mai este România Mare, de acum 100 de ani, întregită cu jertfe, rămâne… Grădina Maicii Domnului. Privită de sus are formă de pește, este o emblemă terestră a lui Iisus Hristos. Poporul român este iubit de Dumnezeu. Dacă privim țara și mai de sus, vedem Munții Carpați ca pe un pumn al lui Dumnezeu ce ține românii laolaltă”. Îndemnul meu către tineri era cel de a-și prețui înaintașii, de a fi români buni aici sau oriunde în lume, cum sunt și alții, demni de a le fi modele, mândri de poporul lor care, în condiții mult mai grele decât cele de acum, a apărat, cu orice preț, valorile perene ale românismului: patria, limba și credința în Dumnezeu. Ca dascăl, nu puteam să nu le spun că de asta are nevoie România la Centenar: de români vrednici, cu nimic mai prejos decât cei de odinioară. A urmat discursul lui Eugen Dorcescu. Un român model, cu adevărat. Pentru el, credința este forma supremă de cunoaștere. Și, în existența lui cvasimetafizică, atingând zonele superioare ale cunoașterii, de pe pragul de sus, al cunoașterii-credință, este foarte optimist în privința șanselor din viitorul poporului român, un neam credincios în proporție zdrobitoare: „90 la sută din români își au Stăpânul în Ceruri. M-am cutremurat văzând cum s-a desfășurat sfințirea monumentalei Catedrale a neamului. M-a copleșit prezența în rândul ierarhilor ce slujeau la grandioasa operă de târnosire a Părintelui nostru, Dr. Ionel Popescu, protopop și episcop vicar eparhial, ca reprezentant destoinic al Banatului… Poporul acesta a rezistat în istorie – și distinșii istorici știu prea bine prin câte a trecut! (aceștia încuviințau din prezidiu, aducându-și aminte de lupte crâncene, probabil, de imense jertfe de sânge, cum a dat și Timișoara, în 1989, începând cu morții de pe treptele Catedralei mitropolitane) – pentru că a avut Biserica alături mereu, pentru că a fost unit în credință și mărturisitor al credinței în Sfânta Treime, pentru că a trăit pe placul lui Dumnezeu. Nimic rău nu i se poate întâmpla, căci este în grija Atotputernicului… Eu am încredere în tineri. În capacitatea lor de a duce această operă mai departe”. Și a făcut o paranteză-concluzie: „Eu nu cred, cum se tot spune, că românii sunt dezbinați. Există, e drept, un anumit hristionism, la modă și absolut superficial. Dar, ori de câte ori a trebuit, românii s-au unit într-un singur gând. Așa se unesc și astăzi, pentru a cultiva cele trei virtuți cardinale: credința, nădejdea și dragostea. Creștini fiind, nu pot să nu le nutrească. Am încredere în poporul român, în viitorul lui!” Am ieșit pe aplauze, în grabă, pentru a ne îndrepta spre sediul Filialei Uniunii Scriitorilor. Tibi Ciobanu a făcut cunoscut motivul retragerii noastre: „Doamna Dorcescu va fi primită, la 12, în Uniunea Scriitorilor. Eu, văzându-vă palmaresul în presă, credeam că sunteți de mult acolo!” „Am așteptat Centenarul…” Niciun secret nu poate fi păstrat, dacă i l-ai încredințat unui prieten. Au aflat sute de oameni de evenimentul meu. La Scriitori, m-a întâmpinat Constanța Marcu. Mi-a oferit o eșarfă… celestă. O eșarfă de mătase, cu păsări și flori, pe un fond bleu ciel. Apoi, Ildikó Gábos-Foarță mi-a adus un buchet uriaș de crizanteme, de toate culorile. Am strâns toată toamna în brațe când am primit buchetul. Am scris, pe genunchi, un autograf pe cartea mea, „Celesta”, dăruită de Eugen primarului, Prof. univ. dr. inginer Nicolae Robu. Dana Gheorghiu m-a întrebat dacă aveam emoții. De data asta, nu! Mult mai multe emoții am avut când am venit prima oară la Scriitori. Rugată de Nina Ceranu, ca să-i prezint romanul intitulat „Viața de la zero la unu”. Cu patru ani și ceva în urmă. Când au trecut?... O, dar ce emoții am avut când am citit prima carte, furată din biblioteca mătușii mele Emilia, de îndată ce am început școala. În septembrie 1972. Am ajuns târziu să scriu cărți. Și mai târziu, dar nu tardiv, în Uniune. Simt, de foarte aproape, privirea duioasă a lui Eugen Dorcescu. E și el nominalizat pentru premiul de poezie cu volumul „Elegiile de la Carani”. O carte nouă, din prima și ultima noastră primăvară la Carani. Am apucat, totuși, să-i arăt casa, curtea, grădina, livada, câmpul. O iubea încă pe Oli, la vremea aceea. Dar, dintr-o dată, ce mult m-a iubit pe mine! Înainte, credea că nu va mai scrie niciodată poezie. Și a scris „Elegiile de la Carani”. Sunt acolo „Triada”, „Marele Arheu”, „Ioanitul”… Uit unde mă aflu când aud nominalizarea. Mă gândesc că, iată!, s-a auzit de satul meu, devenit pentru totdeauna al nostru, la Uniune. Îmi amintesc cât de mult mă atrăgeau cărțile din biblioteca Emiliei de la Carani. Câte cărți am copiat și am învățat pe de rost… Cum învățam cu Emilia în camera de la stradă, cu toți pereții plini de cărți, să fac o analiză gramaticală, o compunere, un comentariu literar… Cum am intrat cu Eugen în acea cameră, unde numai cărțile mai rămăseseră. În curtea noastră, în care izbucnea primăvara, a scris Eugen Dorcescu „Elegiile de la Carani”. De fapt, nu! El le-a încrustat pe inima mea. Acolo rămân. „O rană-(m)i taie inima de-a latul”… Îmi aud strigat numele. Mă ridic. Fac doar câțiva pași. Ce puțin a mai rămas din drum! Marian Odangiu spune ceva despre mine. Lumea ascultă. Îmi închipui că și Eugen. Și mă concentrez asupra momentului. Primesc o garoafă de la Marian Odangiu și splendide frezii albe, ceruite, biruitoare, de la Nina Ceranu. Ea m-a adus aici. M-a pus față în față cu Oli. M-a așezat alături de Eugen. M-a ajutat să public articole în reviste de literatură. E atât de frumos ceea ce ne leagă, încât nimic nu ne va dezlega. „Sunt atât de fericit! Sunt atât de liniștit, în sfârșit. În sfârșit…” îmi mărturisește Eugen. „Ce a spus Marian Odangiu despre mine?” „Nu știu, nu am auzit”. Am ratat amândoi discursul de primire. După trei ani la Școala lui Eugen Dorcescu. În care am învățat să-l ascult. Să îl iubesc. Să-i privesc și să-mi privesc locul în societate… Acasă, Mama ne-a întâmpinat cu felicitări. „Păcat că nu mai trăiește Emilia!”… Îl aud pe Eugen spunându-i: „Eu sunt un om tare, dar când e vorba de ea…” Și apoi, mie: „Nu mai fac nimic. Contemplu”. Îmi vede buzele țuguindu-se, a dezamăgire… „Acum să ne oprim? Acum, când am intrat și eu în marea literatură?”…  
 
Referinţă Bibliografică:
Mirela-Ioana Dorcescu, Scriitor... de Centenar / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2891, Anul VIII, 30 noiembrie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!