CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Orizont > Interviuri >  




Autor: Emilia Țuţuianu         Ediţia nr. 2343 din 31 mai 2017        Toate Articolele Autorului

Emilia Ţuţuianu: Profesorul Sorin Ullea, istoric al artei medievale moldovenești (II)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
La Văratec, în casa maicii Ripsimia şi Dionisia, a scris o parte din cărţile pe care le-a încredinţat tiparului mai târziu. Liniştea şi pacea din acel loc erau ca un balsam pentru domnul profesor. Acolo domnul profesor se refugia pentru a scrie şi a medita ..acolo am avut şansa să o cunosc şi eu pe maica Benedicta. Vorbiţi-ne vă rog de această prietenie…
– Concediul era întotdeauna dedicat exclusiv odihnei, contemplării naturii mișcătoare și nemișcătoare, drumețiilor zilnice. În ce o privește pe maica Benedicta – Zoe Dumitrescu Bușulenga – au fost colegi de an la facultate, au rămas prieteni. Sorin Ullea avea însă mai multe „nelămuriri” în evoluția ei ulterioară: membră a C.C. al P.C.R.; atitudinea față de Dinu Pillat în calitatea ei de directoare a Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” al cărui membru era și Dinu Pillat; discursul de bun venit în cinstea președintelui Ion Iliescu la venirea acestuia la mănăstirea Văratic… Aflând că Sorin este la Văratec dna Bușulenga a dat o masă cu mulți oaspeți în cinstea revederii lor, prilej cu care a ținut să-și motiveze atitudinea față de Dinu Pillat.
Pasiunea şi studiul intens în Arta medievală românească i-a oferit perspectiva de a scoate la lumină comori nebănuite de cultură şi gândire. Domnia sa, considera că toate aceste descoperiri sunt mărturia creatoare, caracteristică, a poporului român. La vârsta de 29 ani deja studiase pe marii cronicari: Grigore Ureche, Ion Neculce, Miron Costin. Descoperiri importante din veacurile al – XIV – lea – al – XVI-lea l-au încurajat şi hotărât să-şi continue munca, nu lipsită de obstacole…Ştiu că a existat scris, la un moment dat un scenariu despre cronicarul Miron Costin…
– Da, așa este. A avut intenția să scrie un scenariu pentru un film dedicat vieții și morții marelui cărturar Miron Costin (1633-1691) și, ca urmare, a simțit imperios nevoia să se documenteze asupra epocii; s-a adâncit tot mai mult în istoria, viața și cultura acelei vremi, dominată în secolul XV de Alexandru cel Bun, apoi de marele Ștefan și urmașii săi și până în secolul XVII cu bogata și influenta familie a Movileștilor cu care se înrudea Miron Costin. Interesat la început de originala arhitectură a bisericilor vremii așa cum a găsit-o descrisă în savantele cărți ale lui Gh. Balș, mult admirat de el, a ajuns inevitabil să fie interesat și de pictura acestor biserici, pictură care era însă foarte diferit datată, același monument având nu rareori diversele datări la distanță chiar de un secol, în vreme ce pictorii erau socotiți a fi străini. Firesc, a apărut dorința irepresibilă de cunoaștere aprofundată a acelei epoci. Așa a ajuns Sorin Ullea medievist. Și, incitat de concluziile predecesorilor săi și cu precădere de afirmația categorică a marelui specialist André Grabar că nu se poate distinge o continuitate, o evoluție, o școală moldovenească de pictură în această epocă pictura fiind dominată de forțe „statice” și nu de „cele câteva urme de evoluţie pe care, din obişnuinţă, credem a le recunoaşte”, Sorin Ullea a hotărât să constate „cu ochii mei”, spune el, dacă înaintașii avuseseră dreptate sau nu și să poată demonstra adevărul fără replică, oricare ar fi fost el, și nu doar prin simple impresii. Cum specialiștii studiaseră numai monumentele foarte bine sau bine păstrate, ignorând numeroasele biserici cu pictură mai prost sau chiar prost păstrate, Sorin Ullea a socotit că numai o cercetare exhaustivă a tuturor monumentelor din turlă până la podea, poate duce la concluzii ferme. Ca urmare, timp de doi ani – 1955-1957 – a cercetat toate ansamblurile bine sau rău păstrate din Moldova secolelor XV-XVI, arhitectură și pictură deopotrivă, ceea ce, cum am spus, nu făcuse nici un specialist înaintea sa. Numai așa, datorită acestei cercetări exhaustive, a ieșit la iveală cronologia picturii moldave din epoca de aur (sec.XV-XVI), dovedind totodată că pictura, atât cea interioară cât și cea exterioară, nu a aparţinut meşterilor străini, cum se afirmase până la el, ci unei mari şcoli moldoveneşti de pictură al cărei efortul novator s-a sprijinit întotdeauna pe tradiția anterioară, iar cei opt pictori, ale căror semnături le-a descoperit, au fost toți români. Treptat, începând din anul 1959, a consacrat câte un articol datării fiecărui monument în parte.
Dar „revelația” că pictura exterioară care îmbracă complet monumentele de la turlă până la soclu „ascunde” un mesaj a avut-o abia în 1959. „… a fost începutul noii mele metode de cercetare prin exegeza teologică a întregului program iconografic al picturii exterioare moldoveneşti, – metodă ce mărturisesc că nu ştiam la ce mă va duce”.
Însă „revelația” a fost posibilă „numai după ce am ajuns să punem ordine în datarea monumentelor” căci nici unul dintre înaintași nu a urmărit problema datărilor, adică nu a cercetat toate ansamblurile de pictură murală, căpătând din această cauză o imagine foarte neclară şi plină de contradicţii cu privire la evoluţia picturii medievale moldoveneşti. E de reținut că pictura murală din sec.XV-XVI, împreună cu pictura exterioară, reprezintă „cea mai vastă întindere de suprafaţă murală pictată din câte se cunosc în lumea ortodoxă.”
Și, astfel, de-a lungul a peste două decenii (1959-1984) Sorin Ullea a dedicat o mare parte a activității sale cercetării iconografiei acestei picturii, demonstrând că pictura exterioară moldovenească reprezintă o „Mare Rugăciune” pentru victoria militară împotriva turcilor imaginată de Petru Rareș în numele poporului Moldovei, exprimată într-o vastă şi erudită gândire teologică de episcopul Macarie: „o ectenie, şi anume ectenia a şasea, exclusiv militară din Marea ectenie cu care începe slujba Liturghiei”, repetată – cu aceiași schemă iconografică – „cu o tenacitate fără egal din monument în monument – fenomen unic în istoria ideilor”.
Prima biserică total îmbrăcată cu pictură exterioară din Moldova și din lume a fost biserica domnească din Hârlău zugrăvită în 1530 al cărei program îl găsim în formă embrionară cu un an înainte, 1529, în pictura pronaosului de la Dobrovăț unde sunt invocaţi toţi sfinţii pentru victoria militară a Moldovei. Scoaterea invocării de la Dobrovăț în exterior a permis exprimarea ei într-o vastă şi erudită gândire teologică. Această cercetare este menționată încă din 1972, în Encyclopaedia Universalis (vol.14) publicată în Franța. Important de reținut: punctul de plecare al ideii lui Rareş a fost actualitatea politică şi militară reflectată în pictura interioară a vremii lui Ştefan cel Mare, adică legătura cu trecutul. Această legătură cu trecutul, cu tradiția, o caracteristică importantă a societății moldovenești din secolele XV și XVI, o va evidenția Sorin Ullea cu mare grijă în lucrările sale, până la Sucevița și Dragomirna, ultimele mari monumente ale epocii de aur a picturii moldovenești.
Dar stabilirea cronologiei picturii murale, evoluția ei, precum și constatarea scrierii foarte unitare stilistic din această pictură, inevitabil, l-au făcut să privească în urmă, să studieze manifestările artistice ce au precedat epoca lui Ștefan cel Mare. Și, în 1964, a publicat studiul Gavril Uric primul artist român cunoscut, autorul binecunoscutului de specialiști Tetraevaghel din 1429, manuscris realizat la Mănăstirea Neamț, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, pentru domn și soția sa doamna Marina, aflat azi în renumita Bibliotecă Bodleiană a Universității din Oxford și expus ca piesă importantă. În studiul său Sorin Ullea constată că Tetraevaghelul a fost doar admirat dar nestudiat de înaintași, apreciat doar ca realizare artistică fără analizarea din punct de vedere estetic nici a celor patru imagini ale evangheliștilor, pomenite doar prin simple descrieri iconografice sau aprecieri stilistice cu caracter general, și nici punerea în pagină a textului. Nu a fost inclus nici în istoria picturii moldovenești ci menționat doar în capitole secundare. În realitate acest Tetraevanghel, demonstrează Sorin Ullea, „constituie introducerea firească și necesară în istoria picturii medievale moldovenești”, căci Uric nu a făcut operă de copist, „procesul de românizare” fiind prezent și „în interpretarea liniei și a conturului ondulând lin și armonios… de o mare eleganță formală… interpretare ce va constitui una din trăsăturile stilistice specifice secolelor XV-XVI moldovenești”, precum și în „optimismul și rafinamentul coloristic”, în reprezentarea imaginii omului și construcția compozițională a miniaturilor.
Șaptesprezece ani mai târziu, în 1981, după o aprofundată documentare, publică Gavril Uric. Studiu paleografic, dovedindu-l nu numai un mare artist ci și un om de aleasă cultură, un bibliofil ce studiase la Constantinopol scrierile bizantine, scrieri din care a ieșit și alfabetul chirilic. Rafinamentul estetic al frontispiciilor sale precum și ornamentația primei litere cu care începe fiecare Evanghelie dar și textul deosebit de elaborat – așa-numita scriere uncială de lux în care literele sunt „desenate”; efortul de rafinare și reproporționare; înălțimea literelor, cu mici inovații; eleganța liniilor curbe și ductul lor specific; toate acestea sunt dovezi de cerebralitate care dovedesc cu hotărâre vechime: nou nu era poporul, el avea un lung recul la 1400, nouă era statalitatea. Din Uric se trage școala moldovenească de artă a cărții cu scrierea moldovenească – unanim recunoscută de specialiști încă din secolul XIX. Imaginile evangheliștilor vor fi reluate cu fidelitate în arta cărții până la Petru Rareș și, lucru neștiut până la Sorin Ullea, reproduși și în pictura bisericilor, tot până la Petru Rareș, iar scrierea lui Uric este păstrată cu fidelitate în toate formele de artă ulterioare: pisanii, pietre de mormânt, pictură murală, broderii, orfevrărie, lemn. Gavril Uric reprezintă apogeul scrierii moldave, cercetarea ulterioară va trebui să descopere scrierea copiștilor anteriori. Și tocmai de aceea constata cu amărăciune Sorin Ullea că bulgarii au scos o ediție de lux, tipărită în străinătate, a Tetraevanghelului lui Ivan Alexandru din 1356 iar noi românii n-am fost în stare să avem o astfel de reproducere a atât de importantului Tetraevanghel al lui Uric!! Ne facem singuri rău, nu ne preocupă să fie cunoscute realizările de valoare ale acestui neam nici cele din trecut, nici cele de azi!!
Descifrarea mesajului picturii exterioare, l-a condus în mod firesc la cercetarea operei celui care alcătuise programul Marii rugăciuni: călugărul cronicar Macarie. Grav subestimat de istoriografia românească, Macarie a fost socotit ca unul din cei trei modești cronicari ai vremii alături de Eftimie și Azarie. Analizarea operei sale în amplul studiu din 1985, intitulat O surprinzătoare personalitate a evului mediu românesc: cronicarul Macarie, l-a dus pe Sorin Ullea, în contrast cu predecesorii, la concluzii neașteptate. Astfel, Petru Rareș i-a cerut lui Macarie să-i scrie Cronica domniei pentru că îl socotea „cel mai vestit literat al țării”; stilul cronicii este strălucitor, „înalt”, adică isihast, cu cadențe speciale, chiar cu versuri, Macarie dovedindu-se astfel „primul poet din istoria literaturii române”; traducerea, la cererea lui Alexandru Lăpușneanu, din greacă în slavonă a codului de legi al lui Vlastares pe care l-a reorganizat în ordinea alfabetului slavon l-a dovedit pe Macarie a fi marele teolog al secolului XVI cu „rădăcini directe și puternice în marea mișcare bizantină și sud-slavă a secolului XIV și primul mare ierarh român după semilegendarul Iosif, mitropolitul de la 1400”; pentru „elaborarea iconografică a picturii exterioare” domnul Moldovei „a ales pe cel mai vestit teolog” iar savanta compunere a vastului program iconografic i-a adus drept răsplată starețului de Neamț, întemeietorul isihasmului moldovenesc, ridicarea sa de către Rareș la rangul de episcop al Romanului. Căci nu pictorii au fost alcătuitorii ansamblurilor de pictură, așa cum se crezuse până la Sorin Ullea, ei au fost doar buni executanți și cunoscători ai scenelor iconografice, ci teologii cu mare anvergură și inventivitate au fost creatorii de compoziții și programe. Puternica influență a episcopului isihast Macarie avea să se extindă, mai târziu, prin călugărul Ioanichie Movilă, fostul mare logofăt Ioan Movilă, până în simbolistica picturii Suceviței, impunătoarea ctitorie a Movileștilor (1601) a cărei pictură face parte din a doua fază, ultima, a picturii moldovenești din secolele XV-XVI, fază începută în 1535 la Homor și care va merge până la Varlaam și Vasile Lupu. Este vremea în care zugravii pierd treptat viziunea monumentală adică legătura cu monumentul – trăsătura principală a primei faze, și apare tot mai evidentă diminuarea progresivă a viziunii monumentale pentru a atinge la Sucevița cele mai mici dimensiuni din întreaga pictură moldovenească a acestei a doua faze. Dimensiunile mici au înlesnit însă exprimarea în pictura Suceviței, interioară și exterioară, a unui număr impresionant de scene cu „tâlc” legate între ele „prin fire nevăzute … cel mai complex program iconografic din întreaga ortodoxie medievală”, spune Sorin Ullea.
Este concluzia la care a ajuns însă numai după aplicarea timp de câteva decenii a aceleiași metode de studiere exhaustivă și asupra monumentelor bizantine cât și ale școlilor de tradiție bizantină, însemnate sau mai puțin însemnate. Cercetare care l-a dus și la deslușirea mesajului politic al regelui celor două Sicilii Roger al II-lea în mozaicurile de la Cefalù, mesaj surprins deja de istoricii politici, precum și a mesajului politic încifrat al Cavalcadei lui Constantin cel Mare zugrăvită în modesta biserică bizantină din satul Kritza (insula Creta).
O preocupare deosebită a lui Sorin Ullea a fost modul de construire al spațiului interior, uimitoarea descoperire a marelui istoric de artă austriac Alois Riegel, publicată în 1901: „o entitate abstractă și nevăzută care este baza și punctul de plecare al oricărei arhitecturi, pereții fiind doar cochilia, învelișul acestui spațiu”, talentul constructorului fiind însă cel care determină calitatea spațiului interior religios sau laic: bine sau prost realizat.
Cercetarea comparativă în 1965 a acestui spațiu în bisericile din Armenia și Georgia, două dintre cele mai originale școli ale artei medievale creștine, l-a dus pe Sorin Ullea la încheierea că deși exprimarea geniului artistic în perioada clasică, finele sec. VI și sec. VII, este foarte personală în cele două țări, ea e, totuși, în ambele rezultatul îmbinării a două concepte spațiale diferite: pe de o parte conceptul spațiului centralizat, specific Caucazului, care își are potrivit cercetătorilor armeni și georgieni originea în locuința țărănească (glhatun în Armenia și darbazi în Georgia), anume o încăpere pătrată acoperită cu o cupolă, și pe de altă parte influența bazilicilor vechi caucaziene de origine nord siriană. În biserica Djvari din vechea capitală a Georgiei, Mțheta, mărturisește că a „rămas fascinat” de spațiul ce-l înconjura. În 1967 a apărut articolul despre spațiul interior în bisericile din Armenia și Georgia.
În anii ’70 trece la studiul spațiului interior al marilor catedrale medievale nu numai din lumea ortodoxă, ci și din marile catedrale ale Occidentului – Constantinopol, Italia și nordul Angliei. Arhitectura gotică a Occidentului este în general considerată ca cea mai înaltă, recordul deținându-l catedrala din Beauvais de 47 metri înălțime. Specialiștii știu însă că acest record este depășit de catedrala bizantină Sfânta Sofia din Constantinopol mai înaltă cu aproape 10 metri (56,60 metri în cheia bolții) decât catedrala din Beauvais. Cu toate acestea nimeni nu a întreprins un studiu comparativ între reprezentantele gigantismului arhitectonic – Sf. Sofia și catedralele gotice – cu impact mult mai puternic asupra psihologiei privitorului datorită spațiului uriaș pe care-l închid, studiu pe care intenționa să-l realizeze Sorin Ullea. În 2001 prezintă la Sorbona la al XX-lea Congres de studii bizantine comunicarea The interior space of Hagia Sophia at Constantinople, prima construcție bizantină, în care analizează rolul complexelor „tensiuni spațiale”: longitudinale, transversale, verticale, diagonale din acest monument, tensiuni care toate împreună fac ca spațiul interior să nu fie niciodată static ci în continuă mișcare. Iar gigantica interacțiune a tensiunilor spațiale e sprijinită și de o activă și rafinată fenestrație împreună cu vasta, joasa, fără pondere, a cupolei ce pare că plutește peste un cerc de lumină creat de cele 40 de ferestre ample și foarte apropiate de sub ea. „Un spațiu interior halucinant, supranatural, unic în istoria arhitecturii, revelația imaterialului prin material realizată mai întâi în arhitectură” și numai apoi în pictură.
L-a preocupat și pictura românească din Transilvania dedicându-i între 1973 și 1984 o parte din timp. De la început a fost impresionat de viziunea estetică comună a picturilor de la Ribița, Crișcior, Leșnic și parțial Strei, picturi executate în jurul anilor 1400 în perioada paleologă a artei bizantine. Uimitor însă, picturile din cele patru biserici hunedorene nu aparțin esteticii paleologe contemporane ci clar celei comnene din secolul XII bizantin, descifrarea acestei „ciudățenii” făcând din cele patru monumente cele mai importante din întreaga Transilvanie și, prin semnificația lor, chiar din România, așa cum demonstrează Sorin Ullea, în cartea din 2001 Arhanghelul de la Ribița. Angelologie, estetică, istorie politică, dedicată acestor picturi. După cum se știe, epoca comnenă e cea mai valoroasă și originală din întreaga istorie a picturii bizantine pentru că a pus cel mai bine în valoare elementul specific gândirii bizantine: prin material la revelația imaterialului, adică a transcendentalului. Este ceea ce exprimă întocmai – după o amănunțită comparație estetică cu cele mai valoroase reprezentări bizantine comnene – și picturile celor patru monumente românești și mai ales imaginile arhanghelilor Gavriil și Mihail din pictura de la Ribița, adică felul în care „gramatica stilistică a faciesului” bazată pe „importanța suverană a liniei în spiritualizarea volumelor” a dus la pierderea reliefului imaginii, adică a „materiei”, așa cum este estetica aulică pur comnenă a secolului XII. Firesc apare întrebarea: cum a rămas mediul artistic transilvan atât de fidel unei faze depășite a picturii bizantine? Răspunsul e unul singur demonstrează autorul: nu datorită atașamentului față de o artă revolută în disprețul artei contemporane paleologe ci datorită izolării; o enclavă românească tot mai modestă în resurse materiale, izolată geografic din cauza dominației maghiare de după 1204, necunoscătoare a artei paleologe contemporane din afara enclavei, care și-a continuat astfel tradiția școlii locale românești – comnenul secolelor XI-XII.
„Școala comnenă hunedoreană a fost atât de puternic înfiptă în sol românesc și atât de fertil încât se înțelege automat că ancora creativă a cerebralității românești aruncată din secolul XII în urmă aterizează într-o epocă net anterioară sosirii ungurilor în Europa” (p.123-124). Este primul document de importanță fundamentală căci el confirmă continuitatea neîntreruptă a cerebralității românești la nord de Dunăre, nu numai cea biologică așa cum era până acum, iar aria vechimii culturale românești se lărgește astfel din Moldova până în vestul Transilvaniei.
Ca urmare, „mult înaintea marii școli moldovenești de pictură … cristalizată în prima treime a secolului XV, a existat școala transilvană de pictură … cristalizată în secolul XII, secol din care va trebui să considerăm de acum înainte că începe istoria picturii medievale românești (p.9)…căci existența ei implică automat existența unei civilizații românești în acel secol” (subl.SI) . Este de datoria arheologiei – atât de neglijată și de greșit orientată în Transilvania! – să caute prin săpături de adâncime urme de picturi, construcții ale nobililor români dar și anterioare venirii maghiarilor susține Sorin Ullea. Socotește că școala comnenă s-a format în nordul județului Hunedoara („desigur aceasta e o deducție iar nouă ne trebuie o certitudine”) și că săpăturile sistematice în județ, „îmi permit să propun”, ar trebui făcute nu din nord spre sud din cauza munților, ci de la est spre vest. Era de mult necesară o cercetare „atât în elevația zidurilor bisericilor, cât și în plan arheologic, cercetare sistematică și exhaustivă care să fi ajuns până astăzi la rezultate definitive și incontestabile. Din păcate n-a fost așa. … era la mijloc un fals, dar tenace complex de inferioritate, de biată țară răsăriteană aflată în calea răutăților și mulțumită să-și apere ce? Prosperitatea materială și dezvoltarea spirituală? Nu. Să-și apere sărăcia și nevoile și neamul. Așadar: o mentalitate fatalistă ce nu i-a împins pe românii medievali la luptă continuă și efort energic, după cum nu i-a făcut pe istoricii moderni decât să fie prea bucuroși dacă s-ar găsi fie și cât de modeste urme de existență fizică a românilor… necum o existență spirituală creatoare de înalte valori de cultură” (p.119) (subl.SI).
Recunoscând că nu cunoaște limba maghiară pentru că nu s-a ocupat în mod special de istoria Transilvaniei, deplânge că „mulțimea” lucrărilor în maghiară „este mai mult citată decât citită” la noi din necunoașterea limbii maghiare!
Lipsa de interes pentru susținerea cauzei românești în Transilvania din partea specialiștilor români este cu amărăciune exprimată și de marele patriot David Prodan, academician, care în Cuvântul înainte din 1991 la cartea Transilvania și iar Transilvania publicată în 2002 mărturisește: „Am scris însumi în tinerețe o replică istorică la teoriile revizioniste, în 1944, sub titlul Teoria imigrației, tradusă și în limba franceză, care a rămas fără replică, a fost înmormântată cu bună știință. Nici n-a fost înregistrată nicăieri de istoriografia maghiară. N-am prea făcut caz nici noi de ea. O reeditez acum în funcție de noua recidivă și la un nou nivel. Nu cu iluzia că acum ar fi mai convingătoare, ci pentru propria-mi conștiință de istoric, implicat în temă… pentru informarea propriului popor. Citind-o, te convingi ușor că ea rămâne fără adresă”(subl.SI). Imensa tristețe a unei lumi apuse profund iubitoare de țară și profund preocupată de soarta ei!
După 46 de ani de cercetare, în volumul din 2001 pomenit, Sorin Ullea vorbește despre metoda sa de cercetare a lumii medievale și insistă asupra interdependenței disciplinelor pe care trebuie să le cunoască un „medievist complet”: istoria politică, teologia, istoria artelor vizuale, istoria literară, paleografia, pentru a putea ajunge la o viziune corectă de ansamblu a evului mediu. Numai după studierea „analitică a componentelor” acelei lumi cercetătorul poate ajunge apoi la o privire de ansamblu, la „analize de sinteză” fără teama de a comite – fără voie – greșeli uneori fundamentale. În orice cercetare a evului mediu trebuie să se țină în primul rând seamă că perioada medievală a Europei este exclusiv teocentrică: totul vine de la Dumnezeu și „în ciuda marilor deosebiri dintre estul și vestul Europei, teocentrismul e liantul care face din istoria evului mediu european un tot atât de unitar… încât singura soluție eficientă pentru a înțelege lumea medievală e de a cuprinde într-o unică privire de ansamblu toate componentele pentru a le studia apoi analitic” De aceea „mai întâi, prin adâncite studii și meditații, trebuie pătrunsă, înțeleasă și trăită psihologia omului medieval” (subl.SI), (p.142) și modul lui de exprimare; însă dezlegarea modului de exprimare nu se găsește întotdeauna în domeniul pe care tocmai îl cercetezi ci în cu totul altă parte, în altă disciplină, pe care cercetătorul cantonat într-un singur domeniu n-o cunoaște și de aceea nu poate explica fenomenul. „Și nu pot ilustra mai convingător punctul meu de vedere decât oferind cititorului spre judecare rezultatele noii mele metode de cercetare. Unul dintre exemple e chiar prezenta carte în care un document politic de importanță crucială și unicul până acum pentru dovedirea axiomatică a continuității românești la nordul Dunării nu l-am descoperit prin documente din domeniul istoriei politice ci prin exegeze teologice și estetice.” (p.143). Din cauza cercetărilor numai în domenii izolate, fără legătură cu întregul, nu dispunem de „analize de sinteză”, idee reluată mai precizat în interviul din 2002 „Omul cu scara”, pomenit mai înainte. La întrebarea pusă de ziarista Claudia Tița: „La ora actuală, care credeți că ar fi prioritățile noastre?” Răspuns:
„Nouă, românilor, ne lipsesc sintezele. Gândul meu merge deci în această direcție: ne trebuie o sinteză în care să apărem și noi, dar și ceilalți. Străinii își permit să emită istorii ale poporului român (cum e cazul rușilor, maghiarilor, bulgarilor, chiar și polonezilor), scrise din punctul lor de vedere. Atunci noi de ce n-am face istoria lor?!” (subl.SI), (p.3)
Deplânge și aici aceeași mentalitate de recul în fața luptei pentru adevăr, pentru susținerea istoriei noastre corecte și nu falsificate după placul străinilor.
Din câte ştiţi care au fost personalităţile pe care le admira profesorul Ullea ?
– Bizantiniștii V.N. Lazarev și André Grabar ocupau primele două locuri în ce privește lucrările specialiștilor străini. Pentru studierea arhitecturii moldovene din sec. XV-XVI, cărțile lui Gh. Balș l-au însoțit în toate deplasările. Avea o deosebită considerație și pentru lucrările lui Grigore Ionescu din acest domeniu.
Ce modele a avut în formarea sa ca cercetător, cu ce personalităţi ale lumii ştiinţifice sau culturale a avut colaborări sau prietenii?
– Nu a avut modele fiind o personalitate prea puternică. Singurele lui modele au fost oamenii cinstiți din orice domeniu, care și-au iubit țara și au încercat să ajute dezvoltarea ei. S-a format singur ca cercetător așa cum reiese și din cele de mai sus. Firesc, nu putea să-l intereseze colaborările. Era doritor de discuții cu specialiștii sau cu persoane de cultură, după cum era bucuros să împărtășească celor interesați din cunoștințele sale.
Cum era viaţa alături de un cercetător mereu plecat pe teren la diferite biserici şi mănăstiri din Moldova?
– Foarte interesantă.
A cochetat cu muzica, iubea creaţiile lui Bach. Această pasiune l-a făcut să încerce a profesa în acest domeniu…
– Muzica lui Bach îl cucerea, cum spunea el, prin ordinea ei matematică, cosmică. A vrut să devină pianist. Totul a mers foarte bine până la execuția fugilor unde nu și-a mai putut coordona citirea notelor cu viteza impusă degetelor.
Ce locuri i-au fost dragi?
– I-a fost nespus de dragă Moldova întreagă și i-a dus dorul toată viața. A rămas însă deosebit de legat de Basarabia unde și-a petrecut multe veri din copilărie până la 15 ani. La Rădeni, spune el, „părinţii m-au băgat efectiv, cum ai băga pe cineva în apă, drept în mijlocul ţăranilor şi cu precădere în mijlocul celor din satele înfundate în frumoşii şi imenşii codri ai Bâcului. Stam mereu printre dânşii, mă jucam cu copiii lor de-a “mijoarca”, ne dam tumba la vale pe iarbă, făceam pătuli în copaci tineri cu crengi mlădioase şi sorbeam împreună din linguri cu cozi foarte lungi şi din acelaşi vas mare şi foarte evazat, chişleag sau “dzamă” de pui, la măsuţa lor pe trei picioare, joasă şi rotundă, alături de masa mare la care mâncau părinţii şi bunicii.” Prin Ultimatul din 26 Iunie 1940 sovieticii au impus României cedarea Basarabiei în numai trei zile. Aflat la Sadova la familia inginerul silvic Metodiu Ionescu prietenă cu părinții lui, Sorin Ullea a fost martor la groaza care a cuprins țara: „Orăşeni cu figuri descompuse, unii reuşind să fugă, alţii nu; gări în haos indescriptibil, cu plânsete şi ţipete isterizate; familii rupte în două, şi-n patru. Numai ţăranii – tot ţăranii! – , cu disperare mută în priviri, căci ştiau ce-i aşteaptă, au rămas la brazda lor.” (Granițele Moldovei, 2009). Și tot aici descrie Sorin Ullea cum 16 ani mai târziu, în 1956, în timp ce studia cu binoclu pictura exterioară a Suceviței a fost de mai multe ori întrerupt de o „răzășoaică” care i-a cerut mai multe lămuriri despre bisericile pe care timp de trei săptămâni le văzuse, iar la sfârșit l-a rugat să-i pună pe hârtie tot ce-i spusese. Uimit, a întrebat-o la ce-i folosește o astfel de hârtie. ,,Domnule dragă, mi-a răspuns femeia, eu nu-s de pe-aici; eu îs răzăşoaică din malul Nistrului, de pe lângă Orhei şi mă tot întreabă copiii şi nepoţii: mămucă, unde sunt voievozii noştri ceia vechi? Eu îs o femeie proastă şi nu ştiu să le spun, iar ‘soveticii’ nu le dau drumu’ încoace peste Prut şi nici nu le dau voie să înveţe la şcoală lucruri de-ieste vechi. Ei cât mai degrabă rusăşti să-i înveţe.” Hotărâtă să poată lămuri pe cei tineri a cerut „Sovetului” din sat să-i dea permisiunea să-și vadă o rudă foarte bolnavă din Iași și după multe respingeri exasperat „unu’ mai mare a strigat: ‘Daţi-i bre drumul să se ducă dincolo că asta-i nebună şi nu ne mai mântuim de dânsa’ „.
A iubit și Transilvania pe care, în afară de cercetările întreprinse, a străbătut-o cu bicicleta 10 ani în timpul concediilor locuind doar la țăranii de pe acele meleaguri, din Hunedoara în Munții Apuseni și până în Maramureș.
A hotărât să stea în București numai pentru că documentarea necesară unui istoric era mai lesne de obținut decât în provincie, dar nu s-a simțit om de-al locului.
Amintiţi-ne vă rog ce cărţi au văzut lumina tiparului în cursul vieţii profesorului Ullea?
– Cărți a scris doar după ce a ieșit la pensie. Arhanghelul de la Ribița (2001), Granițele Moldovei (2009), Încheierea cronologiei picturii moldovenești secolele XV-XVI cu datarea ansamblurilor de la Părhăuți și Arbure (2012) și broșurile Un unicat în ortodoxie: Piatra de mormânt din biserica Sf. Nicolae Popăuți, 1492 (2002), și Datarea ansamblului de pictură de la Sucevița (2006). Înainte de pensionare a publicat numai articole, aproape exclusiv în revista Institutului de Istoria Artei.
Om de o vastă cultură, profesorul Ullea a lăsat multe lucrări în manuscris pe care dvs. acum încercaţi să le puneţi în valoare, ce cărţi aţi reuşit până acum să tipăriţi şi ce lucrări mai sunt în manuscrise şi doriţi să le tipăriţi?
– Simona Ioanovici: Am publicat volumul Ideea Unirii de la Ștefan cel Mare prin Movilești la Cuza Vodă (2014) și este gata de publicare volumul Movileștii și simbolismul picturii Suceviței. Potrivit intențiilor lui Sorin Ullea, mi-am propus să strâng în volum articolele din reviste privitoare la Cronologia picturii medievale moldovenești din secolele XV-XVI.
Vă mulţumesc pentru acest dialog, care creionează şi certifică personalitatea profesorului Sorin Ullea. Vă doresc multă putere în munca dumneavoastră de-a edita ceea ce a rămas în manuscris de la eminentul profesor Sorin Ullea.  
  
 
  
(1)Vasile Dascălu, Consolidarea fundațiilor bisericii „Sfinții Voievozi“, Mănăstirea Agapia – o rezolvare complexă a interacțiunii construcție – factori de mediu, în „Monumentul – Tradiție și viitor. Lucrările Simpozionului Național Monumentul – tradiție și viitor, ediția a IX-a” (Ed. Art Studio, Iași, 2008); Idem, Criterii și concepte de restaurare și conservarea ansamblului monument istoric „Mănăstirea Agapia”, jud. Neamț, în vol. Lucian-Valeriu Lefter, Aurica Ichim și Sorin Iftimi (coord.), Monumentul – tradiție și viitor, Ed. Doxologia, Iași, 2011.  
  
 
  
din vol.: Azi… pentru mâine–Convorbiri, autor Emilia Țuțuianu  
  
Referinţă Bibliografică:
Emilia Ţuţuianu: Profesorul Sorin Ullea, istoric al artei medievale moldovenești (II) / Emilia Țuţuianu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2343, Anul VII, 31 mai 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Emilia Țuţuianu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Emilia Țuţuianu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!