CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Orizont > Interviuri >  




Autor: Emilia Țuţuianu         Ediţia nr. 2345 din 02 iunie 2017        Toate Articolele Autorului

Emilia Ţuţuianu: Ileana Costea - o româncă adevărată (I)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
Dialogul meu cu doamna Ileana Costea, profesor la Universitatea de Stat din California, Northridge (CSUN) în zona Los Angeles, o personalitate foarte activă în domeniul său de activitate, invitată la mai multe universități din Europa, membră în comisii de organizare pentru conferințe internaționale, mi-a făcut o reală plăcere. Am descoperit un suflet deosebit de român, neobosit căutător în sfera activităților desfăşurate de domnia sa. Cercetător și publicist cunoscut prin abordarea unor subiecte sensibile, ca inteligenţa artificială, grafica pe calculator interactiv, precum și în alte domenii asociate cu CAD / CAM / CAE, laureată a premiului „Merit Award” a Consiliului de Ingineri pentru activitatea în aceste domenii. Recenzent pentru National Science Foundation (NSF), SUA și IEEE și editor a unor volume speciale de jurnal. Și mai mult de atât, iubitoare de artă, literatură și călătorii. Plecată din țară din 1972, dânsa și-a ales o misiune auto-impusă de a scrie articole despre prezențe românești-surpriză în străinătate. A publicat din 1998 încoace peste 50 de articole, din care primul volum apărut în anul 2015, „Exerciții de Neuitare”, poate fi răsfoit pe Amazon la: www.amazon.com/EXERCITII-NEUITARE-vol-I-romanesti-surpriza-strainatate
Dragă Ileana, ne-am cunoscut prin intermediul internetului, prin revista Melidonium. Cum ai reacționat cunoscând acest nou site românesc de informații culturale?
– M-a atras calitatea articolelor, atât prin conținutul lor cât și prin modul frumos de redactare.
Vorbește-ne te rog de perioada cât ai studiat arhitectura în România și despre activitatea ta dinainte de a pleca din țară.  
  
– Copil și adolescent eram bună la școală la mai toate materiile, excepție făcând muzica și sportul. Asta a făcut să îmi fie greu să aleg ce anume să studiez. O mamă dedicată, care m-a crescut de una singură, tata plecând dintre noi mult prea devreme, la 49 ani, cu patru luni înainte de a apărea eu. (Soartă cruntă din lipsa de antibiotice – o infecție la rinichi care l-a terminat în numai două săptămâni. Am înțeles de copil că și doctorii mor. Tata era medic internist șef pe județ, Slatina). Mama mi-a tot repetat „teoria ei”, că vrea să-mi dea „tot ceea ce nimeni nu îmi va putea lua niciodată”, educație, cultură. Din puținul pe care îl câștiga mi-a luat profesori de istorie, de pian, de limbi străine. Așa am ajuns să vorbesc curent franceza și engleza de mică, și să citesc romane polițiste în germană. Cred că tot mama mi-a insuflat ambiția de note mari, căci îmi rupea din caiet pagina scrisă neglijent și mă scula la 5 dimineața s-o rescriu caligrafic și fără greșeli de ortografie. Mama era profesoară de limba engleză la liceul Șincai din București. A fost apoi câțiva ani și lector la facultate. Avea un Masterat în engleză și altul în geografie. În tinerețe publicase mai multe schițe în reviste pentru copii. Tot de la ea cred ca am luat darul povestirii (ea era mai captivantă decât mine…), energia, și dorința de a călători și de a cunoaște și înțelege lumea. În liceu îmi plăcea matematica și biologia, dar și istoria și literatura. Citeam mult. Mă cufundam în Larousse-ul (parcă, cu 22 de volume) pe care îl aveam în casă și pe care îl foloseam cu pasiune, pentru „căutări de informație”, având rolul pe care îl are astăzi internetul. Îmi petreceam nopți studiind pentru examene, la etajul trei, pe Strada Speranței 13, București la numai două minute de mers pe jos pana la școala mea, Spiru Haret. Pauzele erau cu spectacolul nocturn al străzii veșnic în mișcare.
În cele din urmă, în clasa a 10-a m-am decis că vreau să urmez regia de film. Mama a reușit să îmi aranjeze printr-o doamnă, prietenă de a ei, să mă dea în grija cunoscutei regizoare de filme pentru copii, Elisabeta Bostan, care tocmai începuse filmările la Amintiri din Copilărie. Am făcut astfel, în vacanța ultimului an de liceu, un stagiu cu echipa ei, la Humulești. Mama era speriată. Mă tot îndemna să dau la „Litere” căci la Institutul de Teatru și Film erau doar opt locuri și… toate „date”… În plus, pe atunci examenul de intrare la facultate se dădea peste tot la aceeași dată, și puteai aplica doar într-un singur loc. Ca să mă pregătesc am văzut enorm de multe filme, am citit criticile din toate ziarele. Și totuși rezultatul a fost… că toate colegele mele mult mai puțin bune la școală au intrat la facultate, iar eu am rămas… să încerc la anul. Mi-a venit greu, dar nu regret. Măcar am încercat. Cum nu puteam concepe să stau acasă… am găsit de lucru la un spital, în laboratorul de făcut fotografii. Un cuplu tânăr conducea, el laboratorul de foto color, ea pe cel de alb negru. Și eu am lucrat cu ea. Atunci am „învățat!?” că trebuie să știi să faci „business”. Când un doctor venea să îmi dea un film, eu îi spuneam să revină într-o oră, că îl voi developa imediat. Și șefa mea a fost revoltată. Trebuia să-i spun doctorului că avem foarte mult de lucru, și pozele vor fi gata doar în câteva săptămâni. Cei doi șefi de laborator erau fotografi la nunți, botezuri… și la spital „se odihneau”. În fine, mi-a plăcut să fotografiez din totdeauna, și am fost bucuroasă să învăț să developez filme.
Între timp însă mi-am schimbat opțiunea pentru ceea ce aveam să studiez. Nu am mai fost gata să-mi asum riscul de a da la Institutul de Teatru și Film și m-am pregătit pentru arhitectură. Era tot un domeniu artistic, și mi se părea tot „de anvergură”. Căci regia de film mă atrăsese prin natura complexă a profesiei. Iar la arhitectură erau măcar mult mai multe locuri, și nu puteau chiar toate „să fie date”. Erau 150 de locuri când am dat, și am intrat eu, în 1966. Sunt convinsă că școala noastră de arhitectură era foarte, foarte bună. Erau profesori arhitecți, cunoscuți, printre care Ascanio Damian, Octav Doicescu, Dâmboianu, și asistenți buni, Mircea Lupu, Ochinciuc, Dinu Paunescu, Scafa. Aș vrea să-mi amintesc mai bine anii aceia, dar a venit peste mine tăvălugul emigrării. (Am plecat din țară imediat după examenul de terminarea facultății, fusesem repartizata la Cluj, unde tocmai se deschisese o nouă facultate de arhitectură.) Și memoria mi-a fost estompată de nevoia de a mă integra în noile medii ale existenței mele, un an la Paris, apoi viața din Los Angeles. Facultatea de arhitectură cerea foarte mult lucru, proiectele erau grele. Îmi aduc aminte că îmi tremura sufletul la gândul ca nu cumva să pierd un an. Dar pot spune acum că Institutul Ion Mincu era cu mult „mai la înălțime” in comparație cu facultatea de Arhitectură și Urbanism de la UCLA, din Los Angeles, unde mai târziu am urmat câteva cursuri, în timp ce am făcut un Masterat de Industrial Design, la Facultatea de Belle Arte, imediat după venirea mea în California. Sunt convinsă că studiile de arhitectură din București mi-au dat o deschidere extraordinară spre estetic, spre logica funcționalității combinată corect cu frumosul. Era o facultate care te pregătea complex.
– Ce amintiri ai din anii studenției ?
– Colegii de la arhitectură erau toți culți, deștepți, talentați. O plăcere să fii în preajma lor. Îmi aduc aminte și de lucruri amuzante: tabăra bucureștenilor era diferită de tabăra celor veniți din provincie, care nu te primeau printre ei. Dar eu, având o bună prietenă (arhitectă acum la Târgu Mureș), Maria (Maia) Dragotă, care a pus o vorbă bună pentru mine, am plecat cu un grup de „provincie” într-o vacanță de Paște la Lacul Snagov. Și am dormit într-un cort împrumutat de la facultate (eram mai mulți în el), al cărui fermoar nu se închidea, și era o primăvară foarte rece, cu vânt puternic. Unul din băieți adusese o sticlă de țuică, și noi fetele din cort i-am spus: „Hai să bem din ea, să ne încălzim puțin.” Și el ținea morțiș s-o păstreze pentru a doua zi, la masa de Paște, mai ales că toți știau despre sticla lui de țuică (și contau pe ea)… N-a mai rămas nici un strop până a doua zi… Și sigur, noi „fetele” am fost cele vinovate. Apoi apa rece în care am sărit sa înotăm. Îți tăia respirația. Tot din anii studenției mi-aduc aminte că mergeam mult la filme, și uneori la teatru, că mi-am dorit foarte tare un batic format mare, roșu, cu flori mari, care costa cât toată bursa pe lună de la tata, și pe care l-am tot „lins cu privirea” în vitrina Fondului Plastic de lângă Teatrul Notara … Citeam cu deliciu revista Contemporanul, care ne informa frumos despre toate activitățile culturale din lumea de vest. Și evident citeam criticele filmelor de Gelu Ionescu.
Îmi aduc aminte de o excursie minunată făcută cu colegii de facultate la Mănăstirile din Moldova și o alta, de studiu, pentru a face releveuri caselor din Sibiu, oraș cu arhitectură atât de parfumată. Îmi aduc aminte și de profesorii de istoria artei (Petrașcu) și arhitecturii (Curinski). Îmi mai aduc aminte și de ceaiurile dansante… Și de teama bobocilor că vor fi prinși și vopsiți. Era o tradiție în școala de arhitectură, ca cei noi admiși să fie prinși în atelierele claselor mai mari, când se întâmpla să traverseze vreunul din noi un astfel de atelier, și să fie înconjurat de cei din anii mai mari și vopsit… tu te zbăteai să scapi de sub culorile lor și tot mai mânjit deveneai. Îmi aduc aminte că era rece vopseaua, și că mă gâdila. Îmi mai aduc aminte și de ieșiri la restaurantul din apropierea facultății, restaurantul Dunărea. Prin anii 70 începuseră să aducă pește bun.
Am făcut apoi o excursie foarte frumoasă cu un grup din anul nostru de arhitectură în Uniunea Sovietică, (eu știam că doresc să plec din țară și vroiam să văd măcar odată în viață Uniunea Sovietica care ne fusese atât de impusă cât am fost în liceu). Am fost în patru orașe. La Moscova m-a impresionat lărgimea bulevardelor, adâncimea și eleganța „de palat” a stațiilor de metrou, și am rămas cu toții, cei din grupul meu ½ de oră să căscam gura la un televizor color – prima dată când vedeam imagini color la TV – în marele lor magazin universal, Gum. Am vizitat mausoleul lui Lenin din Piața Roșie. În 1971 România se bucura de o anume libertate, care în Uniunea Sovietică era interpretată ca direcție spre vest. Concluzie am fost puși în hoteluri pentru țările de vest, iar la mausoleu, unde erau două cozi, una foarte lungă pentru țările comuniste, alta mult mai scurtă pentru țările „capitaliste” și pe noi ne-au încadrat în cea din urmă… La Leningrad pe Volga pluteau bucăți uriașe de gheață, era decembrie, excursia se organizase în vacanta noastră de iarnă. Bărbații, parcă toți înalți și blonzi, cu căciuli din blana, tipic rusești, se conturau magic pe lângă noi prin ceața deasă a orașului; Ermitajul – un muzeu plin de comori. Când am ajuns la Tbilisi, capitala Georgiei, tocmai se juca un meci important de fotbal la care participa și echipa României. Băieții s-au dus toți la meci, și noi, vreo 6 fete, am preferat să ne plimbăm prin oraș și să vedem un muzeu în care, nu știu cum se face, dar erau icoane vechi. Ni se spusese că dacă ajungem după 5 seara, nu vom mai avea masa de seară. Ne-am întors pe la 7, flămânde cum nu se poate, și eu le-am rugat pe chelnerițele de la restaurant să ne dea un ceai cu niște felii de pâine. Eu știam puțin rusește – după 8 ani de rusă, la liceu. Drăguțe s-au înmuiat în fata bietelor de noi și ne-au satisfăcut rugămintea (căci nu aveam nici un ban, și ni se spusese, de exemplu, să nu atingem fructele din vasul de pe masă, la nici unul din restaurantele hotelurilor, că trebuie (verbul a trebui are aceeași formă la singular şi plural, este defectiv de plural = trebuie, atât la singular cât şi la plural) plătite și de unde?) În sală eram numai noi, fetele, și în colțul opus un grup de vreo 8 georgieni, mustăcioși și negricioși, care, se vedea de departe, înfulecau numai bunătăți care nu conteneau să li se aducă. Am aflat pe urmă că era echipa de muzicieni. Ne-au invitat la masa lor. Sigur, toate in cor, am spus nu, cu excepția celei mai cuminți dintre noi, care ne-a rugat să-i lăsam pe ei să vină și să-și aducă bucatele cu ei, căci ea este lihnită de foame. Zis şi făcut. Şi apoi toată noaptea ne-a sunat în cameră telefonul… şi sigur nici una din noi n-a răspuns. Ultima escală a fost la Erevan, capitala Armeniei sovietice, de care noi nu auzisem decât prin glumele care vin de acolo. Ne-au cazat la un hotel pe un vârf de deal. Împărţeam camera cu o colegă şi pe când ne odihneam puţin după-masă, am fost invadate de mai multe femei de servici care începuseră să scotocească prin valizele noastre, cerându-ne să le vindem desou-uri. Şi n-am scăpat de ele până nu le-am vândut câteva. Îmi aduc aminte că eu am transformat banii aceia într-o o brăţară cu pietre de Ural, galbene şi negre, pe care o am şi azi cu mine în Los Angeles, şi un aparat de proiectat filme 8mm, căci la noi nu se găseau. Erevan era un oraş frumos, construit din piatră portocalie, cu o biblioteca faimoasă, ca cea din Alexandria, Egipt. Avea case pe piloni cocoţate pe dealuri. Şi azi când urc cu maşina dealul dinspre San Fernando Valley, spre Mulholland drive, pe Beverly Glenn, „casc gura” la casele pe piloni, amintindu-mi de cele care mă fascinaseră în Armenia Sovietică. Cu lipsa mea de înţelegere a istoriei m-am tot întrebat de ce oare ne spune ghidul că în acele case sunt armeni care s-au refugiat în Uniunea Sovietică din Turcia. Noi toţi ştiam că lumea e dornică să plece din ţările comuniste… Sigur, acum ştiu bine despre povestea genocidului armenesc. La întoarcere, în avion, băieţii se plimbau pe coridorul dintre scaune şi îşi desfăceau haina, arătându-şi pieptul gol. Toţi îşi vânduseră cămăşile în hotel la Erevan. Noi nu venisem pregătiţi pentru comerţ. Ne-a luat pe neaşteptate şi nu putusem să dăm decât „hainele de pe noi”.
Cum și în ce împrejurări ai decis să îți lărgești orizontul cunoașterii plecând în Lumea Nouă?
– În primul rând cred că mai toţi tinerii studenţi pe care îi cunoşteam la Bucureşti îşi doreau să vadă lumea de după cortina de fier. Şi nu se putea pleca decât, şi asta cu greu, în ţările comuniste înconjurătoare. Mama avea o prietenă evreică în Israel şi aceea îmi făcuse cadou un bilet de avion dus-întors pentru Tel Aviv după terminarea liceului. Dar aveam o rudă în străinătate (Alexandra Bellow, pe atunci Ionescu-Tulcea, în Statele Unite), deci pentru mine ieşirile în vest erau interzise. Îmi doream să călătoresc, să văd arhitectura, arta şi peisajele din restul lumii, şi mă simţeam frustrată că nu am dreptul să cunosc lumea. În 1970 am întâlnit la o masă în familie, un profesor de medicină din Chicago, dr. Nicolas Costea, şi m-am îndrăgostit. A fost „prinţul meu”… povestea e prea lungă şi prea siropoasă (un trăsnet a pornit din vârful nasului meu spre al lui, la aceea masă la care l-am întâlnit… ca în filmele mute) şi… când am terminat facultatea am decis să „mă duc să îl găsesc şi să-l conving să ne căsătorim”. Pe atunci el locuia în Chicago, dar puţin după aceea s-a mutat în California. Ne văzusem doar de două ori la Bucureşti, la o vorba şi o cafea, dar apucasem să-i spun, încurajată de soţul mătuşii mele Nuţa (Elena Dumitrescu Papahagi), Nicu (Nicolae) Dumitrescu, profesor de educaţie fizică la facultate în Bucureşti, originar dintr-un sat din Bucovina, şi care nu ştia nimic despre restul lumii,. I-am povestit acestui unchi, în zori, confesându-mă lui, căci pe Nuţa tocmai o scăpasem, căci plecase înainte de a sosi eu, la Spitalul Filantropia, unde lucra şi care îl cunoştea ceva mai bine pe cel care mai târziu îmi va deveni soţ, căci şi ea era doctor hematolog, ca şi Nic, şi îl auzise făcând o prezentare în specialitate. Am dat drumul către unchiul meu, unui val de vorbe şi sentimente, despre cum brusc m-am îndrăgostit şi el mi-a făcut afirmaţia super-încurajatoare: spune-i exact aşa cum mi-ai spus mie „căci americanii n-au niciodată timp, sunt mereu grăbiţi”… Şi aşa am făcut, dar cu o logică pe care nici azi nu mi-o pot explica. L-am întrebat întâi pe dr. Costea: ,,Sunteţi căsătorit? Vă plac femeile? Şi despre mine ce credeţi? căci eu sunt convinsă că sunteţi bărbatul cu care vreau să mă căsătoresc…” Şi el mi-a răspuns în franceză, căci nu mai ştia bine româna (emigrase în 1946): „Sună ca în Micul Prinţ” … după care a plecat înapoi la el acasă în Statele Unite.
În vara lui 1972, imediat după ce mi-am dat examenul de diplomă, am făcut o cerere să plec într-o excursie pe Valea Loirei cu Biroul de Turism pentru Tineret. Acum eram motivată cu adevărat să părăsesc România. Visul meu era simplu: să ajung profesor universitar în SUA şi să îl iau de bărbat pe Nic. Îmi trebuiau o mulţime de aprobări, de la facultate. Am reuşit să iau semnătura decanului de atunci, Benedec. Dar tot nu mi s-a dat paşaportul. Aşa că am decis să „mă lupt singură pentru a-l obţine.” M-am dus la biroul de vize pe Nicolae Iorga. Mi s-a spus că ei nu se ocupă de cereri pentru excursii organizate, şi că trebuie să am un „rendez-vous” fixat. Nu aveam. În ziua aceea purtam codiţe, aveam cu mine un teu şi un bloc mare de hârtie sub mâna. Eram în drum spre facultate… Portarul până la urmă m-a lăsat să întru, spunându-mi că n-am nici o şansă. Sala de aşteptare era plină. Toţi aveau numere … Eu am prins un moment între două persoane şi am intrat într-un birou. I-am povestit repede celui de dincolo de masa biroului impozant, povestea mea… şi soarta a făcut ca la rândul lui să aibă o fiică studentă la facultatea de arhitectură … Mi-a spus să fac, nu mai ştiu ce, să mă duc la nu ştiu ce alt birou. Nu înţelesesem că decisese să îmi dea viza. Şi l-am întrebat, dar dacă nu vreţi dumneavoastră să îmi daţi aprobarea să plec în excursie, la cine altcineva pot să mă adresez. Şi îi aud şi acum vorbele vocii puternice: Dacă nu vă dau eu viza, nu vi-o mai dă nimeni. Era „şeful cel mare” de la paşapoarte. Şi aşa am ajuns cu grupul BTT la Paris să vizitez castele de pe Valea Loirei, iulie 1973. Şi astăzi mai sunt încă … pe aceea viză … N-am vizitat atunci castelele căci am „fugit” din camera de hotel şi mi-am început zbuciumul cererii de azil politic … un drum greu, când pleci la 25 ani de una singură, n-ai nici un ban, nu cunoşti pe nimeni. Aveam însă încrederea, inconştienţa tinereţii că voi reuşi. Cum? Nu ştiam, dar nu concepeam ca nu voi putea să mă descurc. Sigur, faptul că vorbeam curent franceza, şi că aveam o meserie practică, şi o fire bună, toate m-au ajutat. Aproape un an am lucrat „ilegal” la un birou de arhitectură al unui şmecher marocan care avea o motocicletă Harley Davidson impresionantă. Şef era arhitectul român Ghică Morariu cu care verişoara unei colege de arhitectură, proaspăt căsătorită cu un francez din Paris, îmi făcuse cunoştinţă şi îl rugase să mă ajute să găsesc ceva de lucru. Norocul poate fi ca în poveşti, sau filme. Ghică nu mă putea angaja căci nu aveam drept de lucru. Dar tocmai angajase pe cineva cu exact acelaşi nume ca mine, şi venea tot de la Bucureşti, o Ileana Păunescu, soţia asistentului de la Ion Mincu, Constantin (Dinu) Păunescu. Numele meu de fată era Păunescu… I-a rugat pe cei doi din cuplu, să-i facă o favoare, i-a mărit lui Dinu salariul, şi i-a spus să mă lase pe mine să lucrez în locul soţiei lui. Am locuit la Paris 11 luni, schimbând 14 adrese… Pe atunci francezii trebuiau să raporteze dacă găzduiau un venit din ţările comuniste… În fiecare miercuri aveam, la 3 ½ după amiaza o întâlnire la Poliţia Centrală de lângă Catedrala Notre Dame, unde doi poliţişti trebuiau să urmărească situaţia mea de străin ilegal. Şi prima dată le-am spus că lucrez ca arhitect (făceam vile în jurul Parisului) şi mi-au spus cu ton foarte serios „Dar tu nu lucrezi. N-ai drept de lucru.” „Şi ce să fac, să fur, să cerşesc?” „Spune-ne că nu lucrezi.” „Nu lucrez” … Şi asta a rămas gluma noastră leit-motiv timp de vreo 10 luni, până am primit viza spre Statele Unite cu ajutorul IRC-ului, un birou fără specializare pe etnicitate sau religie (polonezi, ruşi, catolici, evrei, nemţi) căci eu nu mă înscriam în nici una. Iarăşi povestea de cum am aflat despre IRC, e prea lungă spre a fi spusă în detaliu aici. Pe scurt am mers cu o mobiletă (conducând o motocicletă pentru prima dată în viaţa mea) de la Nanterre la Place de la Concorde, Paris (vreo 20 km), şi am avut un accident la o intersecţie. Mi-am făcut două răni la fiecare genunchi, şi am ajuns la consulat cu ciorapii de nylon lipiţi de piele si cu dâre de sânge. Vorbisem cu aceeaşi secretară de la Consulatul American de probabil 9-10 ori. De fiecare dată îmi spusese că nu ştie nici o organizaţie care m-ar putea ajuta să emigrez în America. De data aceea însă, mi-a spus: „Ai să te omori, fetiţă dragă. Iată lista organizaţiilor. Oficial nu avem voie să îi ajutăm pe refugiaţii din est. Nu spune la nimeni că ţi-am dat-o. Alege una.” Şi aşa am mulţumit soartei că francezul „drageur” m-a făcut să mă uit spre el la aceea intersecţie, în acea zi, şi să mă prăbuşesc în nisipul porţiunii de stradă în reparaţie. Dar şi azi mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă accidentul ar fi fost mai serios?!
Sintagma ,,depinde de tine în ce fel te vor preţui ceilalţi” este adevărată?
– Sunt convinsă de adevărul acestei sintagme şi am urmat-o toată viaţă. Am învăţat-o brusc (tot la fel de repede pe cât m-am îndrăgostit de viitorul meu soţ, Nic) când am rămas la Paris. Lunile cu statut de emigrant ilegal în Franţa, necunoscând pe nimeni, a fost cea mai puternică experienţă a vieţii mele. Am înţeles că trebuie să ştii să te prezinţi bine, să stârneşti încrederea în oameni din primul moment, dar şi să faci totul spre a menţine această încredere. Şi numai de tine depinde totul… Acolo, la Paris în 1972-73 aplicarea cu sfinţenie a acestei sintagme a fost vitală. Dar şi apoi: în Los Angeles, când „am aterizat” la un viitor soţ pe care nu îl cunoşteam deloc, pe care trebuia să-l fac să mă preţuiască, pe care trebuia să-l conving de încrederea pe care să mi-o facă de a-i deveni soţie, de a nu-l pune la cheltuieli uriaşe şi inutile (ca multe din nevestele doctorilor din Los Angeles). Și mai apoi sintagma m-a ajutat în profesie. Într-adevăr în Statele Unite poţi să îţi creezi singur o reţea de cunoștințe profesionale, şi înainta în carieră prin tine însuţi, şi nu prin „pile”, dar reuşeşti asta numai prin muncă multă, perseverenţă, înţelepciunea de a te purta cu respect şi umilinţă faţă de ceilalţi.
Ce ai găsit dincolo de ocean: oameni, mentalităţi povesteşte-ne te rog despre impactul cultural pe care l-ai simţit…
– Ţin minte că la IRC la Paris una din doamnele care lucra acolo (era şi pictoriţă, avusese un tablou expus la Salon d’Automne, aş vrea să-mi amintesc numele ei, dar nu reuşesc) s-a apropiat mai mult de o bulgăroaică, Kathy, care terminase studii de franceză la Sofia, şi de mine. Căci noi eram cele mai „cu carte.” Restul emigranţilor din acea perioada care veneau la IRC erau componenții trupei de circ din capitala Bulgariei; toţi rămăseseră în acelaşi timp cu noi. Şi această doamnă ne pasa bilete pe gratis la spectacole. Aşa cunosc eu foarte „de aproape” pictura plafonului de Marc Chagal de la Opera Garnier (opera tradiţională din Paris, cea nouă fiind clădirea ultra-modernă de la Bastille), de la multele spectacole la care am fost datorită acelei doamne, şi am stat, Kathy şi cu mine „la cucurigu”… Lui Kathy i-a venit viza pentru America cu câteva luni înaintea mea. Mie, nu ştiu cum se face, mi se pierduseră actele la sediul principal al IRC-ului din Elveţia. Kathy avea rude la Sacramento şi îmi tot scria „să nu-ţi pară rău că stai mai mult la Paris, că aici nu e bine”. Rudele ei erau mai cu puţină carte, şi ea ca să îşi câştige o existenţă, lucra curăţând case. Doamna aceea minunată de la IRC îmi tot spunea: ,,Tu ai un mare noroc. Te duci la o verişoară (Alexandra) care e profesor de matematică (la Northwestern University, Evanston, lângă Chicago) şi la un doctor, profesor de medicină. Nu o să fi in situaţia lui Kathy. Rudele tale sunt persoane cu carte. O să îţi înţeleagă dorinţa de a-ţi face o carieră.”
Şi într-adevăr aşa a fost. Nic avea casa plină cu cărţi, era pasionat de istorie şi de muzică clasică, îi plăcea muzica „pop” franţuzească (Edith Piaf, Charles Aznavour, Georges Brassens. Jacques Brell, etc.) şi jazzul ca şi mie, era abonat la tot felul de ziare şi reviste (cotidianul Los Angeles Times, revistele Newsweek, Times, National Geographic, şi multe altele). Ne-am dus la spectacole. Îmi aduc aminte că m-a dus să-l văd pe Yul Brenner în ,,The King and I”, la un spectacol dat de Marlene Dietrich în downtown Los Angeles la Ahmanson Center – sala unde se împărţeau pe atunci premiile Oscar, am fost s-o văd pe Elizabeth Taylor în Little Foxes, etc. Ne învârteam în lumea profesorilor de la UCLA (University of California at Los Angeles) şi printre doctori care, ca şi arhitecţii, au o deschidere mai largă spre cultură. Dar în genere societatea de aici te face să te înconjori de o mare varietate de clase sociale şi nivele de cultură. Eu eram venită din altă lume şi „în totală necunoștință de cauză”. Cei care vin astăzi din România au alt orizont, mult mai larg decât al meu atunci. Eu fusesem la un restaurant chinezesc doar de două ori la Paris, nu fusesem niciodată la un restaurant japonez sau mexican. Pentru mine America era cea a zgârie norilor din New York şi Chicago (din filme), nu cea pe care o ştiu cei din România de azi (cu seriale despre Beverly Hills, şi Malibu…) Los Angeles-ul m-a dezamăgit: construit la nivelul pământului. De la aeroport, pe 14 Februarie 1973 când am aterizat la Los Angeles chiar de Valentine’s Day, pe drum spre apartamentul lui Nic, îl tot întrebăm „în prostie”: ,,Dar când ajungem la Los Angeles?” Şi el îmi dădea mereu acelaşi răspuns: ,,Suntem în LA.” Aici îmi lipsea strada marilor oraşe (Paris şi Bucureşti, căci şi capitala ţării noastre era de pe atunci „o metropolă” care pulsa de viaţă şi cultură), îmi lipseau cafenelele de pe trotuare (pe atunci, în LA, nu se stătea niciodată la o terasă, toată lumea intra în „pivniţe întunecate” mâncând în plină zi cu soare „la farmecul lumânării”, până când a venit criza de benzină, şi lumea a început să iasă din spaţiile cu aer condiţionat…), îmi lipsea spiritul latin. Oamenii de aici, minunaţi de altfel prin felul lor politicos de a-ţi respecta „spaţiul privat”, foarte disciplinaţi în lucru, foarte harnici, încercând să nu te deranjeze cu nimic, mi se păreau, şi încă mi se par, prea „pătrățoși”, reci. Normal, sunt anglo-saxoni, în majoritate. Mi se părea că „nimeni” nu se mai uită la mine. În lift bărbaţii îşi îndreptau privirile spre pardoseală nu spre tine… Nu mai auzeam „Ce frumoasă rochie aveţi, domnişoară”… etc. De teama acuzaţiei de „harassment sexual”.
Eram o romantică cu cauza pierdută… Locuiam într-un mic bloc de apartamente la ultimul etaj (4) şi de fiecare dată când mă urcăm în lift mirosea superb a parfum de trandafiri. La etajul nostru locuia o tânăra frumoasă pe care o vizita des un prieten. Şi eu îmi imaginăm cum el îi duce buchete de trandafiri zilnic. Până într-o zi, când imaginea mi s-a prăbuşit brusc, când l-am văzut pe omul de servici dând cu spray cu miros de trandafiri ca să cureţe oglinda.
Impactul cultural pentru cineva ca mine a fost uriaş. Mi se părea că nu înţeleg nimic din ce văd în jurul meu. Şi singura salvare erau Nic şi dorinţa mea de a studia. Pe campusul de la UCLA tineretul era venit din mai toate părţile lumii, mulţi indieni, iranieni, chinezi, japonezi. Oamenii de aici te primesc fără prejudecăţi. Tu, ca străin, devii foarte repede unul dintre ei. Doar că preocupările lor mi se păreau diferite de ale mele: sportul, maşinile, câştigarea de bani, investițiile în stockuri. Eu am început să investesc doar la bătrâneţe când a trebuit să fac decizii pentru fonduri de pensie…
Cu siguranță americanii și europeni de origine latină suntem foarte diferiţi. Ţin minte că Nic și cu mine ne spuneam mereu: ,,Vezi, la orice spectacol mergem, de cinema, de teatru, când toată lumea râde, noi nu, iar când noi râdem în hohote, nimeni altcineva nu râde…”  
  
 
Referinţă Bibliografică:
Emilia Ţuţuianu: Ileana Costea - o româncă adevărată (I) / Emilia Țuţuianu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2345, Anul VII, 02 iunie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Emilia Țuţuianu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Emilia Țuţuianu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!