CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Orizont > Interviuri >  




Autor: Emilia Țuţuianu         Ediţia nr. 2346 din 03 iunie 2017        Toate Articolele Autorului

EMILIA ŢUŢUIANU: ILEANA COSTEA - O ROMÂNCĂ ADEVĂRATĂ (II)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Poţi să ne spui ce ai studiat în California?
– Când am venit în LA, diploma mea de arhitectură era încă în arhivele de la Institutul de Arhitectura Ion Mincu. Neavând diploma cu mine şi dorindu-mi, aşa cum am spus mai înainte, să devin profesor universitar, trebuia să fac un doctorat. În ziua de azi (şi în 1973 era la fel) nu poţi fi angajat pe o poziţie universitară decât dacă ai titlul de Doctor în Filozofie (PhD). Şi cum făcusem arhitectura m-am gândit să încerc să aplic pentru studii de doctorat la UCLA. Dar ca să mă înscriu la un doctorat îmi trebuia întâi o diplomă de Master. Mi s-a părut că nu e logic să mai iau o diplomă de arhitectură, când de fapt studiasem asta la Bucureşti şi m-am înscris la programul de Industrial Design de la Facultatea de Belle Arte de la UCLA. Mi s-a părut extrem de simplu acel program, în comparaţie cu complexitatea studiilor care se făceau la Ion Mincu. Am terminat masteratul într-un an jumătate. Acum însă îmi trebuia doctoratul, iar în domeniul meu UCLA-ul oferea numai doctorate în Urbanism (şi acest program era mai mult orientat pe ştiinţe economice decât spre design şi nu mă interesa). Un profesor din România, care mi-a fost conducătorul tezei mele de Masterat la UCLA, Nathan Shapira, arhitect la rândul lui, m-a sfătuit să vorbesc cu un profesor de la inginerie căci ştia că se pune la cale pornirea unui program de Teoria Deciziilor în departamentul de Ingineria Sistemelor la UCLA. M-am dus şi am vorbit cu Profesorul Moshe Rubinstein. Mi-a spus că va lua nişte ani aprobarea programului şi nu crede că ar fi o soluţie pentru mine să aştept atât de mult. Moshe avea două fiice şi credea în valoarea „femeii”. M-a întrebat cum o duceam cu matematica în liceu. I-am răspuns că bine. „Atunci înscrie-te direct într-un program de inginerie de Cercetare Operaţională şi Teoria Deciziilor.” Nu ştiam nimic despre ce înseamnă Cercetare Operaţională (programare lineară, nelineară, integrală, etc… un domeniu de inginerie foarte orientat spre metode de matematică; deci poate cel mai greu, fiind foarte teoretic). Am venit acasă şi m-am uitat în Enciclopedia Britannica. N-am înțeles mare lucru. Dar m-am înscris. Trecuseră mulţi ani de când „eram eu bună la matematică în liceu”, iar în facultatea de arhitectură nu se făcea decât un an de matematică. A fost greu. Colegii mei toţi erau ingineri, şi „se jucau cu numerele”. Eu trebuia să îi apuc din urmă, să le ţin pasul, să fac faţă unei competiţii incredibile, de minţi „inginereşti”. Au fost momente când mă întrebăm „Ce caut eu în sala asta de clasă?” Dar am terminat cu bine.
Între timp diploma mea de arhitectură nu apucase să fie trimisă la facultatea de la Cluj, unde ar fi urmat să lucrez ca asistent. Mama a reuşit, cu ajutorul unei secretare „mama studenţilor” (iar sunt supărată pe mine pentru că i-am uitat numele) să îmi scoată diploma de arhitect de la Ion Mincu dar am primit-o un an şi ceva mai târziu. Trebuia să fie şi recunoscută aici şi procesul era lung. Prin prieteni comuni (cunoşteam numai arhitecţi la Los Angeles, şi colegii lui Nic, căci la rândul lui venise din Chicago la UCLA cu puţin înaintea mea) am găsit pe cineva care să depună mărturie că într-adevăr am terminat arhitectura la Bucureşti, pe Ilona Sabatino, acum Ilona Scott. Ea fusese cu un an înaintea mea la facultate, şi aveam colegi, cunoștințe comune. De atunci am devenit bune prietene. O prietenie lungă şi frumoasă, pe care au preluat-o de la fiicele lor şi mamele noastre, Ana Păunescu şi Sofia Cosma (pianistă recunoscută în România, şi care a predat la Conservatorul din Iaşi).
Dar n-am avut ocazia să îmi folosesc studiile de arhitectură în California. Când am terminat doctoratul am devenit automat inginer şi am început să caut de lucru în domeniul studiilor mele de aici. Am lucrat un an în statistică la compania Hughes Aircraft (2-3 ore de condus dus, şi tot atâtea întors, printre camioane, la Fullerton, în zona numită Orange County). Am găsit slujba printr-un român matematician, Doru Făgărășanu. Grupul era foarte plăcut, dar domeniul nu mă pasiona, iar drumul până acolo lua mult prea mult timp. S-a ivit o poziţie de lector la CSUN, întâi în facultatea de business, apoi în cea de inginerie. Mai predasem la CSUN în timp ce îmi făceam doctoratul, cursul de Problem Solving iniţiat de Moshe Rubinstein. Şi într-unul din departamente s-a deschis o poziţie de linie profesorală cu „tenure” pentru cineva interesat în grafică şi design asistate de computer. Mulţi nu erau pe atunci interesaţi de acest domeniu, care li se părea o „modă” trecătoare. Eu am găsit că mi se potriveşte de minune, şi în 1982 am început să predau în acelaşi departament în care sunt şi astăzi, numele lui luând diverse variante de-a lungul anilor şi care acum se numește „Manufacturing Systems Engineering and Management” (MSEM). Am dezvoltat cursul de CAD/CAM şi am predat CAD încă de la începuturile domeniului acesta cu un program pe computerul Apple (Machintosh-ul a apărut mult mai târziu). Un program numit CADApple, precursorul programului pentru PC, VersaCAD – competiţia programului AutoCAD. Decanul Facultatii de Inginerie de la CSUN m-a trimis să predau un curs intensiv de CAD., intr-o vară, la o universitate soră cu a noastră, din Beijing, China, BIT (Beijing Technical Institute). Aveam un computer pentru 30 de studenţi. Apoi la CSUN am creat cursul de Inteligenţă Artificială (IA) pentru ingineri. Pentru studenţii noştri era greu să urmeze cursul de IA în cadrul departamentului de Computer Science (Informatică) fiind necesar un background de cunoștințe de programare pe care nu îl aveau, cursul fiind foarte teoretic. Eu am dezvoltat un curs cu câteva elemente teoretice şi care punea accentul pe aplicaţiile din domeniile de inginerie. Azi cursul se numeşte „Intelligent Manufacturing”, e un curs graduat, pe care îl predau şi acum. Am predat la CSUN 35 de ani, ajungand, încet, încet la poziţia de profesor plin (căci trebuie 7 ani să treci de la o treaptă de profesorat la altă), şi între 2011-2014 am fost şefa catedrei de MSEM.
Cu ce te ocupi acum şi de unde găseşti timp şi pentru preocupările tale culturale, tu fiind autoarea unor interesante articole publicate în revista Melidonium şi a unor interesante interviuri cu români de pe mapamond…?
– În August 2014 am ieşti la pensie, dar într-un sistem în care mi se permite timp de 5 ani să predau jumătate de normă, şi să îmi iau şi pensia. E un sistem avantajos din punct de vedere material, căci profesorii ca mine devin puţin mai înstăriţi decât chiar când lucrau timp complet. Puteam să aleg să predau 4 cursuri (cât este normă completă la facultatea de inginerie de la CSUN), fie toate într-unul din cele două semestre (de toamnă sau de primăvară), fie 2 cursuri pe semestru, lucrând tot anul şcolar şi având vacanţă numai vara. Cum îmi lipseşte Europa, cum îmi doresc să petrec acolo câteva luni pe an (locul meu preferat fiind Parisul, unde pe când eram „săracă lipită” îmi doream să revin în acest oraş ca „om care trăieşte normal”) am ales să predau în semestrul de primăvară (şi pentru că e greu să predai 4 cursuri după o pauză de mai multe luni, şi fără a mai fi în vârtejul congreselor în profesia ta, cum am fost o viaţă) are o vacanţă de Paşte de o săptămână (ce poate fi prelungită la 10 zile cu week-end-urile dinainte şi de după) în care să îmi pot „trage suflul” puţin. În două săptămâni termin al treilea an de FERP (aşa se numeşte programul Faculty Early Retirement Program). Şi îmi mai rămân doi ani în care sa predau în semestrul de primăvară.
Cu toate că am lucrat extrem de intens în domeniul CAD/CAM, de grafică cu ordinatorul, şi profesoral, am fost întotdeauna de părere că omul trebuie să menţină un echilibru între carieră şi viaţa privată, şi să nu se ţină la o parte de cultură. Îi sfătuiesc pe studenţii mei ingineri să facă la fel. De-a lungul anilor am călătorit mult, prin congresele la care participam, în comitete de organizare, în conducerea de sesiuni ştiinţifice sau făcând eu însămi prezentări, cu congresele societăţii de hematologie (American Society of Hematology – ASH) din care făcea parte soţul meu (decedat în 2000), şi pentru vacanţe de călătorie pe cont propriu. Am avut norocul să cunosc lumea, aşa cum îmi doream în anii studenţiei la Bucureşti când asta părea un vis imposibil de realizat. Am fost în China (trimisă de CSUN să predau CAD, dar am şi luat o excursie să văd Shanghai, Xi’an (unde primul împărat al Chinei, Qin Shi Huang a dat ordin să se construiască impresionanta Armată de Teracotă), Canton-ul şi Hong Kong-ul); am revenit în China cu un congres al Societăţii SMC, IEEE (Systems Men and Cybernetics, Institute of Electrical and Electronics Engineers) în conducerea căreia mă aflăm, şi am fost invitaţi la Universitatea din Tianjin/Tientsin (metropolă port de pe coasta de nord a Chinei, cunoscut oraş universitar). Am fost în Japonia invitată să ţin o conferinţă de Inteligenţă Artificială pentru grafica cu computerul, la laboratoarele Hitachi, din portul Hitachi, unde toată populaţia lucrează pentru compania Hitachi. Dar am făcut şi o excursie prin Japonia vizitând Tokyo, Kyoto, şi Nara (oraş cunoscut pentru temple si multele lui căprioare) … Am fost în America Centrală (Guatemala – unde templul de la Tikal m-a impresionat cel mai mult, iar aterizarea peste pădurea tropicală a fost exact ca în scenele de la începutul filmului Starwars… cu moaţe de temple ieşind pe ici pe colo prin verdeaţa, o mare de verde închis, a pădurii tropicale). Am fost de mai multe ori în Mexic: la Mexico City (un oraş care m-a fermecat după câţiva ani de locuit în Los Angeles cu care contrasta puternic, căci era pentru mine o metropolă care pulsează, ca Parisul, ca Bucureştiul). Aici mi-a plăcut în special muzeul lor de arheologie: foarte bogat, foarte interesant, şi cu expuneri bine luminate, modern aranjate (nu ca cel din Cairo unde din păcate domneşte haosul). Am fost în locurile de turism şi staţiuni la ocean Puerto Vallarta, Acapulco, Mazatlan – cu plaje foarte frumoase, cu obiceiuri locale interesante, dar nu foarte multă cultură. În Mexico mi-a plăcut în special să vizitez templele Maya şi Aztece, în peninsula Yucatan, să văd temple şi sate indiene pitoreşti în jurul oraşului Oaxaca, să văd sculpturile de capete uriaşe la Veracruz. Am fost în America de Sud la Buenos Aires şi în Brazilia, la Rio de Janeiro şi Sao Paolo, în Indonezia, Bali, în Thailanda, în Africa de Nord (Egipt, Tunisia, Maroc), şi mai peste tot în Europa. Dacă călătoreşti cu „ochii larg deschişi” şi mintea şi sufletul gata să absoarbă culoarea locală, să înţeleagă oamenii, societatea, tradiţiile, cultura, străbătutul lumii este pasionant. Dar în toate locurile prin care am mers am căutat şi „prezenţa românească”. Şi am găsit-o peste tot. De exemplu, ca să menţionez doar câteva situaţii, la Palma de Mallorca, Spania pe un bulevard mare paralel cu portul am dat de un bust al lui Emil Racoviţă, omul nostru de ştiinţă, creatorul bio-speologiei; la Hammamet în Tunisia vila extraordinară ca arhitectură (lăudată chiar de cunoscutul arhitect american Frank Lloyd Wright şi despre care se spune că a fost determinantă in devenirea Hammamet-ul staţiunea balneară care este astăzi), acum important centru de cultură, a fost construită de George Sebastian, mecena pentru artişti şi scriitori, originar din Romania; tablouri şi sculpturi de sculptorul bucureştean, coleg cu mine de liceu la Spiru, Constantin (Dinu) Rădulescu, în Bretania profundă; o pictoriţă, Ioana, cu galerie lângă poarta muzeului de impresionism din Honfleur, Normandia: opere de artă româneşti prin toate muzeele lumii; un colecţionar de artă din România la Los Angeles; galeria de arta modernă Mihai Nicodim din Culver City, recent re-locata in down-town Los Angeles; case/vile şi clădiri comerciale în stil „modernist”, de la mijlocul de secol 20, de arhitectul român Haralamb (Bubi) Georgescu in California la Los Angeles si Palm Springs, o sculptură de fiul acestuia, cunoscut sculptor californian, Christopher Georgesco, într-o piaţă din down-town Palm Springs, etc. …
Deci scriu articole şi public în reviste şi ziare româneşti, printre care şi la Melidonium. Am publicat în România la România Liberă, Revista 22 şi în reviste din diaspora românească, Universul şi Meridianul (ambele ziare şi-au oprit de mult apariţia, erau în zona Los Angeles-ului), AcumTV (grup internaţional, Montreal, Canada), Agero-Stuttgart (Germania), CLIPA – California, Gândacul de Colorado – Colorado, Mioriţa-Sacramento, CA, Observatorul –Toronto, Canada, Omnigraphies – online România şi Franţa, Românul Australian (Melbourne, Australia), blogul lui Ben Todică (realizator de emisiuni de radio şi video în română la Melbourne) şi altele din România la care am colaborări sporadice, Revista Felicia, Case şi Grădini, Reţeaua Literară, Străinul şi altele.
Sigur, de-a lungul anilor m-am preocupat atât de mult de profesie că nu am putut să dedic timpul pe care mi l-aş fi dorit unor domenii artistice. În ultimii ani am pornit o galerie de artă (I.C. ART care o vreme şi- a avut sediul la Palm Springs, California, şi pe care acum trei ani am mutat-o în casa în care locuiesc, în Encino, California www.ic-art-gallery.com ). Galeria îl reprezintă pe artistul american Jerry W. McDaniel (www.jerrywmcdanielstudios.com) dar organizează şi diverse evenimente culturale, de exemplu două expoziţii ale pictorului McDaniel (la Academia de Artă Kline, Beverly Hills, Septembrie 2012; http://www.omnigraphies.com/content/viitorul-român-society-%E2%80%93-seria-de-activităţi-culturale şi la Valley Performance Arts Center, CSUN în septembrie-octombrie2013 http://www.jerrywmcdanielstudios.com/VPAC/Brochure_VPAC.pdf ), mai multe seri de expoziţie de pictură la Paris, în cartierul Montparnasse, „După-amiază de Lectură, cu Ana Blandiana, Romulus Rusan şi Doina Uricariu”, la resedinţa-galerie de artă în Encino, pe 14 iunie 2015 http://www.youblisher.com/p/1176643-Articol-Ana-Blandiana-de-Ileana-Costea .)
De-a lungul anilor am avut diverse poziţii în organizaţii româneşti de peste hotare, ca Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe (ARA) şi Societatea Viitorul Român (VRS) – unde am fost Vice Preşedintă şi Director Cultural. Am organizat la facultatea la care predau, CSUN, un Congres ARA în 1992, şi mai multe expoziţii, Patriciu Mateescu, 1985, şi două expoziţii Brâncuşi-Mateescu în 2002 şi 2003.
N-am avut niciodată timp, dar mi l-am făcut. Cred că secretul meu este energia inepuizabilă pe care o am încă şi viteza cu care pot strecura şi lucruri care îmi fac plăcere cu adevărat în programul meu de viaţă ultra încărcat.
În ultimii ani am făcut mai multe filme pentru Youtube şi prezentări PowerPoint de artă si cultură.
Ce personalităţi româneşti din diaspora ai întâlnit?  
  
– De-a lungul anilor am avut ocazia să întâlnesc numeroase personalităţi româneşti din diaspora: la Paris pe Emil Cioran (soţul meu şi cu mine, ne-am petrecut cu el şi alţi câţiva prieteni de ai lui o după-masă în parcul Saint Cloud, lângă Paris, în 1972); regizorul Barbă Neagră, la Paris în apartamentul din Montmartre, staţia de metrou Abesses, a lui Mircea şi Cristinel Eliade, în 1972: Mircea Eliade, în apartamentul căruia am fost de mai multe ori pe campusul de la University of Chicago şi pe care Nic, soţul meu şi cu mine, l-am găzduit, pe el şi pe soţia lui, la casa noastră din Encino, California, pentru o săptămână când au venit la un congres de istoria religiilor care se ţinea anual la Santa Barbara – la o oră ¼ de condus de la noi; pe Alexandra Bellow (care este fata sorei mamei mele (Dr. Florica Bagdasar – prima femeie ministru din România, Ministrul Sănătăţii din 1946 până în 1948), deci suntem verişoare primare) şi pe soţul ei, scriitorul Saul Bellow (cei doi au stat de câteva ori la noi în Encino, iar noi, Nic cu mine i-am vizitat la Chicago, şi am petrecut o săptămână în casa lui Saul Bellow din statul Vermont), pe Sorin Alexandrescu (în apartamentul lui Mircea Eliade, la Chicago), pe Haralamb (Bubi) Gerogescu, în Brentwood, în zona Los Angeles-ului, în anii 70, cu care am luat dejunul la un restaurant românesc (care nu mai există de mult), cu câţiva ani înainte de a pleca să lucreze în Australia, şi de a muri; pe fiul lui, cunoscut sculptor californian, Christopher Georgescu, pe matematicienii Mihai Botez (candidat şi la preşedinţia României, pe vremea când am organizat eu congresul ARA în 1992) şi Constantin Corduneanu (noi doi fiind în competiţie pentru poziţia de Preşedinte ARA, acum mulţi ani, el fiind câştigătorul), şi scriitorii: Ilina Grigorovici (Frankfurt, Germania, cunoscută mai ales prin cartea de analiză despre Eminescu), Bujor Nedelcovici (scriitor stabilit la Paris) şi Petru Popescu (Beverly Hills), scriitorul Leonid Mămăligă-Arcade care a ţinut ani de zile un club literar la Paris, pianista Sofia Cosma (pe care am menţionat-o mai înainte şi care a locuit mai mulţi ani in California la fata ei, prietena mea arhitecta Ilona Scott (Camarillo, California), şi care a dat numeroase concerte în California şi la Londra); Emanuel Tânjală, cu care sunt bună prietenă şi care a locuit mulţi ani în Los Angeles şi acum se află cu soţia şi cele două fete la Linchburg, Virginia: Pe Stella şi Jon Cepoi, el a fost Preşedintele Societăţii Viitorul Român mulţi ani, şi ambii au contribuit la ţinerea vie a spiritului românesc în Los Angeles, pe Tiţiana si Liviu Popa, el preot mai mulţi ani la biserica română din Palm Springs, acum în Dallas, Texas, ea pictoriţă de imagini în gen bizantin, care a pictat interiorul a mai multor biserici romaneşti in SUA şi Venezuela; pe buna mea prietena Maria Zamfir Bleyberg, ani de zile profesoară de informatică la Kansas State University, Manhattan, Kansas, şi pasionată pictoriţă, de când a ieşit la pensie, şi care locuieşte în Pacific Palisades, zona LA-ului, sora lui Teodor (Dorel) Zamfir (cel ce a adus „pe sub tejghea” filme din vest în România prin larga distribuţie de casete video pe care a făcut-o în anii 80 de acerb comunism – a se vedea filmul „Chuck Norris vs. Communism; iar mai recent Ana Blandiana şi Romulus Rusan (pentru care am organizat un eveniment în iunie 2015 cu ocazia vizitei lor pe Coasta de Vest a SUA), pe Doina Uricariu şi soţul ei, Livio Dumitriu, arhitect şi profesor de Arhitectură la cunoscuta Şcoală de Artă Pratt, din Brooklyn, New York. Asta pentru a menţiona doar câțiva dintre românii din diaspora pe care am avut ocazia să-i întâlnesc.
Povesteşte-ne, te rog, despre impresiile tale de călătorie, ştiu că participi la foarte multe evenimente organizate în lume.  
  
– Ar fi prea multe de povestit. Rămâne pentru altă dată. Dar am să îţi spun doar cel mai special lucru pe care l-am trăit în călătoriile mele. Mă aflam la Bejing în China. După un spectacol la care m-au dus cei doi profesori chinezi, ghizii şi gazdele mele de la Bejing Institute of Technology (BIT). Cerusem să văd un spectacol de operă tradiţională chinezească. Mi s-a oferit un program „de toate pentru toţi” pentru turişti străini cu dansuri, muzică şi acrobaţii (şi văzusem asta de mai multe ori în România). După terminarea spectacolului urma să vină să ne ia şoferul cu maşina pe care universitea mi-o pusese la dispoziţie. Profesorii i-au spus şoferului să vină la 11PM şi spectacolul s-a terminat la 10PM. Nu existau pe atunci telefoanele celulare, şi de fapt acolo, atunci, lumea nu avea nici telefoane fixe. Şi a trebuit să aşteptăm în mica piaţă din faţa clădirii teatrului. Era întuneric, dar squarul plin de localnici, de toate vârstele. Mulţi cu copii mici. Şi tot apăreau de prin toate colţurile, împingând căruţe cu fructe şi obiecte, întorcându-se din piaţă, bunici cu nepoţi, surori cu frați mai mici, mame, taţi, etc. Şi s-a strâns un grup mare în jurul nostru, al soţului meu Nic şi al meu, şi ne-au pus tot felul de întrebări. Noi vorbeam cursiv cu ei prin intermediul profesorilor care traduceau din şi în engleză. La un moment dat o tânără m-a întrebat: „El este soţul dumneavoastră? Şi câţi copii aveţi?” Era perioada când în China nu era permis decât un copil pe familie. Şi „Da.”, am răspuns „El este soţul meu, dar n-avem copii.” Tânăra s-a mirat foarte tare, căci imaginea ei era că familiile americane, norocoase, au dreptul la câţi copii vor şi că acestea au mulţi copii. Puţin după asta m-am aşezat pe zidul scund de beton de la marginea unei răzor de flori, să mă odihnesc. O femeie mai în vârstă mi-a pus un bebeluş în braţe dându-mi-l să-l ţin, şi i-a tot spus ceva în chineză, până ce copilul a repetat ce spunea ea. Traducătorii mi-au spus că îl îmboldea să-mi spună tanti. Şi când copilul mi-a spus în fine tanti, a venit altă persoană cu un copil de mi l-a pus în braţe şi iar…. a urmat același ritual. „Spune-i Tanti, Spune-i Tanti.”, până când copilul în fine mi-a spus „Tanti.”. Şi apoi alt copil, şi alt copil, de diverse vârste. Se făcuse o coadă lungă, şi eu luăm în braţe un copil după altul până îmi spuneau tanti. Am întrebat dacă această era o tradiţie în China. Şi mi s-a spus că nu, dar că oamenii adunaţi în jurul nostru şi-au zis că dacă eu le iau copilul în braţe şi îmi spune tanti, asta îi va aduce copilului noroc în viaţă. Şi uite aşa … singura dată când … am fost „sfântă” în viaţa mea. Mă întreb cum ar fi explicat Mircea Eliade acest fenomen ad-hoc?
Aceste deplasări, destul de frecvente, nu au afectat viaţa de cuplu? Cum ai reuşit să le depăşeşti?
– Sunt convinsă de mai multe lucruri. Pentru a ţine vie viaţa de cuplu trebuie să fie măcar unul din cei doi mai înţelepţi. Mulţi uită că de orice flacără trebuie avut grijă continuu pentru a nu se stinge. Mai cred şi că nimeni nu trebuie să se căsătorească dacă nu iubeşte cu adevărat. Viaţă nu e niciodată uşoară, şi niciodată doar ‚,roz”. Probleme se ivesc la tot pasul. Cheia este cum rezolvi diversele situaţii, care de cele mai multe ori nu pot fi evitate. Nic dorea că eu „să stau pe marginea bazinului şi să mă bronzez, să mă duc să beau cafele cu doamnele, nevestele doctorilor şi să mă găsească odihnită şi fără griji când se întoarce de la spital sau universitate.” Asta nu coincidea de loc cu trecutul meu de tânără educată în comunism, cu dorinţele mele de a deveni profesor universitar, de a-mi continua studiile, de a fi activă şi de a mă dezvolta intelectual spre a ne înţelege mai bine pe noi înşine şi lumea în care trăim. Şi a durat până să se convingă că „trebuie să-mi dea voie” să am drumul meu în profesie. Ţin minte că îi plăcea să mă ia la toate congresele lui, dar era furios când venea la congresele mele. Eu la ale lui ştiam să mă ocup, mă duceam în excursii în timp ce el participa la sesiuni sau şedinţe de lucru. La congresele mele îl sfătuiam să se ducă în excursiile organizate… şi îmi spunea „Dar ce, să fiu eu singurul bărbat într-un autobuz plin cu cucoane? Şi să mă întrebe toată lumea dacă sunt soţul Ilenei Costea?”
Şi prima mea ofertă de slujbă a pus probleme cuplului nostru. Tocmai terminasem doctoratul la UCLA şi compania Bell Labs mă alesese, într-o zi de „Cariere pentru proaspeţii absolvenţi” să mă duc să îmi ia un interviu ca să lucrez pentru ei pe coasta de est. Şi m-am dus, spre revolta lui Nic. „Cum adică, chiar vrei să te muţi aşa departe?” Mi-au făcut o ofertă. Mi-au spus că sunt gata să îi facă şi soţului meu o ofertă. (Ar fi fost greu, căci el nu era la început de carieră ca mine – între noi era o diferenţă de 20 ani; se spune ca fetele care au crescut fără tată îşi caută un model patern, şi atât Alexandra, verişoara mea, cât si eu, confirmam aceasta. Nic avea o poziţie foarte bună de profesor de medicină la UCLA, universitate unde mulţi si-ar fi vrut să fie angajaţi, de la care nu avea nici un motiv sau intenţie să renunţe.) Şi 6 luni m-au aşteptat să mă decid. Îmi doream să lucrez acolo. Era un centru de cercetare foarte interesant în statul New Jersey. Chiar mă gândeam la o căsătorie de tip „jet-lag” (cu soţii incontinu în zboruri de avion, dus-întors, spre a se vedea din când in când). Dar nu era posibil. Nic cu mine eram prea legaţi unul de altul ca să trăim în două extreme diferite ale continentului american. Nic îşi dorea o soţie care să intre în bazin, sau să se aşeze pe fotoliu, când îi spune el (aşa cum făcea o fosta iubită, doctoriţă din Chicago, indiancă din India) şi să iasă din bazin sau să se ridice din fotoliu doar când îi spune el. Avea, e drept, puţin din atitudinea bărbaţilor din Balcani, soţul trebuie să fie „cocoşul/leul”. Dar era bun, foarte bun, blând şi perseverenţa mea l-a „dat pe brazdă”. A trecut în faza a doua, când era foarte bucuros că este căsătorit cu mine.
Foarte frumoasă povestea voastră de iubire…
– Îmi amintesc că după 25 ani de căsătorie, era la volan pe o stradă în apropierea casei noastre, foarte în pantă, Calneva, care coboară abrupt cu serpentine „ca spre Sinaia”, din Mulholland Drive, şi la care eu tot timpul văd cu ochii minţii, „valea Braşovului privită de la Poiana Braşov”, când mi-a spus „Dacă m-aş mai căsători încă odată, pe tine te-aş lua de nevastă”. Afirmaţie foarte măgulitoare, nimic de spus. E drept, însă, că totdeauna m-am gândit ce îi place, ce îşi doreşte, ce pot să-i fac pentru a-i face viaţa mai agreabilă.
Chiar înainte de a ne căsători, căci am trăit „în păcat” două luni (eu am venit pe 14 Februarie1973 în LA şi ne-am căsătorit pe 20 Aprilie 1973) nişte cunoștințe de ale lui m-au sfătuit să fac zilnic un ritual cu aprins de lumânări (am uitat care erau exact regulile) ca să determin spiritele să îl facă să mă ia de nevastă. Iar eu mi-am spus: ,,Ce lumânări? Mai dau foc şi la casă. Eu trebuie să intuiesc omul.” Chiar şi târziu în viaţa noastră de cuplu, când trebuia să merg la congrese prin lume, Nic îmi spunea: ,,Când mă uit pe cer şi văd un avion, mă gândesc cu tristeţe, când va trebui să te duc din nou la aeroport?” Însă răspunsul meu venea prompt: ,,Ce contează două-trei zile într-o viaţă?” Şi asta, pentru că, în 1972 când ne-am întâlnit la Paris, şi eu aşteptam viza spre America, şi mi-aş fi dorit să ne căsătorim atunci, ca Nic să mă poată lua cu el, el mi-a spus „Ce contează 6 luni într-o viaţă de om?– cam atâta credeam că va fi aşteptarea, şi chiar aşa a fost, până am obţinut la Paris Green Cardul (dreptul de reşedinţă permanentă in SUA). Acesta a rămas un „leit-motiv” între noi doi.
Există familie ideală?
– Familia ideală există numai dacă îţi pui în minte s-o construieşti, s-o menții. Mi-am zis mereu că idealul ar fi ca soţul şi soţia să aibă aceeaşi profesie, ca să aiba proiecte în comun. Am în minte cuplul de designers Ray și Charles Eames (cel mai cunoscut designer din California). Nic şi cu mine aveam profesii foarte diferite şi preocupări diferite, pasiuni diferite. Dar atenția pe care o dai celui aproape de tine are o semnificaţie majoră într-un cuplu, în viaţa de familie. Şi iubirea, după mine, este esenţială. Măcar că a fost cândva foarte puternică şi că s-a transformat în prietenie. E minunat să ai multe amintiri împreună. Le-am depănat cu Nic şi în anul dramatic înainte de moartea lui, când ştiam amândoi că diagnosticul de cancer la rinichi, generalizat, îi dădea foarte puţin să mai trăiască.
În anul acela ne-am uitam zilnic la video-urile locurilor pe unde am fost împreună şi ne-am retrăit tinerețea, momentele de fericire.
Ce simte o femeie la 60 de ani? Vârsta cronologică ţine pasul cu cea a împlinirilor?
– Nu ştiu ce simt alte femei, dar eu la 60 ani aveam 30, iar acum, că pe 20 Mai 2017 împlinesc 70, am 40. Mi-a mai scăzut din energia din tinereţe, dar cum am avut întotdeauna prea multă energie, de colegii îmi spuneau „Dă-te jos de pe patinele cu rotile…” (deci mergi şi tu la un pas normal) nu se simte prea tare. Fac într-o zi cât alte persoane de vârsta mea fac într-o săptămână, ba unele chiar într-o lună… Dar sigur nu mai este la fel. La o anumită vârstă trebuie să acceptăm că e timpul celor din generaţiile viitoare. Asta însă nu mă opreşte să am proiecte şi vise. Trebuie să trăim frumos în toate fazele vieţii. Cred că diferenţa cea mai mare pe care o resimt (în afară de a-mi simţi părţile trupului, pe care nu mi le simţeam niciodată în tinereţe…) este că nu mai mă gândesc atât de mult la viitor, cât încerc să gust cât mai mult prezentul. Dar sigur am, şi fac încontinuu proiecte, căci sunt oxigenul meu.
Există un timp pe care viaţa îl pune la dispoziţia noastră şi noi îl împărţim în bucăţi, bucăţi… Ce facem de fapt cu el?
– Ce întrebare grea. Noi toţi nu ştim să ne folosim timpul. Chiar cei foarte organizaţi, care cred că ştiu, nu ştiu. Sunt sigură. Nimeni nu ştie. Facem fiecare din noi ce putem, cu ceea ce ne este dat ca fire, soartă, circumstanţe. Dar cel mai important este ca ceea ce faci să faci cu plăcere, să te bucuri de fiecare zi, şi să-ţi doreşti nu bani, nu faimă, ci fericirea prin bucuria de a-ţi împărţi viaţa cu cei din jurul tău. Eu am foarte mulţi prieteni, şi am dat din mine cât am putut (nu material, ci timp, atenţie). Oamenii sunt pentru mine cel mai important lucru: rudele, prietenii, cei cu care comunicăm, omul de care ne „izbim” chiar şi pentru o clipă, studenţii, colegii. Profesia e importantă pentru mine, proiectele mă ţin activă şi îmi dau oxigenul să continui, dar cei din jur sunt în atenţia mea mereu. Americanul uneori se gândeşte … Mă mut într-un stat fără impozite, unde clima este bună, unde viaţa este mai ieftină şi mai comodă. Eu nu m-aş putea concepe într-un loc fără prieteni, fără oameni dragi.
Ce oameni deosebiţi ai avut ocazia să cunoşti?
– În primul rând mama şi sora mamei mele. Nişte femei excepţionale şi care au făcut totul pentru ca eu să am un drum frumos în viaţă. Culte, deştepte, energice. Dar mama se vroia o dură. Cu educaţia ei macedonească (cu un tată, de care îmi spunea, că îşi adora cei patru copii, dar nu i-a sărutat niciodată) încerca să îmi proiecteze o fire de linie de conduită perfectă şi severă. Poate şi pentru că juca şi rolul de mamă şi pe cel de tată, pentru un copil şi o adolescentă (mă refer la mine, evident) cu o personalitate puternică si iniţiative mereu neaşteptate. Mama mea nu mi-ar fi recunoscut niciodată că face ceva pentru că am rugat-o eu, considera asta o slăbiciune. Nic era opusul mamei: împrăştia dragoste şi căldură pe care o arata şi exprima mereu, era gata să aprobe orice „trăsnaie”… avea un fel jucăuş care m-a învăţat şi pe mine ceva foarte important: că trebuie să iei viaţă ca un joc, să nu iei nimic în foarte serios (cum fac mulţi oameni „care s-au ajuns”) fiind, evident, serios, în tot ceea ce întreprinzi, să fii bun cu toată lumea (bolnavii lui îl adorau). Sora mamei era mai înţeleaptă decât mama cu tineretul, şi aveam impresia că mă înţelege mai bine. Am avut două mame şi le-am iubit grozav pe amândouă.
Un alt om deosebit, pe care îl apreciez pentru capacitatea lui de creaţie, pentru talentul lui, pentru picturile lui pline de culoare şi rafinament în compoziţie, pe care le găsesc adevărate „piese de muzeu”, şi arta lui grafică-comercială (a lucrat pentru companii cunoscute, ca PanAM, Intercontinental, Philip Morris; are trei postere în cel mai important muzeu de design din lume, Victoria & Albert Museum, Londra, Marea Britanie) este pictorul american Jerry W. McDaniel (www.jerrywmcdanielstudios.com)
pe care îl reprezintă galeria mea de artă, I. C. ART, pe care am creat-o in 2011 şi al cărui director sunt. Sunt bucuroasă şi că am reuşit să influenţez un artist american să caute inspiraţie în cultura românească. La sugestia şi îndemnul meu, Jerry a făcut desene cu inspiraţie după pictorul Ion Ţuculescu, a ilustrat numeroase poezii de Lucian Blaga şi Ana Blandiana, şi mai recent a creat un poster în onoarea mega-traducătoarei (care a tradus peste 3000 de filme-video în România anilor 80), personajul principal al filmului „Chuck Norris vs. Communism”, Irina Nistor.
Dacă priveşti spre trecut te încearcă vreun sentiment de regret?
– Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar sunt omul care regretă mereu, totul. Regret că n-am perseverat spre a ajunge regizor de film, regret că m-am îndreptat spre inginerie, în loc să rămân în domeniul mai apropiat sufletului meu de artă/arhitectură, regret că m-am stabilit în America (în loc să rămân la Paris, unde toată viaţă mi-am dorit să mă întorc – deşi sunt conştientă că profesional nu aş fi avut aceleaşi condiţii de realizare în sistemul mult mai închistat tradiţional de acolo), regret că am o casă cu etaj (stau în ea de 43 ani, şi când am venit la LA nu concepeam să trăiesc într-o casă pe doar un nivel, cum sunt majoritatea aici… iar acum că am înaintat în vârstă … mi-ar fi mai uşor să nu trebuiască încontinuu să urc si cobor scările…). Regret că norocul pe care l-am avut de a trăi în lumea de vest m-a ţinut departe de a participa direct la toate evenimentele importante din România: cutremurul din 1977, perioada neagră a preşedinţiei lui Ceauşescu din anii 80, revoluţia. Pot însă spune cu mâna pe inimă că singurul lucru pe care nu-l regret este că am avut tăria, curajul să scap din comunism la o vârstă fragedă.
Poporul nostru a folosit întotdeauna un limbaj bogat în nuanţe, plin de bun simţ, destinat să aducă armonie şi înţelegere între oameni. Acum, după 28 de ani de la ,,Marea Revoluţie,, descoperim la poporul român un sarcasm greu de redat în cuvinte. Paradoxal, aceleaşi personaje le vedem lustruindu-şi apucăturile în alt context. ADN-ul este de vină? Dacă da, de unde porneşte asta, sau care e opinia ta?
– Aş vrea să am un răspuns. Dar am trăit peste 40 ani în afara României şi nu sunt în stare să înţeleg bine ce se întâmplă cu românul şi societatea din ţară. Cu siguranţă cei peste 50 ani de comunism cu trăit în izolare faţă de restul lumii, au însemnat o puternică „spălare pe creier” care cer mult timp, mai multe generaţii, pentru a fi vindecată. Generaţia tânără care va călători şi va avea ocazia să studieze şi să trăiască prin diverse alte locuri de pe lumea asta, va reuşi să își construiască o altă atitudine faţă de viaţă, desprinsă de orice balcanism, de orice idei greşite comuniste, sau materialiste, de încăpățânare şi de dublul complex pe care cred că îl avem ca români, de inferioritate şi superioritate. Şi cum, spre deosebire de noi cei fugiţi în timpul comunismului, cei din generaţiile noi se vor putea întoarce fără teamă, şi vor dori să se întoarcă la ei acasă (caci traiul cel mai bun este, fără doar şi poate, printre ai tăi), aşa cum fac azi maramureşenii plecaţi la muncă, aşa cum făceau cei de la sfârşitul secolului 19 si începutul secolului 20 plecaţi la studii, şi vor construi o ţară frumoasă, etică, cu oportunităţi de trai bun, de înaintare în profesie pe bază de strădanie şi capacitate proprie, o Românie de care toţi să fie/fim mândri.
Ce împliniri, realizări ne poţi destăinui? Ce gânduri pentru viitor ai?
– Despre împliniri, consider că cel mai important lucru pe care l-am realizat este să aduc dorința de a învăța, chiar materii grele şi „seci”, ca economia, şi probabilităţi/statistică multor sute de studenţi care au luat cursuri cu mine.
Îmi doresc să fac câteva filme video, să îmi public al doilea volum de articole despre „prezenţe româneşti-surpriză în străinătate”, să scriu o carte despre viaţă mea, să public mai multe cărți despre artă şi să mă ocup de activităţi culturale în cadrul galeriei mele de artă I.C. ART.
Şi acum, la finalul dialogului nostru, te rog un gând pentru românii din ţară…
– Românul are o creativitate mai mare decât multe din etniile pe care le cunosc, o flexibilitate de adaptare de excepţie. Cultura românească adeseori face faţă în competiţii cu unele societăţi cu tradiţie lungă şi care dispun de mult mai multe resurse materiale. Românii informaticieni sunt apreciaţi peste tot in lume, şi Bill Gates confirmă aceasta prin comunitatea pe care şi-a creat-o cu ei la „headquarter-ele” lui din Seattle, statul Washington. Gazde mai generoase şi călduroase ca românii n-am întâlnit. Prietenii mei de suflet sunt români sau francezi. România este o ţară frumoasă. În viaţă însă totul trebuie „cântat” şi noi românii nu am învăţat încă bine să ne cântăm frumuseţile culturale şi reuşitele profesionale. Cei care trăiesc în ţară, spre deosebire de cei care am crescut sub comunism, acum au norocul de a fi lângă familie, de a avea speranţa că îşi pot construi un viitor frumos „acasă”. Trebuie să-şi spună în fiecare zi „If it is meant to be, it’s up to me!”/”Dacă este să se îndeplinească, depinde de mine!.” Între a îţi da cu pumnul în piept de lăudăros ce eşti, şi a ştii să te propulsezi frumos şi pe drept pentru meritele tale este o mare diferenţă. Între a ţine lucrurile bune ale culturii şi ştiinţei române „în tăcere” şi a le face cunoscute pe mapamond, iar este o mare diferenţă. Românii de acasă trebuie să se bucure de ce au, să înţeleagă regulile unui joc de societate onest, bazat pe muncă şi lipsit de corupţie, să înţeleagă că nimeni nu le ştie pe toate, şi că de la fiecare ai de învăţat ceva, şi să fie dornici să-şi aducă contribuţia prin a realiza lucruri frumoase, şi a-şi face ţara cunoscută.
– Îţi mulţumesc mult pentru acest dialog şi toată preţuirea mea pentru colaborarea la revista Melidonium.  
  
din vol.: Azi… pentru mâine–Convorbiri, autor Emilia Țuțuianu  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
EMILIA ŢUŢUIANU: ILEANA COSTEA - O ROMÂNCĂ ADEVĂRATĂ (II) / Emilia Țuţuianu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2346, Anul VII, 03 iunie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Emilia Țuţuianu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Emilia Țuţuianu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!