CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Orizont > Interviuri >  




Autor: Emilia Țuţuianu         Ediţia nr. 2337 din 25 mai 2017        Toate Articolele Autorului

Emilia Ţuţuianu: Profesorul Sorin Ullea, istoric al artei medievale moldovenești (I)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cunoaşterea trecutului, a istoriei, este o necesitate pentru conştiinţa umană” Nicolae Iorga  
  
Profesorul Sorin Ullea a fost un strălucit şi autentic medievist, care a pus bazele, împreună cu Ion Frunzetti şi Mircea Popescu, Institutului de Istoria Artei, la Bucureşti în anul 1949. Avea doar 24 de ani, fiind proaspăt absolvent al Facultăţii de Litere din Bucureşti, unde a studiat istoria artei la catedra profesorului George Oprescu. Despre această mare personalitate a istoriei artei medievale româneşti am onoarea să discut cu doamna Simona Ioanovici.
– Întemeietorul Institutului de Istoria Artei al Academiei, profesorul George Oprescu – academician, titlu pe care-l folosea doar pentru Comitetul Central al P.C.R., cum ar fi susținerea unui cercetător capabil dar cu dosar „prost” – și-a ales ca primi colaboratori trei foști studenți, șefi de promoție, absolvenți la distanță de patru ani unul de celălalt: Ion Frunzetti, Mircea Popescu și, ultimul, Sorin Ullea. Și-a dorit să creeze un institut de înaltă specializare în cercetarea istoriei artei, să închege o școală, N-a reușit din cauza comunismului care așa cum bine știm punea preț pe „originea sănătoasă” nu pe erudiție, pe elite. Pentru a putea sprijini totuși elitele – Sorin Ullea pentru Orientul creștin (nepotul mareșalului Palatului, Octav Ullea, sub regii Carol al – II-lea și Mihai, care a părăsit țara odată cu regele Mihai), a fost sfătuit de profesor să renunțe la al doilea l din numele de familie pentru a preveni alăturarea imediată a numelui său cu palatul regal. Și-a reluat grafia corectă abia după 1989. Remus Niculescu specializat în arta europeană a sec. XVIII- XIX (fiu de colonel cu moșie, arestat pentru simpatizarea cu grupul Noica) și Theodor Enescu pentru secolul XX (doar mic burghez, dar tot fără dosar „sănătos”) – a fost nevoit să accepte oameni de partid care nu aveau legătură cu cercetarea, cu cultura, dar care, ocrotiți și impuși de Partid, mimau specializarea. Arta populară, foarte dragă profesorului Oprescu, era reprezentată de Paul Petrescu care, întocmai ca Sorin Ullea, de cum venea vremea favorabilă se „muta” pe teren. Și astfel, datorită nucleului de specialiști recunoscuți, Institutul de Istoria Artei sub conducerea personalității directorului său (până în 1969), era apreciat și peste hotare. După moartea profesorului a urmat inevitabila destrămare treptată a institutului. Susținerea de care s-au bucurat cercetătorii serioși, pasionați, din Institut din partea profesorului Oprescu a fost continuu, el insistând și obținând aprobarea deplasării lor în străinătate, deplasări absolut necesare completării planului de cercetare al fiecărui specialist sau participarea la congresele importante, întâlniri cu somitățile care ne vizitau țara.
Practic, viaţa dumneavoastră şi a profesorului Ullea s-au împletit pe o perioadă de peste 50 de ani. Cum v-aţi cunoscut?
– Ne-am cunoscut la Institutul de Istoria Artei.
Veniţi dintr-un mediu intelectual, povestiţi-ne despre familia dvs…
– Încă din liceu m-a atras în mod deosebit istoria și istoria artei, de aceea doream să urmez la universitate limbile străine și evident istoria artei. Însă în 1948, anul în care am intrat în facultate, s-a desființat catedra profesorului George Oprescu și din cele două limbi străine admise rusa a devenit obligatorie. Cu toate acestea generația mea s-a putut bucura de cursurile ultimilor mari profesori: Vianu, Bick, Rosetti, Călinescu, la engleză doamna Cartianu.
Mama mea, al cărui tată plecase de răul ungurilor din Săcele stabilindu-se la Ploiești, a vrut să urmeze la Viena Facultatea de Belle Arte, însă bunicul meu, potrivit mentalității vremii, a socotit că o fată n-are ce căuta la facultate locul ei fiind în gospodărie. Peste ani, tablourile mamei, executate fără nici o pregătire de specialitate, au impresionat pe pictorul Costin Petrescu, cel care a realizat fresca de la Ateneul Român. Socotesc interesant să vă spun că aflându-mă odată la Ploiești, locul de naștere al mamei mele, am cunoscut un domn în vârstă a cărui familie venise în țară cu Carol I. Cu înclinație specific germană și doritor de activitate, s-a hotărât să afle cine sunt locuitorii orașului în care trăia. A constatat, nu fără uimire, că aproape 90 la sută din familiile vechi coborâseră, ca și bunicul meu, din Transilvania din cauza persecuțiilor la care erau supuși românii de către unguri până la Marea Unire din 1918 .
Întrebarea dvs. privitoare la familia mea îmi dă prilejul să fac o dureroasă comparație între cinstea și serioasa pregătire profesională a funcționarului, angajat al statului, înainte de război și al celui total diferit creat de comunism și dezvoltat după 1989 de foștii activiști de partid și urmașii lor, până azi. Adică o comparație între două sisteme: capitalist și comunist – și nu comparația care, fără excepție, se face azi între două etape ale aceluiași sistem: etapa 1944-1989, comunistă, și cea după 1989 până azi, perioadă dominată tot de foștii activiști P.C.R. sub abila conducere comunistă a președintelui Ion Iliescu. Această a doua etapă, după 1989, reprezintă democrația „originală” al cărei lucid creator e fostul președinte Ion Iliescu, democrație care asigură „simpatizanților”, întocmai ca în comunism, funcții importante, fără pregătirea profesională corespunzătoare postului ocupat. Cu trecerea anilor vechii activiști au fost înlocuiți de copiii și nepoții lor la conducerea țării și ei, fără cultură și fără meserie, dar avizi de posturi înalte și îmbogățire, cu doctorate plagiate. Aceasta este – cu rarisime excepții – noua noastră clasă politică, indiferent de partidul politic din care face azi parte. Firesc, parlamentarii și membrii guvernului ocupă primul loc în „originala” și necinstita orânduire total neinteresată de prosperitatea țării. Scăpați de relativa constrângere din perioada comunistă noii noștri conducători s-au specializat în spolierea țării devenind peste noapte miliardari, chiar multimiliardari, și, prevăzători, și-au făurit degrabă legi ambigue care să nu-i poată pedepsi dar care pot băga în închisoare pe cel care fură câțiva cartofi. Exemplul lor contagios a transformat țara într-un popor de oameni majoritar necinstiți, inculți, fără meserii, cu diplome și doctorate false, obținute cu bani, deținerea unui doctorat devenind astfel, în majoritatea cazurilor, o minciună. Corupția generalizată a blocat afirmarea elitelor, atâtea câte mai sunt, a dus la prăbușirea țării și la plecarea în masă din țară a tineretului capabil (peste 4 milioane) dornic de realizare. E cu totul ilustrativ răspunsul unui parlamentar la întrebarea pusă de un ziarist: „Ce meserie aveți?” Prompt: „Auto”!!! Acest „auto” se află în parlament pentru a face legi care să conducă țara spre bunăstare! Mai mult: parlamentarii susțin cu mare infatuare că sunt altfel decât restul românilor, sunt deasupra lor; din care cauză nu li se poate ridica imunitatea spre a fi judecați pentru infracțiunile pe care le fac și socotesc firesc să aibă salarii de zeci de mii de lei pe lună, fără să le pese că sunt români cu pensii și sub 500 de lei. Așa au grijă „aleșii” noștri de români și de România.
Iată acum și opusul acestei situații: felul în care se ajungea în capitalismul românesc în funcții de răspundere. Dau de exemplu pe tatăl meu. Absolvent a două facultăți, cea de litere și a celei de drept, a deținut funcția de director general al finanțelor, datoriei publice și contabilității generale a statului (titulatura oficială a postului) sub ministeriatul lui Vintilă Brătianu, post în care a ajuns însă numai după ce a trecut, în Ministerul de Finanțe, prin toate funcțiile ierarhice obligatorii, fiecare funcție având la rândul său câte trei grade de parcurs! Salariul îi asigura un trai potrivit obligațiilor sale sociale însă averea, după o viață ca funcționar al statului, a fost o casă (parter, etaj și pod) construită de fratele său, deci, firesc, în prețul de cost. Și cu toate acestea, la moartea tatălui meu împrumutul ipotecar nu era încă achitat. Atâta avere se putea realiza la stat în mod cinstit, chiar ca înalt funcționar, înainte de comunism, într-o societate în care domina cinstea și nu jefuirea țării!
Ce ne puteţi spune despre anii tinereţii lui Sorin Ullea?
– Soarta a vrut ca de copil să meargă, cu regularitate, în fiecare duminecă la biserică. Era luat de o foarte religioasă mătușă: „să nu mă plictisesc mă ținea puțin în biserică… ceea ce făcea ea făceam și eu. Nu-mi spunea cum să fac.” După Liturghie mergeau la „o foarte bună cofetărie din centrul orașului” unde mânca doi „senatori” de care-și amintea cu plăcere. „În felul ăsta a intrat în mine obiceiul de a o urma la Liturghie.”
Interesul acut pentru cunoaștere, pentru cultură, s-a manifestat de timpuriu la Sorin Ullea.
La 13 ani, în 1938, se pasionează de apariţiile săptămânale ale „Doxului” (seriile Aventurile submarinului DOX şi Aventurile echipajului DOX de H. Warren), o mică broşură cu aventurile unui echipaj de vas în zona Pacificului, cu descrieri exacte ale locurilor și obiceiurilor. Doritor să cunoască acele meleaguri, împreună cu încă doi colegi de școală hotărăsc să se antreneze pentru a pleca în locurile descrise cu atât de mare precizie în DOX: India, Africa, Insulele Sunde şi alte insule din Oceanul Pacific. Unul din antrenamentele pentru această călătorie a fost coborârea cu lanterne şi frânghii prin ferestrele bisericii Trei Ierarhi aflate la nivelul solului. Sorin Ullea a coborât primul. Au dat de un pârâiaş mai lat de un metru pe care l-au trecut punând lemne peste el şi au ajuns într-un culoar cu o uşă mică ce dădea într-o înfundătură în care au găsit o sticlă de vin cu cămaşă. Au luat-o apoi pe culoar la stânga, apoi dreapta unde n-au putut pătrunde decât târându-se circa 5 metri. Alt antrenament: aruncarea, noaptea, de pe un pod ce trecea peste calea ferată, pe un morman de cărbuni; prinşi de pază, au fost duşi la biroul de serviciu CFR. Din economiile strânse şi-au cumpărat veselă de aluminiu, echipamente, hărţi şi alte obiecte necesare expediţiei. Ajuns la maturitate, Sorin Ullea, socotea că aceste lecturi au contribuit la dezvoltarea personalităţii sale, afirmaţie pe care a făcut-o o dată şi în consiliul ştiinţific al Institutului. Lăuda și frumoasa limbă română a traducătoarei Lia Hârsu în contrast cu adânca stricare a limbii române de azi.
La 14 ani, pentru a putea pleca pe urma Doxului, a învăţat engleza, exclusiv de la radio BBC, lipind urechea de difuzor spre a percepe exact respirația vorbitorului. A dobândit astfel cea mai autentică şi perfectă Oxford English. (Mult mai târziu, la o recepție dată de Ambasada Britanică, ambasadorul, de curând venit în țară, l-a întrebat de când se află în România, nedându-și seama că nu e englez.)
La 15 ani citește cu aviditate Shakespeare care va rămâne unul din marii săi favoriți, bustul lui străjuindu-i biroul. Recita cu plăcere sonetele şi fragmente din piese. ( La Capşa, Ion Barbu îl ruga să-i recite Ulalume de Edgar Poe pentru că el graseia şi strica pronunţia englezei.)
Pătrunde cu pasiune în cultură, studiază greaca şi-şi face tabele mari cu gramatica limbii, pe care le prinde pe pereţi. Abia mai târziu s-a adâncit în studierea literaturii române: cronicarii moldoveni, Ion Creangă: „un unicat, căci literatura mondială nu cunoaşte un alt ţăran cu o asemenea operă” , E. Lovinescu – „marele artist al limbii” și al felului cum folosea neologismele – l-au însoţit apoi de-a lungul întregii existenţe. Recitea cu plăcere cărțile lui Freud dar mai ales pe cele ale lui Jung; era atras de filosofia budistă.
Ce preocupări comune aveaţi cu viitorul cercetător şi profesor Sorin Ullea, ce trăsături de caracter, pasiuni v-au atras unul pentru celălalt?
– Îmi citea cu regularitate ceea ce scria dimineața socotind că sunt „omul de pe stradă” care-l citește. După pensionarea sa i-am scris la mașină, apoi la calculator textele. Timp de opt ani m-am luptat cu mare perseverență să-mi obțin casa, o mică parte nu am căpătat-o nici până azi. E la CEDO – evident fără speranțe, deși se încadra în Legea 112/1995: apartament locuit de fostul proprietar!
Povestiţi-ne despre omul Sorin Ullea şi rădăcinile sale, familia şi genealogia sa…
– Descendent după tată din boierimea moldavă înrudită cu cea transilvană prin Dumitrie Stoika de Also-Venitze (Veneţia de Jos), stabilit la Iaşi. Profesor de greacă şi latină la Academia Mihăileană, D. Stoika a publicat în 1852 Gramatica latină pentru clasele gimnasiale din Principatul Moldaviei, Jassi, în Tipografia româno-francese. Cu totul neașteptat, în 1965 Sorin Ullea primea în dar un exemplar din această istorică gramatică, impecabil păstrată în frumoasa-i legătură originară. Dar la fel de important este și cui a aparținut acest volum. Discret, într-o scriere foarte măruntă și frumoasă, la extremitatea de sus a paginei albe de început din stânga, stă scris:
Ex libris meis elevú din classa Va gimn. T.T. Burada”.  
  
Iată și dedicația din 1965, după mai mult de 100 de ani:  
  
,,30.I. 1965. Bucureşti.
Lui Sorin Tr. Ulea – distins descendent al autorului acestei valoroase opere, de rară existență, păstrată în biblioteca lui T.T. Burada.
Cu drag și cu urări de prosperitate în domeniul fructuoaselor sale cercetări științifice.
Al.T. Burada
Una din fetele lui Dumitru Stoika – Iulia – s-a căsătorit cu Dumitru Ullea, şef de gară la Ungheni, fiul postelnicului Ullea, şi au avut trei băieţi şi trei fete. Unul din fii, Traian, cavalerist, colonel, apoi magistrat militar, preşedintele Tribunalului Militar din Iaşi, și din 1945 şeful Cenzurii Presei în Bucureşti, a fost tatăl lui Sorin Ullea. E ilustrativ pentru acea epocă răspunsul dat de unul din frații lui Traian Ullea, generalul Octav Ullea, maestru de ceremonii al Casei regale atât în timpul regelui Carol II cât şi al regelui Mihai: când a fost rugat de regele Carol să-i țină de urât doamnei Lupescu, refuzul generalului a fost categoric: „Majestate eu servesc o instituție nu o persoană”. A părăsit țara odată cu regele Mihai, a murit la Paris.
Din partea mamei ascendenţa merge până la Maria, fiica lui Petru Rareş şi coboară la fiica voievodului Nicolae Mavrogheni, Sultana Mavrogheni, căsătorită cu marele hatman Manoil Manu, al căror fiu, Manolache Manu, mare vornic, s-a căsătorit cu Elena Luca, fiica vornicului Ioan Luca. Fiica lor, Aglaia Manu, este străbunica lui Sorin Ullea, în a cărei casă a locuit la Iaşi familia Traian Ullea, pe strada Eminescu nr.1, colţ cu Sărăriei. Elisa, unica fiică a Aglaei Manu din căsătoria cu Constantin Diamandy, s-a căsătorit cu colonelul Nicolae Vasilescu și au avut o singură fiică: Margareta, mama lui Sorin Ullea din căsătoria cu colonelul Traian Ullea.
Familii înrudite: Lucreţiu Pătrăşcanu, adăpostit de tatăl lui Sorin Ullea când era urmărit de poliția politică burgheză pentru convingerile sale comuniste, și Grigore Gafencu.
Mi-ați cerut să vă vorbesc despre omul Sorin Ullea. Așa cum am spus, încă de la 13 ani era temerar, dominat de o irepresibilă dorință de cunoaștere. Desăvârșit țintaș, după prima victimă, un pui de lup, i-a spus tatălui său că nu poate fi vânător, rupând astfel firul pasionaților vânători din familie – tatăl și bunicul.
Avea o dragoste infinită pentru câini, urmare a conviețuirii încă din copilărie cu cei 12 câini de vânătoare ai tatălui său. În plimbarea zilnică în jurul parcului Herăstrău sau la vreme rea pe străzile din zona casei trecea anume pe la curțile cu câini care deveniseră prietenii lui. Nu se temea când era atacat de câini căci răspundea prin atac însoțit de vociferări și avea câștig de cauză. Nu se temea în genere de nici un animal, era însă foarte atent. În munții Apuseni dezmierda botul „catifelat” al unui măgar care păștea aproape zilnic într-o mică poiană la jumătatea drumului dintre cătunul Plopi unde locuiam și Valea Ierii; urmărea cu interes zborul păsărilor…Era interesat de orice vietate și se bucura de orice priveliște.
La facultate a urmat simultan Filosofia, Istoria artelor și Dreptul.
Cu o memorie excepțională, constatată de timpuriu și de pediatrul ieșean Grațoschi, a învățat cu mare ușurință limbile străine prinzând îndată muzicalitatea specifică fiecăreia. Din cele 11 limbi, învățate fără profesor, engleza a dobândit-o de la BBC lipindu-și urechea de difuzor pentru a prinde respirația vorbitorului, cum am spus mai sus. Limbile slave au fost instrumentele obligatorii muncii de cercetare. „Manualul” pentru limba rusă, prima limbă slavă învățată, a fost Istoria artei bizantine a savantului V.N. Lazarev. Susținea, pe bună dreptate, că nu poți face cercetare autentică folosind cărțile de specialitate în traducere pentru că ele nu întotdeauna exprimă cu fidelitate textul originar.
Dotat cu mare putere de muncă, dusă până la exces dar perfect organizată, a dobândit o remarcabilă erudiție; mare contemplativ, dublat de o la fel de mare imaginație, a ajuns la conexiuni și rezultate neașteptate în munca de cercetare. Profund cinstit și neiertător cu minciuna și incompetența dădea replici usturătoare care supărau.
Mare povestitor, dublat de mare humor și talent de actor, cucerea asistența.
Foarte punctual. Încă de la prima oră cu studenții, după ce a așteptat, mut, aproape o jumătate de oră până s-a terminat venirea întârziaților, le-a spus că pe viitor cine întârzie să nu mai intre, iar cine nu este interesat de cursurile sale să nu vină, asigurându-i că la finele anului vor primi nota 5, de trecere. Rezultatul: la prelegerile lui veneau și persoane din exterior.
Modest în viața zilnică, când era însă vorba de meserie nimic nu-i stătea în cale pentru a obține documentația necesară (deplasări, cumpărări de cărți) indiferent de efort și de costuri. Studierea monumentului o începea în zori, pentru a putea urmări întrarea treptată a soarelui prin ferestre. În anii `50-`60, deplasarea la monumente nu se putea face decât pe jos sau cu „ocazii”: căruță sau camion căci nu existau cursele cu autobuze. La biserici nu erau reflectoare și ca să poată citi inscripțiile din scenele aflate la înălțime, întindea pe podea, acolo unde cădea soarele, un cearceaf alb împrumutat de la țărani, proiectând astfel lumina în sus, sau capta soarele în oglindă dirijându-l apoi pe pereții monumentului. La Voroneț, în timp ce analiza pictura din turlă cu o scară lungită cu o a doua și ținută de doi țărani, una din legături s-a desprins iar scara a început să se rotească sub ochii îngroziți ai țăranilor. A evitat prăbușirea prinzând lanțul candelabrului, pe care a coborât. În Bulgaria pentru că nu a putut descuia ușa unei biserici dezafectate a intrat pe fereastră, sărind peste șanțul de sub fereastră, iar la o biserică dintr-un sat părăsit aflat la oarecare distanță de oraș, pentru a nu pierde din timpul zilei, a rămas peste noapte într-o casă, în pofida protestelor însoțitorului. La miezul nopții, unul din cercetătorii institutului venit pentru a nu-l lăsa singur, l-a găsit baricadat. Răspundeau de soarta străinului! În Salonic era cunoscut drept „Omul cu scara” pentru că își căra în fiecare dimineață scara, deloc ușoară, la monumentul pe care-l cerceta. La Athos, unde a lucrat timp de o lună, la Mănăstirea Sf. Pavel, la două noaptea i-a bătut în ușă un călugăr întrebându-l „Domnule doriți Liturghia?” A răspuns că ar participa cu drag dar e foarte obosit de munca zilei. A doua zi nu și-a putut continua lucrul la biserica respectivă pentru că nu s-a găsit cheia de la intrare. În noaptea următoare, tot la ora două, i s-a repetat întrebarea. Evident, a răspuns afirmativ. Rămânând aproape de ieșirea din biserică a fost poftit foarte politicos tot mai în față până a ajuns să cânte alături de călugări. Cum era de așteptat, dimineața s-a găsit cheia bisericii.
Datorită unei scrisori din partea Patriarhului Constantinopolului a fost bine primit la Athos, a putut cerceta și fotografia. La biblioteci și la fonduri mai speciale unde sunt multe odoare românești, a ajuns, cu toată recomandarea patriarhală de la Constantinopol, cu oarecare greutate. În schimb la mănăstirea Iviron s-a bucurat de o cercetare neîngrădită deoarece starețul și secretarul erau macedoneni, aromâni.
Athosul e condus de Sfânta Comunitate alcătuită din patru stareți aleși pe rând din cele 20 mănăstiri cu statut de lavre mari. Vin astfel la rând grecii, rușii, sârbii, bulgarii. Românii nu vin niciodată la conducere din cauza delăsării românilor: nimeni nu s-a interesat ca cel puțin unul din schituri să fie recunoscut ca mare lavră cu toate că atât moldovenii, cât și muntenii, e foarte bine cunoscut, au contribuit cu mare dărnicie de-a lungul timpului la înzestrarea așezămintelor de la Athos încă din secolul XV; avem numai schituri, cel mai cunoscut fiind schitul Prodromu, mare și frumos, întemeiat în 1820 în vremea păstoririi lui Veniamin Costachi, foarte potrivit să fie mare lavră. Consecința: românii nu au nici un cuvânt de spus în conducerea Athosului, nu pot cerceta tezaurele din celelalte așezări, nu pot studia arhivele de documente! Dar aceasta, afirmă Sorin Ullea, „e o discuție la nivel de state, nu la nivel patriarhal”. (Interviu cu Sorin Ullea „Omul cu scara”, în Cotidianul, 8 iulie 2002, Litere, Arte, Idei, p.4).
Sistematica prelungire a deplasărilor în străinătate cu bursa primită de la Academie, se datora conservelor cumpărate din țară pentru a nu cheltui cu mâncarea și gazdelor cu chirii modeste. În Italia a mâncat o singură dată o friptură. În Grecia la prânz, pe teren, mânca două banane pentru că hotărâse să ajungă și la Constantinopol cu banii primiți pentru trei luni în Grecia. S-a întors în țară după șase luni, istovit dar cu „planul” îndeplinit.
Invitat în 1974 la Padova să preda un curs despre marile probleme ale artei bizantine, a fost cazat la un hotel de lux. A doua zi a rugat să i se dea banii corespunzători restului cazării urmând a se muta la o gazdă ieftină ca să-și prelungească astfel șederea.
Dragostea de limba română, pasiunea pentru limbile slave au fost o adevărată acribie pentru ilustrul profesor… un mare iubitor al limbii române – pe care a onorat-o în toate scrierile domniei sale – o personalitate emblematică…
– Așa este, a fost un mare iubitor al limbii române, șlefuind fiecare cuvânt și fiecare frază, din care cauză, cu doar câteva excepții, toate articolele și cărțile sale sunt în română deși nu puțini specialiști străini au deplâns acest lucru. Exigent stilist, nu permitea nici o modificare în textele date publicării, evident nici intervenții în ortografie.
Mare observator al oamenilor, urmărea cu multă atenție graiul lor, specificul lui, deosebirea sau asemănarea acestuia în diversele zone ale țării. Doritor să stea de vorbă cu țăranii, se simțea bine în tovărășia lor, urmărea să le cunoască felul de a gândi, de a povesti, viața lor.
Suferea văzând prăbușirea nu numai a țării dar și a limbii ei. Socotesc de aceea potrivit să redau aici un pasaj al său despre limba română: „I-au trebuit 400 de ani să se formeze marea literatură română, creaţie nobilă şi care înnobilează mintea; 400 de ani de continuă şi consecventă dezvoltare a limbii şi literaturii române pentru a ajunge la perfecţia şi bogăţia mijloacelor lor de exprimare, care sunt cuvintele precum şi diversele modalităţi de a le aşeza în propoziţii şi fraze, diferite de la scriitor la scriitor. Vorbim, evident, de marii scriitori, dar e de observat, că încă de la începutul secolului 20 marele şi extrem de pretenţiosul Ion Luca Caragiale aprecia că limba românească e ‘extraordinar de frumoasă şi de… grea’ . ‘ Trăiască frumoasa […] limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte-de-boierie.’ (Ideea Unirii…, p.190-191).
La cursurile și seminariile ținute la Institutul Nicolae Grigorescu – „ca om de litere, nu ca lingvist” – le vorbea studenţilor despre îmbogăţirea, şi apoi, sărăcirea și stricarea limbii contemporane, insistând asupra obligaţiei specialistului de a folosi o limbă literară îngrijită, „simţul limbii asigurându-le o busolă infailibilă”.
„Inteligenţa omului, susținea Sorin Ullea, se exprimă prin cuvinte, şi idei. Cu cât o limbă e mai bogată în cuvinte de tot felul şi bine alese, şi plină de nuanţe, stimulează şi îmbogăţeşte gândirea şi, invers, cu cât limba e mai sărăcăcioasă şi redusă total în fondul ei de cuvinte elevate, decade şi ajunge la nivelul mizer de azi, în care nu se mai pot închega idei înalte. La care se mai adăugă şi oribila vulgaritate care e inerentă unei societăţi în degradare” și dă câteva exemple de vorbire contemporană între care: „Nu se mai spune „eu ca ministru”, „eu ca profesor” ci eu ca şi ministru, eu ca şi profesor. Acest „ca şi” e un agramatism de necrezut care s-a generalizat!” Dar cum a apărut această formă? Iată cum: pentru evitarea în vorbire a cacafoniei – deși cuvântul cacao nu am auzit să fi rănit cândva auzul cuiva! – din comoditate mentală dar mai ales din dezinteres pentru limbă datorită cumplitei inculturi, s-a inventat intercalarea cuvântului virgulă, cum ar fi: „ca virgulă capră”. Acest cuvânt s-a dovedit probabil lung și a fost curând înlocuit cu scurtul și „mai comodul” și: „ca și capră” și așa e păstrat și astăzi dar cu o „mică” schimbare: nu mai este folosit numai pentru evitarea unei cacofonii ci zburdă voios și liber prin limba română de sine stătător: ca și om; ca și mâncare; ca și știință, ca și prim ministru, în total dispreț pentru regulile gramaticale datorită profundei inculturi de astăzi, fiind folosit de „intelectualii” contemporani și devenind astfel „eticheta” inculturii lor începând, evident, chiar cu conducătorii bolșevici ai țării. Altă expresie: „pe hol” în loc de în hol (caută în hol), căci atunci ar trebui să caut pe sufragerie sau pe dormitor și iată cum limba devine ilogică și nu mai exprimă gândirea, realitatea: cum poți sta pe hol sau pe sufragerie?!
Amărăciunea pentru stricarea limbii și-a exprimat-o și prin scoaterea în evidență cu (sic) a „limbii de lemn” folosită și în textele de specialitate: „Pe această linie (sic) a căutărilor se înscrie (sic) și pictura bisericii din…” .
Am avut fericirea să îl cunosc pe profesorul Sorin Ullea la mănăstirea Agapia, cu 30 de ani în urmă. O prietenie care m-a făcut să înţeleg frumuseţea şi adâncimea sufletului oamenilor. O prietenie care mi-a dat forţa să îmi definesc drumul şi atinge visul. Acolo, la Agapia am înţeles că rolul meu nu poate fi dinainte hotărât iar rolul său cu atât mai puţin… definit. La Agapia domnul profesor se simţea ca la el acasă. Toate măicuţele l-au adoptat cu multă dragoste şi respect. Până într-o zi, când cu sufletul frânt a părăsit Agapia şi s-a mutat la Văratec. Povestiţi-ne vă rog despre acea perioadă dureroasă din viaţa sa.
– Într-adevăr, v-a apreciat în chip deosebit, a fost preocupat de viitorul dvs. și mulțumit când ați ajuns la liman.
Mutarea de la Agapia la Văratec este o poveste mai lungă. Încerc s-o sintetizez. Sorin Ullea era deosebit de legat de acest loc încă din copilărie căci familia sa își petrecea aici verile. Povestea că străbunica lui obișnuia să facă în fiecare an acest drum, după obicei, cu carul cu boi. Revin. În 1991 în prima zi de concediu la Agapia la maica Anișoara Smeu am ieșit, ca întotdeauna, mai întâi prin mănăstire. Livada casei memoriale Vlahuță, pe dealul din spatele casei, nu mai exista: era transformată într-o groapă imensă, în fund plină cu apă. Întrebați, muncitorii au răspuns că acolo se va ridica un seminar cu 3 etaje. La observația că pământul este îmbibat cu apă și nu permite o asemenea construcție, lucru care era evident pentru oricine pentru că în poiană creștea iarba porcului, răspunsul a fost: „Noi lucrăm zi lumină.” Sub ochii noștri se desprindeau din munte și cădeau în groapă mari bucăți de pământ plin de apă. A doua zi Sorin Ullea a plecat la Iași să vorbească cu mitropolitul de curând înscăunat, însoțit fiind de două somități universitare ieșene. În lipsa din țară a mitropolitului locțiitorul său s-a mărginit să spună: „Acolo s-a băgat un sac de bani”. Întors în București, a scris articolul „Salvați Agapia” pe care l-a dat spre publicare la România Liberă. După două săptămâni văzând că nu are nici o veste de la ziar s-a dus la redacție și a aflat că Patriarhia! cere modificarea articolului. Revoltat de cenzura impusă, a retras textul și l-a publicat la Cotidianul unde a apărut în luna martie 1992 în trei numere consecutive. Curând după apariția articolului a fost înștiințat de redacție că s-a primit o scrisoare de la Patriarhie cu proteste pentru publicarea acestuia. Au apărut și alte reacții: la Iași, în articolul „Solidari cu Sorin Ulea în salvarea Agapiei” publicat în ziarul Monitorul (6 august 1992) 25 de oameni de cultură, majoritatea universitari, au cerut sprijinul ministrului culturii Ludovic Spiess pentru aplicarea soluțiilor propuse de Sorin Ullea în prevenirea inerentelor alunecări de teren. Apelul a fost preluat a doua zi și de Cotidianul din București. Ministrul culturii Ludovic Spiess nu a luat însă în seamă avertizările universitarilor.
Redacția ziarului Cotidianul a primit o scrisoare și de la fostul consilier al patriarhului Iustinian, preotul Dumitru Stancu, în vârstă de 92 de ani, care dorea să-l cunoască pe autorul articolului pentru a-i da unele informații „din interiorul” Bisericii, între care și informații în legătură cu biserica Enei socotită de Sorin Ullea „o perlă în mijlocul Bucureștiului… cea mai zveltă și mai elegantă… izbea ochii prin verticalismul ei poruncitor, mai accentuat decât la surata ei Krețulescu” și pe care o examinase imediat după cutremurul din 1977. Biserica nu suferise nici un fel de deteriorări, nici măcar mărunte, așa cum de altfel constataseră și specialiștii de la Direcția Monumentelor Istorice. Cu toate acestea, potrivit versiunii oficiale, comuniste, necinstite, biserica Enei a fost demolată pentru că fusese prea grav deteriorată de cutremur. În timpul patriarhului Iustinian, spune părintele Stancu, nici Gheorghiu-Dej și nici Nicolae Ceaușescu nu au demolat biserici pentru că atunci când Gheorghiu- Dej a vrut să dărâme biserica
Slobozia răspunsul patriarhului dat delegației trimisă pentru a-i obține asentimentul a fost categoric: „Spuneți-i domnului Președinte că are puterea să le demoleze pe toate dar nu cu consimțământul meu. Dacă o face eu depun cârja și plec la mănăstire. Spuneți-i că Patriarhul nu este un funcționar oarecare în Republică și acest lucru va fi cunoscut în toată lumea.” Demolările au început numai după moartea patriarhului Iustinian (26 martie 1977, la numai trei săptămâni după cutremur!) cu consimțământul „Patriarhul- ateu – Iustin”. În campania de distrugere a bisericilor inițiată de Nicolae Ceaușescu în vremea patriarhului Iustin Moisescu, preotul Calciu, într-o cuvântare la Europa Liberă a dat ca exemplu de verticalitate răspunsul patriarhului Iustinian dat lui Gheorghiu-Dej, citat mai sus.
Părintele Dumitru Stancu, pomenește în Scrisoarea deschisă adresată lui Sorin Ullea, și despre gestul de recunoștință făcut de Gheorghiu-Dej, ajuns șeful statului, față de preotul Ion Marina, preot cu mare prestigiu la Râmnicul Vâlcea: pentru că acesta îi întinsese cândva o mână de ajutor la nevoie, i-a oferit Ministerul Cultelor dar preotul l-a refuzat dorind să rămână în slujba Bisericii. Așa a ajuns preotul Marina, colegul de seminar al autorului Scrisorii deschise, patriarhul Iustinian, rol pe care „l-a îndeplinit cu deosebită râvnă” ajutând nu rare ori pe cei în mare nevoie, dovedindu-se totodată și un bun diplomat. Deși era numit la postul de radio BBC de preotul Florian Galdău „Patriarhul Roșu” iar Patriarhia „Sovrompatriarhia”, tatăl acestui preot, în România, era angajatul unei întreprinderi a Patriarhiei ca paznic de noapte pentru a-și putea întreține familia deportată din Teleorman și cu averea confiscată. Pe autorul Scrisorii deschise patriarhul l-a scos de sub urmărirea securității și l-a numit consilierul său. Cu aprobarea guvernului a organizat ample manifestații religioase la care luau parte prelați creștini din toată lumea; așa a fost și canonizarea sfântului Calinic de la Cernica când „Mănăstirea a fost inundată de creștini și prelați străini”. Prin măsurile luate a redresat situația economică a mănăstirilor, evitând astfel înfometarea acestora inițiată de conducerea comunistă a țării.
Revin la Agapia. În anul următor, după primele zile de concediu Sorin Ullea a văzut-o pe gazda noastră, maica Anișoara Smeu, vorbind în poartă cu un polițist. Intrigat, s-a dus să vadă ce se întâmplă. A aflat că polițistul îi spusese maicii că ține în gazdă pe „dușmanul mănăstirii”; pe Sorin Ullea l-a întrebat dacă s-a înregistrat la stăreție și i-a cerut buletinul de identitate. Profesorul a fost de acord să se legitimeze însă numai după ce vor merge împreună la toate casele pentru a legitima pe toți străinii de mănăstire. Deși maica Anișoara ne-a rugat să nu plecăm, pentru a nu-i crea neplăceri, am părăsit Agapia peste câteva zile, pentru totdeauna.
Urmarea inevitabilă a distrugerii echilibrului freatic nu s-a lăsat așteptată: întreaga așezare mănăstirească de sub deal a fost grav afectată, biserica inundată, pictura lui Nicolae Grigorescu deteriorată, iar din șanțul creat în jurul bisericii apa trebuia continuu scoasă cu gălețile. Datorită „agravării avariilor și degradărilor la complexul mănăstiresc, stavrofora Olimpiada Chiriac, stareța mănăstirii, a intervenit în anul 1995 pentru introducerea Ansamblului monument istoric Mănăstirea Agapia (biserica mare, clădirile de incintă, casele chilii din satul monahal, celelalte edificii de cult) în programul național de restaurare. Studiile de specialitate din anul 1995 au constatat că ansamblul mănăstirii Agapia se află „într-o stare gravă de avarie. Aceasta se manifestă prin reducerea nivelului apei freatice față de sol,…inundarea fundațiilor (la adâncimea de circa 0,90 m)… degradarea zidurilor și evoluția progresivă a igrasiei în pereții bisericii și a clădirilor din incintă, alunecări de teren. Biserica „Sf. Voievozi” prezenta degradări importante la turlă, precum și fisuri și crăpături în zidărie… clădirile de pe latura de sud au fost grav avariate în partea centrală, fiind prăbușită zona în care funcționase trapeza mănăstirii și beciurile din subsolurile aferente (1) ”. Pentru împiedicarea alunecărilor de teren în gospodăriile maicilor ale căror case erau sub casa Vlahuță au fost necesare lucrări de consolidare a terenului. Lucrările de restaurare au durat 12 ani, până la sfârșitul anului 2008.
În 1997 Sorin Ullea în ziarul Dreptatea din 15-21 octombrie a publicat articolul intitulat „Cer demiterea mitropolitului Daniel”.  
  
Referinţă Bibliografică:
Emilia Ţuţuianu: Profesorul Sorin Ullea, istoric al artei medievale moldovenești (I) / Emilia Țuţuianu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2337, Anul VII, 25 mai 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Emilia Țuţuianu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Emilia Țuţuianu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!