CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Eveniment > Comemorari >  




Autor: Dragu Cătălin Popian         Ediţia nr. 2561 din 04 ianuarie 2018        Toate Articolele Autorului

Dragu Cătălin POPIAN - SFÂNTA NOAPTE - DRAMĂ RELIGIOASĂ ÎN 4 ACTE

 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Dragi prieteni şi fraţi  
Vă urez un Crăciun fericit şi un An Nou şi mai fericit, victorioşi prin Hristos Mântuitorul, Copil atotputernic.  
Cu această ocazie, vă trimit un text inedit, o piesă de +Maestrul CC Popian, artistul şi bunicul vieţii mele. A fost scrisă pentru echipa de teatru a Episcopiei Rîmnicului, în 1929. Şi dată cu mult succes în acele vremi în Oltenia şi în toată ţara. Ea desfăşoară în versuri şi dramatism minunăţiile şi grozăviile întâmplate în jurul Naşterii Mântuitorului. Sper că citind-o, că veţi distra, veţi medita, veţi avea câteva momente înălţătoare. Când va vrea Domnul, voi reuşi s-o public împreună cu întreaga lui operă. Deocamdată, am transcris-o din vechile manuscrise şi v-o prezint cum s-ar zice, în premieră. La mulţi ani! (Părintele Dragu Cătălin Popian)  
  
***  
  
C. POPIAN   
SFÂNTA NOAPTE  
Dramă religioasă în 4 acte.  
1929. R. Vâlcea  
Originală.  
  
N.A.  
*Am prelucrat una după A. Pan, în vers popular şi am tipărit-o în 2 ediţii, ambele epuizate,(1912 şi 1916)  
(Actuala piesă nu are nimic comun cu cea prelucrată după Anton Pan şi care se numeşte Naşterea lui Christos. n.n.)  
  
PERSOANELE  
  
Irod, împăratul iudeilor  
Un centurion roman  
Iosif, logodnicul Mariei  
Maria,(Fecioara)  
Gabriel, (Arhanghelul)  
Soldatul I (roman)  
Soldatul II (roman)  
Coridon  
Acteon  
Miron = păstori.  
Baltazar  
Melhior  
Gaspar (e tânăr la 45 de ani, îmbrăcat ca şef beduin, oacheş la chip)  
= Magi din răsărit  
Sfetnicul lui Irod (ebreu bătrân)  
Ana   
Avdia  
Micheia  
Osias = cărturari, membri ai Sinedriului  
Împărăteasa  
Un sclav  
O voce  
Soldaţi, arhierei, cor, orchestră, popor.  
  
ACTUL I  
  
Poarta palatului lui Irod, în fund la dreapta. Spre stânga vedem spre Betleemul Iudeii ( în zare).  
Corul şi orchestra (în depărtare, cântă):  
  
Marşul Regilor, (melodia de G. Bizet)  
  
În zori am dat de-alaiul minunat  
A trei mari regi ce se duceau departe  
În zori am dat de-alaiul minunat  
A trei mari regi p-un lung drum înşirat.  
Întâi veneau guarzii ce-i păzeau, bărbaţi viteji şi treizeci copii de casă,  
Întâi veneau guarzii ce-i păzeau, şi-n straie scumpe îmbrăcaţi erau.  
Şi-apoi, pe carul lor cel aurit, apar 3 regi smeriţi ca nişte îngeri  
Şi-apoi, pe carul lor cel aurit, apar 3 regi de flamuri adumbriţi.  
  
O mândră stea pe regi îi conducea  
Pe drumuri lungi, naintea unui staul.  
O mândră stea pe regi îi conducea  
La ieslea-n care Dumnezeu dormea.  
La Pruncul Sfânt, născut pe-acest pământ  
Se duc smeriţi tre regi să se închine  
Spre Pruncul Sfânt, născut pe-acest pământ, păşesc, şi laude smerite-i cânt.  
Din sacul lor, aur lucitor, ei scot şi-i dau şi aur şi tămâie  
Din sacul lor, aur lucitor, dau Pruncului de viaţă dătător.  
  
SCENA I  
  
Gabriel: (Cu spadă în mâna dreaptă, c-o floare albă-n mâna stângă)  
Sunt Gabriel şi Vestitor am fost chiar de la început  
Serv credincios lui Jehova de fire Cel neîncăput.  
Eu am făcut pe Daniel vedenia ca s-o înţeleagă  
Şi far i-am stat spre-a-i lumina să scrie cartea sa întreagă.  
Şi am vestit pe Manoah, că fiu avea-va pe Samson  
Cel ce-a ucis pe filisteni, din peştera lui Simeon.  
Eu, Anei şi lui Ioachim i-am dus întâiul, bucuria  
Că din ei, fiică va ieşi, şi că se va chema Maria.  
Iar Zahariei, la altar i-am prezis, tot eu, viitorul  
C-aşa bătrân, va avea fiu pe Înainte Mergătorul.   
La rându-i şi Mariei, iară, vestea cea bună-am dus-o eu  
Că-n pântece a zămislit pe Fiul drag lui Dumnezeu.  
Şi dacă astăzi mă cobor din bolta cerului albastru  
Este ca lumii să vestesc că-n noaptea asta iese-un astru.  
Ce-n raze vii, strălucitoare va colinda întreg pământul  
Şi se opri-va peste-un staul în care trup va lua Cuvântul.  
În noaptea asta se îmbracă întreaga lume-n haină nouă  
Şi-n suflet picură lumina ca stropii argintii de rouă.  
Se prăbuşi-vor în ţărână toţi zeii cei ciopliţi în piatră  
Căci Mielul se sălăşlui-va sus în palat şi jos în şatră.  
El, orbilor va da lumină şi muţilor le va da gură  
Şi peste toţi împrăştia-va dumnezeiasca lui căldură.  
Păstorii zgribuliţi de brumă, s-or minuna de-atâta soare  
Şi regi vestiţi călători-vor după steluţa lucitoare.  
Şi-n calea lor vor duce vestea aducătoare de noroc  
Pentru-a-ntări cele prezise, din prooroc în prooroc.  
Voi, scuturaţi-vă de patimi, vă îmbrăcaţi cu înfrăţirea  
Fiţi gata să-l primiţi în suflet, căci El v-aduce mântuirea.  
De toată grija cea lumească, o clipă să vă lepădaţi  
Şi în cântări de bucurie pe Domnul Sfânt să-l lăudaţi.  
(iese)  
Scena II  
Iosif şi Maria (obosiţi de tot)  
Maria  
Să mai cercăm şi la poart-asta, să batem, poate ne răspunde  
Iosif: De nu vor fi-npietriţi şi ăştia  
Maria: Atuncea, unde mergem, unde ?  
Unde-odihnim a noastre trupuri, când toţi ne-alungă ca pe câini ?  
Şi sarcin-asta... şi vânt rece... şi-o veşnicie până mâini.  
Iosif: Vezi, tu, aicea-i mai răcoare decât la noi în Nazaret   
Şi lumea-i rea...  
Maria: Încearcă-a bate; dar, dă mai tare !  
Iosif: Ba, încet  
Că, iar mă pomenesc c-o slugă că îmi trânteşte uşa-n nas  
De-mi taie pofta de-ospeţie.  
Maria: Eu, pân-atunci, mai fac popas  
Colea, pe treapta asta rece, că-mi tremură cele picioare  
Şi ameţesc, mi-e grea suflarea şi trupu-ntreg parcă mă doare.  
(Se-aşează pe o treaptă de marmură)  
Iosif: (ciocăneşte cu băţul în poartă. Deodată se aud chiuituri înăuntru palatului şi cântece de veselie)  
O voce (din palat): Mărire ţie, Joe, o, Bachus, salve ţie !  
Tu nobilă matroană, atâta măreţie, în jurul tău desfăşuri...  
Altă voce : Să cânte corul dară  
Şi jertfe să se-aducă pe sfântul său altar.  
(Scandal mare, urale, chiote)  
Iosif: (bătând mai tare cu cârja): Nebuni fi-vor oameni-ăştia, ori petrec în astă seară ?  
  
Scena III  
Aceiaşi, un sclav  
  
Sclavul: Ce izbeşti aşa bătrâne, vrei să scoţi o lume-afară?  
Ce tot ciocăneşti în poartă, ori eşti chiar scrântit la minte ?  
Iosif: Să-ţi răspund, mi-e peste poate, căci n-aşi mai găsi cuvinte.  
Sunt străin şi-n noaptea neagră nici un adăpost n-aflai  
Pentru mine şi-o femeie.  
Sclavul (în zeflemea): Dar căruţă n-ai şi cai ?  
Că sunt gata chiar acuma să te-adăpostesc cu tot  
Ba vă punem chiar la masă ! O, bătu-te-ar de netot  
Tu nu simţi că-n casa asta este mare sărbătoare?  
Că e zi de veselie, păgânească închinare ?  
Voi sunteţi străini, aşa e ?  
Iosif: Streini zici? Aşa ne chemi?  
Blestemat să-ţi fie neamul dac-un pic tu nu te temi  
Ca să faci strein pe unul din sămânţa lui Avram.  
Noi, streini ? Şi voi petreceţi, faceţi mare baeram !  
Sclavul: (dându-i brânci pe scară):  
Fii cuviincios, bătrâne, crezi c-aici ţi-ai găsit prostul?  
Dac-o iei aşa, atuncia, îţi aştern eu adăpostul.  
După veşmintele voastre bine văd că faceţi parte  
Din murdara seminţie a Ebreilor ; departe  
Deci, de noi, mila pentru voi; chiar acuma de-aţi pieri.  
Domnul şi stăpânul casei nu vă poate suferi !  
Puteţi bate mai încolo, pe la hanuri mărginaşe  
Sunt destule-n târgul ăsta, ca şi-n orice oraşe.  
Nu cereţi aici, odihna, nişte javre de evrei  
Plecaţi, dară ! (îl îmbrânceşte tare şi-i închide uşa).  
Iosif: (în genunchi): Streini, noi suntem şi stăpâni sunt numai ei .  
(Iar se aud urale şi strigăte de veselie)  
Când noi tremurăm la scară, ei petrec în voie bună.  
Şi suntem în ţara noastră şi ne încălzim la lună  
Noi, stăpânitori de veacuri al acestui sfânt pământ  
Nu putem, din el, pretinde decât locul de mormânt.  
Fii prea lăudat, o, Jahve, şi ca Tine, lăudat   
Fie şi-Abraam şi Jacov ce Chananul ni l-a dat.  
Dară noi, nişte netrebnici, am iubit cele deşarte  
Şi-am ajuns la uşi streine...  
Maria: Să cercăm în altă parte  
Căci îmi e peste putinţă ca să mai suport durerea.  
Iosif: L-altă uşe? Unde-afla-vor oropsiţii mângâierea?  
Noi, cei urgisiţi de soartă, noi cei depărtaţi de milă  
Când stăpânitori vremelnici ne înghit numai de silă.   
Unde eşti, Joşua Navi, cu prăpădul de oştire  
Să –l întuneci iar pe soare, să ne duci aşa-n neştire  
Ca să curăţim Cananul de Venere şi Bacante  
Şi să piară cântăreţii imnurilor sacro sante!?  
Da, aici e ospăţ mare, aici cidrul curge-n spume  
Peste sânuri de matroane cari nu merit- acest nume  
Cari şi-au uita menirea şi deprinsu-s-au dezmăţul  
Cari se capăt-aşa lezne, când orgie e ospăţul.  
(ridicând pumnii şi lovind în porţi):  
Samson doarme? Cum n-aude glasul unui neam ce geme?  
Maria: Nu doarme Samson, bătrâne!  
Iosif: O, popor roman, te teme !  
Maria: (vine-ncet lângă el şi-l trage de haină):  
Linişteşte-te, bătrâne, nu te mai zdrobi zadarnic  
Căci pedeapsa li-i aproape, vor avea sfârşit amarnic !  
Noi, vom merge-n altă parte; acum iar mă simt în stare  
Să mai prelungesc durerea.  
Iosif: Ei, să n-afle îndurare   
Nici în ceasul cel din urmă. Aaa, tâlhari şi ucigaşi !  
Maria: De pedeapsă nu se iartă niciodată cel trufaş.  
(Maria şi Iosif vor să plece, dar scena se umple de lumină şi apare Gabriel. Ei cad cu faţa în ţărână speriaţi)  
Scena IV  
Gabriel:  
  
Gabriel:  
Prea mărită fii, Marie, pururi binecuvântată  
Căci aleasă eşti, din toate, să fii Maică Preacurată  
Şi, ca să se împlinească întru tot proorocirea  
Veniţi să v-arăt eu locul de-unde pleacă mântuirea.  
Căci în bezna unei peşteri, într-un loc întunecos  
Va să naşti Lumina lumii ce se va numi Hristos.  
Ursită eşti tu, Fecioară, cum bine ai fost vestită  
Ca, ştergând păcatul Evei, să fii veşnic fericită.  
  
Maria şi Iosif (cu faţa la pământ):  
Glas din cer îmi porunceşte, roaba Domnului eu sunt  
Deci, te voi urma, pe dată, n-am să calc al Lui cuvânt.  
Dacă Sfântul Duh în mine, pe Dumnezeu zămislit-a  
Ce-s eu vrednic a răspunde, dintre toate, fericita ?  
Hai, să mergem, dar, bătrâne.  
Iosif:   
Da, să mergem, scump copil  
Gabriel : După dâra de lumină a servului Gavriil.  
(Ei pornesc şi depărtându-se, poarta casei se deschide şi doi oşteni romani apar. La vederea dârei de lumină, cad cu faţa la pământ)  
  
Scena V  
Cor şi orchestră: Imnul lui K. M.von Weber  
(Rar şi crescendo):  
Mergi copilă, mergi sfioasă  
Spre peştera-ntunecoasă  
Acolo coboară stele  
Te înalţă, treci de ele, să treci de ele.  
Doamne sfinte, către Tine  
Ce n-ai început, nici fine  
Rugăciunea mea s-avântă  
Ţine-mă sub paza-ţi sfântă  
Sub paza-ţi sfântă !  
  
Soldat I  
Ce să fie asta,frate ? Pe o dâră de lumină,   
O vedenie!  
Soldatul II  
Ce vedenie ? O zee şi doi oameni cari se-nchină   
Şi-apoi, n-auzi tu ce imnuri, parcă vin din altă lume ?  
Hei, să ştii că vracii astăzi n-au pierdut vremea cu glume  
De ce cheful se ridică chiar aşa ? Şi deodată  
Împăratul cu glas aprig şi cu faţa-ntunecată  
Dă porunci să iasă oastea spre a cerceta oraşul?  
Soldatul I:   
Cine ştie, astronomii, ce vor fi citit în stele ?  
Soldatul II  
Tot ce ştiu e că-mpăratul trece azi prin ceasuri grele  
Geme-ntr-una, s-oţereşte, şi cu ochi sticloşi de groază  
Cu privirea-i rătăcită, stă pe tronu-i şi visează  
Vorbind singur, pomeneşte de un crai ce se va naşte  
Şi-i va uzurpa domnia.  
Soldatul I  
De, păcatul lui îl paşte !  
Bine ştii cât e de vesel când înoată-n sânge cald  
Când cad leşuri dupe leşuri în val verde de smarald.  
Şi când fiarele sfâşie în circ, prinşii de război  
Dupe obiceiul Romei; nu mai e om, ci strigoi !  
Când eşti plin de-aşa păcate, poţi dormi o noapte bună ?  
Eu am spintecat doar unul şi n-am odihnit o lună.  
Ce-s atâtea chefuri, frate? Ce, atâta desfrânare?  
Am văzut femei pierdute, pază sfintelor altare!  
Fără frică, orişicine profanează, azi, un templu  
Şi-mpăratul, nu odată, a fost primul, el, exemplu.  
Soldat II  
Trebuie să piar-odată, o aşa de grea ruşine  
Când din munte privesc ţara, să m-arunc în rîpă-mi vine  
  
Soldat I  
Cred că semne chiar de-a surda nu se fac peste tărie.  
Văzuşi cele trei vedenii pe o dungă argintie  
Şi-auzişi cum glas, aievea, ciripi pe lângă poartă.  
Eu mă prind că va să-nvie până chiar şi Marea Moartă....  
  
Corul şi orchestra (mistic, de la distanţă, intonează armonios. Soldaţii ascultă înmărmuriţi):  
Andantino:Colindul:   
Nouă azi ne-a răsărit  
Domnul Iisus Hristos  
Mesia Cel mult dorit  
Domnul Iisus Hristos.  
Din Fecioară s-a născut  
Si cu lapte s-a crescut  
Cu scutice s-a-nfăşat  
Şi în braţe s-a purtat  
Cum e robul de smerit  
Şi pe noi ne-a mântuit,  
Domnul Iisus Hristos.  
(Pe măsură ce cântul se pierde soldaţii pornesc maşinal pe locul unde a fost dâra de lumină)  
  
Scena VI  
  
Irod (aiurit, coboară în scenă, trântind poarta dupe el. Se opreşte brusc, se freacă la ochi; soldaţii se trezesc şi trec imediat unul de-a dreapta şi altul de-a stânga lui şi înapoi)  
  
Sfetnicul ( e bătrân, evreu dintre farisei şi e socrul lui Irod )  
Ave Caesar ! multe zile Jehova să-ţi dăruiască  
Dar nu pot s-ascund povestea ce a prins să se lăţească  
Irod: O poveste ? Pân-acuma, poveşti fost-au toate cele  
De-am ajuns să-mi scutur carnea, parc-aş fi mâncat din ele?  
Poveşti sunt visele negre care îmi alungă-n noapte  
Toate clipele de-odihnă, de tresar la orice şoapte ?  
Spune, dară, ce poveste a mai ispitit cetatea  
Peste care eu adus-am răul tot şi nedreptatea ?  
Sfetnicul:  
Crai puternici, cu cămile, cu servi mulţi şi daruri multe  
Fac ca lumea să se plece şi minciuna lor s-asculte  
Despre un copil minune căruia îi zic Mesia  
Ce s-ar naşte-n noaptea asta şi-ar domni peste Iudeia  
Irod.  
Eşti nebun ? Ori vrei să-ţi şadă capul jos lângă picioare  
Ori în temniţa negrită să mucezeşti la răcoare?  
Crai puternici, în cetatea-mi cu cămile şi cu robi !  
Ha ! Dar oastea-mi, ce păzeşte ? Eu am oaste de neghiobi ?  
Sfetnicul  
Au trecur prin streji şi nimeni nu le-a stat de împotrivă  
Blânzi ca mieii, dulci la vorbă şi cu faţa milostivă.  
Înainte-n chip de pază mergeau guarzi cu coif de aur  
Şi treizeci copii de casă cari duceau un scump tezaur  
Pe un car ca din poveste, adumbriţi de mândre flamuri.  
Ca trei sfinţi steteau ei, regii, mari cârmuitori de neamuri.  
Înapoia lor, cămile, cu căpestre lungi de fir  
Şi-armăsari cu coade albe de pe la Diarbechir.  
Au o stea drept călăuză, căci sunt cititori în astre  
Faţa lor era senină ca-nălţimile albastre  
Şi de slaba-ţi stăpânire ar fi spus că nu se tem...  
Irod (teribil):  
Ha, destul ! Te crăp în două! Tu, mă turburi când eu gem ?  
La ce bun să am în casă slugi cu platoşe de-aramă  
Când dujmanul zace-n mine măruntaiele-mi făramă !  
Şi, cu cât încui zăvoare, cu cât pui mai multe streji  
Cu atât aci, (arată la inimă) dujmanii stau la pândă, aprigi, treji. (îşi rupe chiotora)  
Aer vreau ! Mă-nec, mă-năbuş; îmi simt sufletul la gură  
Rege-s eu, ori o nimică? (învins) Sunt o biată secătură.  
La ce bun supuşi, avere, dacă n-am o vorbă bună ?  
Dacă-n visurile mele, cu ghimpi, capu-mi se-ncunună?  
Vracii-mi spun că se va naşte un copil şi-o lume nouă  
Că topise-vor toţi zeii ca de soare-n strop de rouă.  
Iară regii şi-mpăraţii de domnie pământească  
Vor rămâne o poveste; şi că pacea-o să domnească  
(rîde, halucinează)  
Ha, ha ha, ce nebunie ? Cum se poate ? Un Irod  
Mare şi atotputernic peste un viteaz norod  
Să se clatine în faţa unor visuri cu copii?  
(Scuturându-se)  
Hei, la naiba, nu se prinde; astea-s, toate, nerozii.  
Visurile-s pentru fete, pentru oameni cu păcate  
Pentru cei ce zac în temniţi, cu zăbrele ferecate.  
(dâra de lumină pătrunde în scenă. Toţi rămân înmărmuriţi.)  
Corul şi orchestra  
(cântă): O mândră stea pe regi îi conducea.........  
(se cântă toată bucata)  
Irod (în genunchi)  
O nălucă este omul, o minciună viaţa lui !  
Cine poate sta-mpotrivă la voinţa cerului ?  
Împărat, pumn de ţărână şi munte de răutate  
Printre nori îşi poartă fruntea şi orbit de nedreptate  
Seamănul, pigmeu îi pare, el e totul, numai el;  
Dar sub talpa grea a vremii, cade frânt ca un surcel.  
Ce putere omenească te înfrânt-a până azi ?  
Te întreabă, o, Iroade !  
Gabriel (de afară)  
E-n zadar, căci astăzi... cazi !  
Irod (privind cerul)  
Glas de trâmbiţi şi chimvale; regii trec să se închine !  
Simt aicea cum se pierde tot ce e regesc în mine.  
(Cortina cade încet).  
  
ACTUL II  
  
(Noapte pe câmp, pe cer o singură stea. Păstorii dorm lungiţi pe jos în neregulă).  
Scena I  
Cor de copii, Orchestră, Gabriel  
Cor de copii, Orchestră.   
Andantino. Muzica de D. G. Kiriac  
Sfântul Domn Iisus/ astăzi ni se-arată  
Blând şi mititel/ lumea spre El cată  
Pruncuşor înfăşăţel/şi la faţă frumuşel  
Îngerii veniră/naşterea vestiră  
Dupe stea magii-au pornit/ la Cel mult dorit  
Lui Iisus ei s-au plecat/scumpe daruri Lui i-au dat.  
Sfinte Domn Iisus, Tu eşti zi frumoasă  
Pentru cei sărmani, holdă eşti, mănoasă  
Pruncuşor înfăşăţel/şi la faţă frumuşel  
Îngerii veniră/naşterea vestiră  
Dupe stea magii-au pornit/ la Cel mult dorit, etc........  
  
Scena II  
Păstorii  
Coridon  
Se întâmplă câteodată visuri foarte curioase  
Dar ca să visezi minuni în aşa pustietate  
Unde lupii, doar la vreme, săvârşesc câte-o minune  
Când uităm afar-din staul, aşa .. câte-o slăbiciune...  
Însă lupii ştiu că urlă, dar eu auzii cântare  
Şi acolo, pe tărie, străluceşte-o stea mai mare.  
I-aş scula pe-ai miei tovarăşi, dar mi-e că mă fac de-ocară  
Au mai rîs de mine-odată când visasem o comoară.  
Ia să mă mai culc o ţâră, să văz eu ce mai visez  
Şi de-oi mai avea vedenii, iau ciomagul şi-i pisez  
Pân’ m-or crede. ( se culcă)  
Acteon:  
Ce ţi-e vere, de bolboroseşti prin somn ?  
Nu cumva mai visaşi iară că s-a mai născut un domn?  
Zău dacă n-ai tu plezneală de nu ne dai bună pace  
Dup-atâta osteneală, să dorm şi eu cum îmi place.  
Coridon:   
Ho, mă, ho! Lovite-ar ciuma, că-i dormi pe-ailantă lume   
Pân ţi s-or cufunda ochii  
Acteon   
Fii mai cu cântar la glume !  
(Ambii se culcă. Dupe o mică pauză, corul începe din nou: Sfântul Domn Iisus)  
Coridon (sare drept în sus):  
Somnurosule Acteon, ia ciuleşte din ureche  
Şi ascultă, frăţioare, vezi, sunt eu ciupit de streche ?  
Ori în câmpul nostru luciu unde doar jivine urlă  
Coborâtu-s-a tot cerul, de nu ştii de-i rai ori târlă.  
I-auzi, cântă sfinţii îngeri de te vindecă la rană  
Acteon  
Bag de seamă că în ceruri nu e lume năzdrăvană.  
(mişcă pe Miron)  
Scoal-prietene şi-ascultă cântări sfinte de chimvale  
Coridon  
(făcând mâna streaşină şi ridicându-se pe genunchi)  
Dar, să vezi, măre fârtate, către peştera din vale  
Roi de îngeri şi lumină câtă n-are sfântul soare  
Miron (întinzându-se)  
Măi, ce năbuşală vere, şi aseară, ce răcoare !  
Acteon: Scoală măi şi uite colo să vezi ce n-ai mai văzut  
Miron: E vreun colţ în câmpul ăsta unde Miron n-a şezut ?  
Coridon : Bă, dar orb să fii măi vere, şi tot ai vedea lumina  
Miron : Vreun pârlog ce arde-n vale, asta poate fi pricina.  
Coridon : D-apăi tu n-auzişi glasuri şi cântări cu dulci cuvinte?  
Miron: Parcă n-au trecut, şoimane, pe aici şi mai nainte !  
Ia să mă lăsaţi în pace, că-s sătul eu de palavre,  
Noaptea voi îmi stricaţi somnul, ziua: latră cele javre  
Ştiu că vouă vă prieşte ca să staţi colea la stână  
Îngroşându-vă la ceafă, mâncând brânză şi smântână  
Voi nu staţi cu mine-n pripăt şi nu luaţi vântul în piept  
Coridon : Ori ce-ar fi, să crezi ce spunem, pare-mi –se c-ar fi drept  
  
Corul Îngerilor şi orchestra  
Colind de D G Kiriac  
Moderato, a modo de canon  
În cetatea Betleem/ Am venit ca să vedem  
Pre cel Prunc acum născut/ De din vremuri cunoscut  
Dupe semne c-o să stea/ De deasupra Lui o stea  
Un luceafăr lucitor/Pretutindeni vestitor  
Că venit-a pe pământ/ Fiul Domnului Cel sfânt  
Steaua ne-a călăuzit/ Drumul ei l-am urmărit  
Însă-aici la Betleem/ N-am putut s-o mai vedem  
Ca o taină s-a ascuns / În văzduhul nepătruns.  
(În tot timpul cât se cântă, păstorii stau în genunchi cu mâinile pliate pentru rugăciune, privind fix la stea)   
Miron:   
Acum nu mai am ce zice, fiindc-am priceput, fârtate  
Că n-a fost doar o părere, ci sunt lucruri minunate.  
Povestitu-mi-a bunicul că ar fi proorocia  
Că la Vitleemul nostru va să se nască Mesia.  
Şi că tot la cărţi mai spune că al lumilor Stăpân  
Va avea în loc de leagăn ieslea cu ogrinji de fân.  
Fraţilor, să lăsăm somnul şi să fim mai cuvioşi  
Şi să ne-ndreptăm spre ceata celor buni şi credincioşi.  
Acteon:  
Să-mi iertaţi, măi fraţi, cuvântul, dar vă pun o întrebare:  
Împăratul de-o să afle, nu-i va fi cu supărare ?  
Coridon : Ba i-o fi, că e mai fiară decât lupul din pădure  
Acteon : Hei, şi-apoi ? Mai fost-au şi-alţii cari ajuns-au sub secure.  
Coridon : De, să nu grăiesc o vorbă aruncată-ntr-un ceas rău  
Bine nu i-o fi; c-aicea este cum vrea Dumnezeu.  
Peste zeii lui de piatră, cumpăraţi de la păgâni  
Cu care-a spurcat pământul ăsta-al nostru din străbuni  
Străluceşte ca un soare Dumnezeul lui Avram  
Irod, dară, se topi-va ca un lucru de haram.  
Acteon : Bine mă, voi bateţi câmpii şi-mi daţi zor cu Iehova  
Dar cum ? Iehova se naşte pe aici pe undeva?   
Jehova credeam că este un unchiaş cu barba mare  
Şi, ca să se nască iară, nu vă pare de mirare ?  
Miron:  
Chiar că eşti prostuţ fârtate şi în cap ai doar bureţi  
Păi tu nu asculţi în templu când citeşte din profeţi   
Că spre-a lumii mântuire, un Mesia va să vie  
Să întemeieze-n lume o nouă Împărăţie ?  
Coridon:  
Eu vă rog s-aveţi răbdare cât a soarbe –un blid de linte  
Şi să-mi ascultaţi şi mie visul ce-avui mai nainte:  
Veţi vedea cum că prin mine vă vorbeşte-un prooroc  
Acteon:  
Un cioban nu are minte, nici să umpli-un năpârstoc.  
Miron:  
Leagă clanţa, măi neroade; tu nu ştii că uneori  
Duhul Domnului grăieşte prin gura unor păstori?  
Nu s-a arătat lui Moise şi lui frate-său Aron  
Să-şi lase turma să meargă, să piardă pe Faraon ?  
Dară Jacov, tatăl nostru, nu era păstor în seara   
Când de la pământ la ceruri el îşi sprijineşte scara  
Ca să urce şi coboare îngerii lui Dumnezeu?  
Acteon :   
Tu te duci mai des la templu, că ştii carte, însă eu....  
Miron :  
Tu eşti prost şi-atâta totul; lasă visul să şi-l spuie   
Coridon :  
Acteon (rîzând): Uite o scară; vrea în ceruri să vă suie  
Coridon : (ridică ciomagul să-l lovească)  
Acteon: Iaca tac  
Coridon: C-atâta trebe să mai caşci odată gura.  
Miron : Haide-ncepe şi-o s-asculte şi-Acteon, învăţătura.  
Coridon:   
De cum aţipii, măi frate, mă cuprinse-un vis cumplit:  
Parcă s-aprinsese cerul, acolo , în răsărit.  
Şi din nori aprinşi de flăcări, răsărea un Împărat  
Care nu avea nici spadă şi nici cal înveşmântat.  
El, păstor zicea că este; dar n-avea sac şi ciomag  
Şi-i curgea vorba din gură ca celui mai meşter mag.  
(Ascultătorii devin din ce în ce mai uimiţi şi mai impresionaţi)  
De-ntâlnea un orb în cale, El îndată-i da vedere  
Da-i zicea: ai două haine, să dai una cui îţi cere  
Şi mai zicea că bogaţii pe săraci să n-asuprească  
Şi să fie blând şi darnic cine vrea să moştenească  
Un colţ bun în sânul dulce al părintelui Avram.  
Acteon: Eu să ştiu că merg acolo, azi aş vinde tot ce am .  
Coridon (continuă pasional, iar ceilalţi îl urmăresc într-un crescendo de extaz)  
Şi cum sta pe vârf de munte, jos în poale s-adunase  
Sumedenie de neamuri; părăsiser-a lor case  
Unii îşi lăsară luntrea şi năvod şi pescuire  
Şi mergeau după acela ce-mpărţea la toţi iubire.  
Numai hăt, departe-n zare, se mişca pe o câmpie  
Altă ceată, purtând suliţi, şi-nainte-i o solie  
De-nvăţaţi şi capi de lege, cari spre munte se mişcară  
Şi pe -acel păstor îl prinse şi-n sobor îl judecară.  
Şi-n bătăi, scuipări şi sânge, pe o cruce-l ţintuiră.  
El zâmbia, încât şi gâzii de răbdarea-i se-ngroziră.  
Când fu sufletul să-i iasă, s-a cutremurat pământul  
Şi un trăznet sparse norii... dar n-am auzit cuvântul  
Ce-a grăit, că-mi sări somnul şi....  
Acteon ( fără ironie): mă deşteptaşi pe mine!  
(Umilit şi cucernic): Uite-acuma pricep şi eu, semnele, şi mi-e ruşine....  
(După câteva momente de descumpănire şi teamă sfântă ce-i apucase pe toţi):  
Miron:  
Ce să mai lungim povestea ? Ar fi să pierdem din vreme.  
C-ar mai fi doar o părere, nu avem de ce ne teme.  
Visu-acesta, prevestit e, de ai noştri sfinţi Profeţi  
Hai să ne-nchinăm acolo, ca oameni cinstiţi şi drepţi.  
Mesia, de-o fi acela ce luceşte ca un soare  
Apoi care fericire decât asta e mai mare ?  
Acteon :   
Bine, mergem; dar ce facem, măi fârtate, oilor?   
Le lăsăm aşa în voie, pradă bună lupilor ?  
Noi, altă avere n-avem şi-avem case şi copii.  
Coridon :   
Oile le pierzi ? dar Mielu-mparte multe alte bucurii.  
Nu uita că mori ca mâine şi nu iei cu tine-n cer  
Nici chiar lutul.  
Miron Fapte bune  
Coridon : Singurele ce nu pier.  
(Începe a cânta fiecare-n parte, acompaniat de orchestră ):  
Coridon :  
Eu am două mii de oi/ tot codalbe şi plăviţe  
Am să-i duc doi mieluşei/ mititei şi bălănei  
Preamărire lui Hristos  
Domnul Cel prea luminos  
Acteon   
Înspre Vitleem voi trece/ şi- i voi duce un berbece  
Cu corniţe răsucite/ şi cu flori mândru gătite,  
Că e împărat Hristos/ Soarele Cel luminos.  
Miron :  
La-mpărătescul locaş/ eu, păstor lângă oraş  
O biseric-am să-i fac/ Să fie la toţi pe plac  
Din peşteră păstorească/ biserică creştinească  
Împăratului Hristos/ Domnul Cel prea luminos.  
(Toţi trei înaintează în faţa scenii şi cântă împreună cu corul şi orchestra):  
Colindul:  
Trei păstori se întâlniră / Trei păstori se întâlniră  
Raza soarelui, floarea soarelui / Şi aşa se sfătuiră  
Haideţi fraţilor să mergem / floricele să culegem  
Şi să facem o cunună/ s-o-mpletim cu voie bună  
Şi s-o ducem lui Hristos/ să ne fie de folos.  
(Pe măsură ce cântul se îndreaptă spre sfârşit, păstorii pornesc spre fundul scenei în direcţia grotei dela Betleem, iar cortina cade foarte încet).  
  
ACTUL III  
(Decorul actului I)  
Cor şi orchestră, din ce în ce mai pronunţat, marşul de la început pe muzica lui Georges Bizet  
  
Marşul Regilor   
  
În zori am dat de-alaiul minunat  
A trei mari regi ce se duceau departe  
În zori am dat de-alaiul minunat  
A trei mari regi p-un lung drum înşirat. Etc......  
  
Scena I  
Gaspar, Melhior, Baltazar, trei magi în costumele timpului  
Gaspar   
Regi măreţi, care vi-i sfatul dacă steaua s-a ascuns ?  
Baltazar:  
Cer senin de-aveam azi-noapte, aşi fi studiat de-ajuns.  
Totuşi, dup-a mea părere, steaua se va ivi iară  
Melhior:  
Vorba este c-avem termen să-l aflăm în astă seară  
Căci atunci, ce-ar zice lumea despre-ntreaga noastră ştiinţă?  
Baltazar:  
Mă bazez pe-nvăţătura-mi îmbinată cu credinţă.  
Şi părerea mea v-am spus-o  
Gaspar: Să nu-ntrebăm pe Irod !  
Baltazar: Irod e certat cu cartea, cu morala...  
Melhior: Un nărod  
Care stă fără sfială-n fruntea oştii păgâneşti  
Şi e putred până-n oase de păcate omeneşti.  
Nu-i vorbă, poporul ăsta nu merită altă soartă  
E mai mort ca un cadavru, e mai mort ca Marea Moartă  
Dar, oricât, nu-i regesc lucru să batjocoreşti o ţară  
Cine nu-nţelege asta, nu e rege, ci ocară!  
Gaspar:   
Hai să ne oprim o clipă şi să-i cerem o-ntâlnire  
Într-un loc  
Melhior: Aicea, chiar că nu e timpul de gândire.  
N-am plecat în vizitarea împăraţilor vecini  
Nu uitaţi că azi noi suntem nişte simpli pelerini.  
Baltazar:  
Vom strica vorba degeaba. Irod, după câte-aflai  
E atât de strâmt la minte, încât vracii lui...  
Gaspar: Vai, vai,  
Vai de ţara-al cărei rege se conduce după vraci.  
Melhior: La evrei povestea-i veche: vracii lor, ce să le faci ?  
Irod crede că se-aude că Mesia-i pământean  
Că se naşte să-i ia tronul...  
Baltazar:  
Pângărit de un tiran.  
Ba nu-i rău să ne petrecem câteva clipite-n şagă  
Să-l încolţim cu-ntrebarea, să vedem: o să-nţeleagă  
Că noi, cititori în stele, dacă suntem, suntem regi  
Şi că de-am pornit încoace, nu suntem nişte pribegi.  
Noi, ne vom purta cu cinste, vom vorbi cuviincios  
El de-şi va-njosi coroana şi va fi răutăcios,  
Apoi, vom găsi cuvinte inspirate de credinţă  
Să-l punem la-ncurcătură şi să cadă-n umilinţă  
(Se aude un sunet prelung de trâmbiţă)  
Gaspar:  
Un semnal de peste ziduri, cineva pare că vine...  
Vreun paznic ne zărit-a...  
Melhior: Tot ce ne-am dorit !  
Baltazar:  
Mai bine;  
Că nevoie de-a trimite vreun sol,nu mai încape.  
  
Scena II  
Aceiaşi, un centurion  
Centurionul (oprindu-se în poartă, se uită înapoi)  
O voce ( din interiorul curţii palatului )  
Împăratu-acum consultă tocmai murmurul de ape  
Vezi de caută cu grije cei trei regi din răsărit  
Melhior: Câteşi trei, aici aşteaptă  
Centurionul: Jupiter fie mărit !  
Dupe voi, o lume-ntreagă de oşteni, fără odihnă  
Caută întreg oraşul şi voi povestiţi în tihnă.  
Împăratul, chiar acuma, pe toţi trei vrea să vază  
Baltazar:  
Suntem gata să răspundem; luna este la amiază  
Şi ni-i grabă să ne ducem către locul de-nchinare  
Unde trebuie să nască Impăratul cel mai mare.  
Du-te la Irod şi-i spune că trei regi aşteaptă-n poartă  
Că-s grăbiţi, că-ntreg alaiul prin Jerusalim se poartă  
Şi că e rugat să vină ca să fie salutat  
După care, vor purcede  
Centurionul:  
De, e lucru cam ciudat  
Melhior: Vizită-n palat nu-i facem; dac-avem ceva de-ales  
Se va hotărî aicea  
Centurionul: Crailor, am înţeles ! (iese)  
  
Scena III  
Craii ( singuri)  
Baltazar:  
Poate că era mai bine să ne ducem noi la el !  
Melhior:  
Ba, cum i-obosit de vise şi muncit, se face miel.  
Oricât de pornit veni-va, noi nu-i facem temenele.  
Chiar la vorbe de ocară, nu ne sinchisim de ele.  
Trage spada? Noi n-o tragem; îl împungem cu privirea.  
Gaspar: Nu cu spada se câştigă cerul,  
Baltazar: Viaţa,  
Melhior: Nemurirea...  
Îngerul când ne chemat-a din a noastre ţări cu soare  
Nu ne-a-ncredinţat pieirii, ci steluţei călătoare.  
Orice om în a lui viaţă e condus de-o stea anume.  
Curaj, dar ; şi-a noastră faimă s-o lăţi-n întreaga lume.  
(Se aude trâmbiţat prelung şi Irod apare urmat de curteni. Salută dupe obiceiul romanilor. Regii răspund, salutând oriental.)  
Scena IV  
Aceiaşi, Irod:  
Irod: Era bine ca-ntâlnirea să fie, după cădere  
Într-o sală de primire, mai regeşte...  
Melhior: De părere  
Noi am fost să fie-aicea; ne iertaţi, v-am obosit  
Irod: Bun venit vă poftesc, dară  
Toţii Craii: Majestate, bun găsit !  
Irod: Regilor cu strae mândre şi cu strălucit alai  
Cum de v-aţi pornit deodată la un drum, atâţia Crai ?  
Unde mergeţi ? La plimbare ? Încotro? Spre care ţară?  
Baltazar:  
Sire, încotro pornit-am, va s-ajungem astă seară.  
Ne cam miră întrebarea pusă de un rege care  
Stă vecin lângă minune şi nu-i gata de-nchinare.  
Noi venirăm pân-la tine ca să aflăm desluşire  
Încotro se află locul dătător de mântuire.  
Irod:  
Bine, dar, până aicea, cum de n-aţi rătăcit drumul  
Şi de ce, oprirea voastră fu tocmai Jerusalimul ?  
Gaspar:  
Pân-aicea, o steluţă ne conduse pas cu pas  
Şi-n cetate cum intrarăm, pe-ntuneric am rămas.  
Şi, citind în cărţi, văzurăm, din profeţi cum se vesteşte  
Că Mântuitorul lumii...  
Irod: .. e ceva ce mă uimeşte.  
Prooroci, stea călătoare şi-un mântuitor de lume  
În regatul meu ? Credeam că numai vracii, doar, sunt buni de glume.  
Vă văd oameni cu bărbi albe şi purtaţi sceptru de regi  
Dar ce spuneţi, nu sunt vorbe de bărbaţi cu minţi întregi.  
Eu ştiu că peste Iudeea şi pe-acest bătrân norod  
Împuternicit de Roma sunt doar eu; nu-s eu, Irod ?  
Nu-i a mea această spadă ? Ăst palat nu este-al meu ?  
Poate dorm; nu-s eu, acesta ? Spuneţi: eu sunt, ori nu-s eu ?  
Sfetnicul bătrân (ebreu dintre sinedrişti, socrul lui Irod):  
Luminate, nu-i nevoie să te tulburi peste fire  
Oamenii veniră numai ca să-ţi ceară desluşire:  
Ştii ceva despre Mesia cel proorocit în cărţi ?  
Despre care ei aflat-au că se naşte-n aste părţi ?  
Irod:   
Eu, să ştiu ? Eu stau cu nasul, toată ziua-n papiruse ?  
Voi, răspundeţi: ce preziceri, pentru el, stau în cărţi scrise ?  
Baltazar:  
Dacă-i vorba după carte, pierdem vremea în zadar  
Toate cele le citit-a astronomul Baltazar.  
Noi când am pornit pe cale, acum un an şi mai bine  
Studiasem tot ce scris ie; şi, de te-ntrebăm pe tine  
Datoria doar ne facem, să nu te nesocotim;  
Găsim că-i treabă regească c-am venit să te vestim.  
Am dorit să te cunoaştem, să vedem pe norocosul  
Pe ale cărui meleaguri va să se nască Cristosul.  
Că aicea se va naşte şi în noaptea asta chiar,  
Nu încape îndoială..  
Irod (brusc): Nu se poate ! Aşa dar  
Dupe-o stea, o viziune, voi mi-aţi zăpăcit poporul  
Care forfote pe uliţi căutând mântuitorul  
Aţi ţinut mult ca în treacăt să v-abateţi şi la mine ?   
N-aţi ştiut că spada asta... ( o trage)  
Melhior: N-o atinge; e ruşine  
Ca în noaptea asta mâna-ţi, măcar, să atingă spada  
Că eşti mare şi puternic cu asta vrei să faci dovada ?  
Pleacă-ţi capul; e mai bine ; şi te roagă ca şi noi  
Să ni se dechidă calea către El.  
Irod:   
E vai de voi  
Lucrurile de-or sta altcum şi v-oi prinde cu minciuna.  
Mulţi spioni au dat pe-aicea; dar i-am prins întotdeauna.  
Gaspar:  
Nici n-am bănuit vreodată să-ntâlnim în lunga cale  
O primire-aşa anostă ca-n ţara Măriei Tale.  
Păi, de ne era dorinţa ca să-ţi tulburăm norodul  
Nu-ţi mai ciocăneam la poartă; dezlegam noi singuri nodul.  
Noi spioni ? Spionii pleacă cu împărătesc alai?  
Cu sute de robi, cămile şi curteni călări pe cai ?  
Încărcaţi de daruri scumpe pentru Mesia gătite?  
Părăsind popor şi tronuri, dupe basme născocite ?  
N-avem arme, o, Iroade; căci n-am plecat la război  
N-avem platoşi de aramă; dar purtăm aici, în noi  
Nestrămutata credinţă în ceea ce va să fie:  
Despre un Prunc sfânt ce-L naşte feciorelnica Marie.  
Eram toţi la Craiul-frate, Baltazar învăţătorul  
Petreceam frumos la nuntă; îşi căsătorea feciorul.  
Peste noapte, fiecărui i s-a arătat în vis  
Îngerul Gavril, şi-i spuse: Să porneşti, căci este scris  
Că la Betleem, cu daruri, să te duci şi să te-nchini.  
Noi, tustrei, şi visu-acelaşi, regi astronomi, buni vecini:  
Eu, o stea dupe tărie vă voi da să vă conducă.  
Baltazare, ai cuvântul:  
Baltazar:  
Ce cuvânt ? Cu gând de ducă  
Ne gătirăm fiecare, dupe cum ne cere rangul.  
Vremea când sosi  
Gaspar: Nainte, Baltazar !  
Gaspar şi Melhior: Noi ţineam hangul...  
Irod:  
Sunteţi şi glumeţi acuma; vă dă mâna, oameni mari  
Regi şi cititori în stele, astronomi şi cărturari  
Cu ţări dulci, cu mândru soare şi izvoare cristaline..  
Ia-n să fiţi colea-n Judeea, veşnic pizmuiţi, ca mine!  
Mie cine vru să-mi spună despre-o naştere divină?  
Sunt iudeu; dar mama-mi dete creştere-n lume streină.  
Fericit e acel rege care datina cunoaşte  
Care suge-al ţării lapte şi-apoi neamul lui îl paşte.  
Acel rege simte-ntocmai ca ţăranul de la plug  
Care pe plugar cunoaşte, sapă, coasă, tăfălug...  
Eu, sărmanul, ce văzut-am decât capete tăiate  
Sânge din belşug, ospăţuri şi spinări încovoiate!  
Cine dintre scribii- aceştia, mi-au deschis cărţile sfinte  
Pentru ca acuma, gura-mi, desluşiri să vă cuvînte ?  
Melhior:  
Ba, eu, pe cât ştiu, în cartea Isaiei Proorocul  
Spune că în Vitleemul Judeii se află locul  
Unde va veni Mesia să ia trup dintr-o fecioară  
Adumbrită de puterea unui Duh Sfânt..  
Irod (oţerindu-se):   
Mă-nfioară  
Credinţa atât de oarbă ce pe voi vă stăpâneşte !  
Mă-nchin înaintea voastră şi aşa fiind, fireşte  
Vă fac adânca rugare ca să rămâneţi la mine.  
Nu-i frumos, trei regi să-ntrebe la-ntâmplare pe oricine.  
Neamul ăsta de bicisnici nici nu înţelege bine  
Ce înseamnă oaspeţi nobili; împietriţi în nesimţire  
Ei pun capul în cenuşe şi îşi bat cu pumnii pieptul  
Omorându-te cu Legea...  
Sfetnicul:  
Luminate, aveţi tot dreptul  
Însă cărturarii noştri fură oare întrebaţi ?  
Irod (teribil, rîzând nervos)  
Cărturarii ? Centurioane, voi să fie ascultaţi !  
Vreau să vadă oamenii-ăştia pe-ai Judeii farisei.  
Chiam-aicea Sanhedrinul, fiindc-aşa naiv fusei  
Şi nu cercetai Scriptura, nu-ntrebai pe învăţaţi  
Rău ce-mi pare, dragi prieteni că n-aveţi pe ce să staţi.  
Centurionul:  
Învăţaţii laolaltă în sala de chibzuire  
Cercetează tocmai cartea cu astă proorocire.  
Irod:  
Spune-le să vină-aicea, să le auzim cuvântul  
N-or fi-n stare să răspundă, îi fac una cu pământul  
(Centurionul iese, cărturarii şi fariseii vin cântând un imn de slavă lui Jehova)  
  
Scena V.  
Aceiaşi, Corul cărturarilor şi fariseilor  
  
(cântă acompaniaţi de orchestră Imnul din Opera Moise de Rossini. In depărtare se aude în pauze o vioară care cântă acelaş imn Dal tuo stellato soglio, prelucrat de Paganini ):  
Din înstelat locaşu-ţi, o, Doamne, ne priveşte  
De păcătoşi ai milă, de-al tău, de-al tău popor  
Ne dă putere, Sfinte, necazul să-ndurăm  
Ţie ne rugăm. Ţie ne rugăm.  
  
Susţine-n noi credinţa ca-n veci să adorăm  
Şi Sfântului Tău Nume în veci să ne-nchinăm.  
Tu eşti Părinte bun, Tu eşti Părinte bun.  
Tu ce cu-a ta putere, ordoni la elemente,  
Măreţ, puternic sprijin fii celor rătăciţi.  
În aste imnuri triste coboară-o, Doamne, Tu eşti Părinte bun.  
Tu eşti, tu eşti prea bun !!!!...... Amin...  
(Învăţaţii salută pe Irod şi rămân înşiraţi toţi în stânga scenii. Irod cu suita ocupă centrul. Magii, dreapta scenii. )  
Irod:  
V-am aşteptat cu răbdare deşi nu e timp de rugă  
Micheia  
În numele tuturora, mă închin, supusă slugă  
Era ceasul rugăciunii şi ne facem datoria  
Irod:  
Credeam că vă bateţi capul să aflaţi despre Mesia.  
Osias:  
Semnul vremii nu e încă şi te turburi fără vreme  
Irod:  
Ce ? Când forfotă o lume, voi îmi spuneţi : nu te teme ?  
Când magi, cititori în stele, îmi spun lucruri minunate,  
Voi, cu mutre de făţarnici şi cu frunţi înseninate  
Spuneţi că n-a sosit vremea şi că pot fi liniştit?  
Ana  
Ca Irod pe lume altul nu este mai iscusit.  
Şi mă mir cum, Luminate, poţi pleca a ta ureche  
Să asculţi minciuna unor mincinoşi fără pereche.  
Îi cunoaştem noi pe magii făcători de calendare  
Pe cititorii de stele care nu plătesc vreo dare  
Dacă, din tolba regească aruncă-n al nost-popor  
Zâzanie şi revoltă drept un biet mântuitor  
Melhior:   
Avem voie, Majestate ?  
Baltazar:   
Frate, nu te tulbura  
Vom răspunde cei din urmă  
Irod: (lui Baltazar): Cum voieşti Măria Ta !  
Marii preoţi au cuvântul, fiind vorba de o-ntâmplare  
Ce se desfăşoar-aicea-n ţara lor şi nu-n oricare..  
Ana:  
Aşa dară, deschid cartea unde Isaia zice  
C-o fecioară fiu va naşte şi c-aceea, prea ferice  
Se va coborî din David. Pruncul ei, Emanuel  
Se chema-va. Unde însă, nu pomeneşte nici el.  
Micheia:  
Ba n-ai citit tocmai bine cartea marelui Profet:  
Acolo spune anume că va fi din Nazaret  
Adică-n vecinătate, nu ştiu locul cum să-l chem  
Irod (nervos): Scurt de minte !  
Avdia: Luminate, pare-mi-se Vitleem  
Irod: Ţi se pare, nu ştii bine, cum ştiu magii, he he hei,...  
Voi citiţi pe cărţi soioase, ei în stele  
Ana :   
Dacă vrei  
Să ştii, după legea noastră, ai un pic de îndurare  
Şi ne lasă să răspundem fără de cutremurare.  
Marele profet Mihea zice-n sfintele lui cărţi:  
Şi tu Betleeme, mare fi-vei în aceste părţi  
Căci din tine se va naşte păstor poporului meu  
Asta-nseamnă că-i al nostru: Mesia va fi iudeu.  
Irod: Altceva mai pipăelnic, mai pe şleau, mai desluşit.  
Micheia: De, poate şi proorocii, ici colea să fi greşit.  
Ana: Asta nu se poate; sfinţii cei plăcuţi lui Jehova  
Nu se spune nicăierea c-au greşit pe undeva .  
Micheia: De ce dară, Osias zice în a sa proorocire:  
Din Egipt voi chema fiul!  
Irod: Asta este peste fire!  
Voi cu toţii studiaţi legea, dar în lege vă-ncurcaţi  
Ana: Nu sunt toţi tari în Scriptură  
Irod: Ca p-o minge m-aruncaţi!  
Altceva mai bun!  
Ana: Să caut ce ne spune Ieremia  
Avida: Tot mai tare-n prevestire e slăvitul Isaia.  
Ieremia spune numai: că va fi plângere-n Rama  
Că Rahel va plânge fiii  
Irod: D-asta mai c-aşi ţine seama !  
Avdia: Da, va fi plângere multă şi pe mame jale mare  
Căci li se vor tăia pruncii, de ostaşi, pe cât îmi pare .  
S-o chema Nazarineanul cel ce se va-naşte atunci  
Irod: Cum văd eu, în noaptea asta o să vă cam pun la munci !  
Micheia: Tot mai lămurit îmi pare prea măritul Isaia  
Când spune că proorocitul prunc-care va fi Mesia-  
Se va naşte între mare şi între râul Iordan  
Între ţările Naftali, Zabulon şi a lui Dan.  
Că aceste ţări, din beznă vor fi scoase la lumină  
Dacă nu spune şi ziua, eu nu cred să am vreo vină....  
Ana: El va alunga pe diavoli şi bolnavi va vindeca.  
Irod: De voi trăi pân-atuncia, pe toţi vă voi spinteca !  
Ana: Da, însă Hosia zice că Mesia va veni  
Pentru păcătoşi, lunatici... pentru a-i înzdrăveni.  
Deci: că nu-s semnele vremii, nici nu-ncape îndoială,  
Dreptul Maleahi zice şi eu spun fără sfială:  
Că-nainte de Mesia, va sosi un vestitor  
Irod: Poate Hermes, negustorul  
Ana:  
Eu sunt foarte ‘ncrezător  
În aşa proorocie, când în scrierile sale  
Pune -naintea Mesiei un pregătitor de cale  
Şi Isaia mai spune că: Mesia nu-i de loc  
Rege pământean, El fi-va cel mai mare prooroc !  
El va face judecata vestită păgânătăţii,  
Şi cuvântu-i va fi tunet împotriva răutăţii.  
Şi la glasul judecăţii nu va fi jale pe uliţi  
Şi soldaţi nu vor împunge vinovaţii cu-a lor suliţi.  
Feştilele fumegânde n-or apuca să se stingă  
Trestiile mlădioase n-or apuca să se frângă  
Pân-ce Duhu-i nu va trece la victorie deplină.  
Irod:  
O, destul, destule vorbe; eu, lumină vreau, lumină !  
Să vedem ce spun acuma magii de la răsărit  
Astronoame Baltazare, ai cuvântul  
Baltazar:   
Prea mărit  
Să fii strălucite Rege, pentru-atâta-nţelepciune  
Pentr-atâta dărnicie cu care dai iertăciune  
Unor oameni cari se cheamă sfetnicii Măriei Tale  
Mie unuia mi-e scârbă...  
Melhior şi Gaspar (deodată):  
Iară nouă ne e jale  
Ana (vrea să protesteze):  
Irod: Nici o vorbă ! Ei tăcură ca şi când n-avură grai.  
Baltazar: Şi-i târziu şi ni-e de grabă  
Gaspar: Şi ne-aşteaptă un alai.  
Baltazar:   
Deci, voi căuta, o, Rege, să vorbesc cât mai puţin  
Şi-apoi n-aş vrea pe un Rege în picioare atât să-l ţin.  
Ceia ce s-a spus din carte şi chiar prin gurile lor  
Noi ştiam de mai nainte şi am spus-o tuturor  
Tocmai de-aia, astă seară ne găsim în ăst oraş  
Încrezători că-n chiar noaptea asta, micul îngeraş  
Pe aici, de tot aproape, cu toată slava cerească  
Va lua chip de om ca cele scrise să se împlinească.  
Dar, desigur, întrebarea o să fie: cine-o spune ?  
Şi-atunci cer îngăduială să povestesc o minune:   
(pauză)  
Eram tânăr şi ferice, şi iubeam pe o regină  
Care domnea peste Saba şi era de farmec plină.  
Dar ea m’a trădat; şi-atuncia, am căzut în mâini dujmane.  
Fui zdrobit în bătălie şi cu trupul plin de rane  
Am zăcut: o lună, două, nu mai îmi aduc aminte.  
Ştiu atât: c-am văzut moartea; însă ea, o, Doamne Sfinte  
Ea se mărită cu altul. Mă făcui, mai târziu, bine.  
Dar, în loc s-o uit, aicea, se topea inima-n mine  
Fiindcă ea era mai bună decât visul; ca dorinţa  
De frumoasă şi vioaie. Şi ca să-mi impun voinţa  
Am chemat bărbaţi la mine cu cap bun şi suflet rece  
Şi m-am pus să fac ştiinţă. Ce frumos e a-ţi petrece  
Nopţile, citind în stele despre-a omenirii soarte  
Şi-am uitat a mă mai teme şi de viaţă şi de moarte.  
Adevăr nu este altul decât singur Dumnezeu.  
Şi, tot privind cu ocheanul, iată ce am văzut eu:  
O steluţă mititică, dar mai vie decât toate  
Care stete în lunetă pân-la ziuă-ntreaga noapte.  
Apoi a venit un înger şi-mi şopti lângă ureche:  
Să urmezi steluţa asta, mândră fără de pereche  
O urmezi un an de-a rândul pe pământul ca un ou  
Până dai de-un prunc în iesle, între un măgar şi-un bou  
Fiindc-acela fi-va singur, împărat peste-mpăraţi.  
Şi-am plecat, luînd la dreapta şi la stânga pe-aceşti fraţi.  
Melhior:   
Şi-am înfrânt făţărnicia şi, încrezători în stea  
Am pornit cu-alai şi daruri până unde stătu ea  
Gaspar.  
Am fost vărsător de sânge şi-am înăbuşit cruzimea  
M-am văzut mic şi nemernic, am concediat oştimea   
Şi, propovăduind pacea în întreg regatul meu  
Am făgăduit să nu stau pân – nu văd pe Dumnezeu.  
Şi-am tot mers. Şi, ce e frica ? Nici o frică n-am simţit  
Şi-n drum n-am urmărit alta decât chipul prea-sfinţit.  
Baltazar:  
Iar aicea, chiar la poarta-ţi, îngeri iar văzui în cale  
Cari cântau: Mărire-n ceruri, pace popoarelor tale !...  
Irod (Pare gânditor, dar este speriat şi agasat):  
Voi m-aţi năucit cu totul şi v-aş chema visători!  
Dar, dacă în faţa morţii, voi zâmbiţi nepăsători...  
Voi plutiţi deasupra lumii încărcată de păcate  
Şi nu vă-nchideţi ca mine în celule ferecate.  
Voi citiţi pe ceru-albastru şi-aveţi inima senină.  
Mergeţi dar şi cătaţi singuri izvoraşul de lumină.  
Veţi descoperi misterul ? Trimiteţi la mine crainic  
Vreau şi eu în noaptea asta să fiu iertător şi darnic.  
Cu alai şi slugi, cu daruri, să merg şi eu să mă-nchin  
(către sfetnici)  
Voi duceţi-vă! Al meu suflet poate va scăpa de chin  
Hai, întoarceţi-vă-n templu şi mai ticluiţi vreo jalbă  
Către Cezar ; vedeţi, spuneţi că nu-mbrăcai toga albă  
Şi c-am spus la oaspeţi vorba ruşinoasă că-s Judeu !  
Ana (şi dupe el toţi, cu mâinile la piept)  
Luminate, niciodată noi....   
Irod ( făcând un gest ) Destul, o, fariseu !  
(Fariseii şi cărturarii pornesc spre poartă cântând. Irod salută pe magi şi porneşte şi el cu suita încet spre poartă. Poarta se închide greoaie, cântecul se pierde încet)  
Gaspar : Am pierdut atâta vreme fără pic de folosinţă  
Melhior: Ori şireţi sunt cărturarii ori sunt plini de neştiinţă  
Baltazar: Ori se încăpăţânează a susţine că doar ei  
Sunt chemaţi să înţeleagă cele scrise  
Gaspar: Sunt mişei  
Şi Irod un prost, ce-acuma, săturat de-atâta sânge  
Are remuşcări, vedenii şi putere doar de-a plânge.  
Să pornim; şi ţinta noastră să ne fie Vitleemul.  
Mergem drept, căci tot aicea e imboldul, e îndemnul  
(arată inima)  
(Pornesc maşinal ; corul începe dulce şi mistic)  
Corul :   
Plecarea magilore: colind de D. G. Kiriac  
Allegro.  
La la la la  
Dacă Magii au plecat  
De la Craiul fermecat  
Steaua iar le-a răsărit  
Drumul ei l-au urmărit  
Pân’ n-a fost oprită sus  
Unde s-a născut Iisus  
Magii dorm visând şi-aşteaptă  
Răsplătirea lor cea dreaptă, la la la la........  
  
Scena VI  
Irod/Sfetnicul bătrân  
Irod (tremurând de mânie şi enervare)  
M-am urcat în turn de-a dreptul să citesc şi eu în stele  
Şi din cer veni un cântec, pleoapele se închid grele  
Şi văzui în fundul minţii, într-o clipă, ca-ntr-o noapte...  
Iar un spirit la ureche îmi rosti aceste şoapte:  
Regii-au dispărut în beznă conduşi numai de o stea  
Şi-n cale numai de tine unul altui povestea.  
Unul dintre ei, mai tânăr, mai frumos, mai învăţat  
Le-a spus: taina este taină: nu vom spune ce-am aflat.  
Şi, m-am coborât în grabă, căci m-a prins un frig cumplit.  
Sfetnicul :   
Să dau ordin să se-aducă ceva pentru învelit ?  
Irod:   
Dacă frigul este-aicea (arată inima) cu ce -l poţi îndepărta ?  
Sfetnicul : Cu încredere deplină în înţelepciunea ta.  
Irod: (privind în urma regilor)  
Cum v-aţi depărtat oracoli ? O, de ce nu veniţi iară ?  
Căci va fi plângere mare, sabia va merge-n ţară.  
Pe toţi preoţii lui Jahve îi voi mai scurta c-o palmă.  
(gândindu-se la copilul Mesia):  
Şi nici tu nu scapi, copile, de regeasca mea sudalmă.  
Sfetnicul  
Rege, ăsta mi-este capul, ţi-l pot pune la picioare  
Irod: (continuând cu înverşunare):  
Pământul va face spume ca a apelor vâltoare  
Da, se va-nroşi şi apa, că va curge sânge mult  
Căci de vraci şi de-ai mei sfetnici eu nu vreau să mai ascult.  
Sfetnice, două preziceri se-mpliniră pân-acuma  
Una, că o stea se stinge şi un tron piere ca spuma.  
Înştiinţarea nou sosită poate fi şi rea şi bună.  
Orişicum, până acuma s-o primim ca pe-o arvună  
Deşi arvuna aceasta pare-a nu fi-nşelătoare  
Dar spectacolul, vederea, e de tot îngrozitoare.  
Uite, se zbârleşte părul pe trupul ăsta regesc  
Capu-mi urlă ca o moară de simt că înebunesc.  
Cugetul meu mă îndeamnă ca să fac un nou măcel,   
Dar pe cine tai? Dujmanul, unde este ? Cine-i el ?  
Haidem sfetnice să mergem, căci se revarsă de zori  
Şi nu-i vară să ne cânte în stufişi privighetori.  
Haide, să amăgim lumea cu chip vesel fericit  
Chipul trebue s-ascundă ce creerul a gândit.  
(Intră amândoi în palat, palatul se luminează roşu de aprinderea cerului în răsărit. Corul izbucneşte. Scena este în plin întuneric.)   
Corul (cântă pe melodia de D. Chirescu în timp ce apare arhanghelul Gabriel care stă în mijloc cu spada întinsă spre palat ):  
Sfânt Sfânt, Sfânt, este Domnul Savaot.  
Plin e cerul şi pământul de mărirea ta. Osana Osana întru cei de sus ! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului  
Osana întru cei de sus !  
  
ACTUL IV  
(Acelaş decor ca-n actul 3)  
Scena I  
Centurionul, Sfetnicul şi doi soldaţi romani.  
  
Centurionul:   
Au trecut trei zile- aproape şi cei regi nu mai veniră  
Sfetnicul:   
Şi, dupe semnele date, cele scrise se-mpliniră.  
Astăzi se-ntruneşte sfatul pentru ca să hotărască  
Dacă, de toţi pruncii, ţara trebuie s-o curăţească  
Eu, unul, pe jumătate, sunt ieşit din balamale;  
N-am gustat în două zile decât câteva curmale  
Iar bătrâna mea soţie într-atât s-a speriat  
Fiindcă d-atâta cruzime, poporul s-a-nfuriat !  
Nu mai vrea să ţină seama de nimica şi de nime..  
Centurionul:  
Bine, dar, copiii ăştia nu sunt numai din prostime.  
Un măcel aşa de groaznic nici că s-a mai pomenit  
Să s-aleagă numai pruncii; împăratu-a-nebunit  
Parc-ar fi stană de piatră, nu mai are simţăminte  
Sfetnicul: Vezi, el n-a fost niciodată şi n-o să fie părinte  
Centurionul  
Cred că de-o afla Cezarul n-o să mai fie nimica.  
Sfetnicul: Şi împărăteasa, biata, plânge toată ziulica,  
Şi-i îmbrăţişează gâtul şi sandalele-i sărută  
El nici nu apleacă ochii şi în furie se frământă.  
Crede, el, nenorocitul că, făcând aşa tăiere  
Va ucide pe Mesia.  
Centurionul  
Ce stranie mângâiere!  
Şi, soldaţii refuzară aşa cruntă misiune  
Un roman nu e capabil de aşa deşertăciune.  
A tocmit cu plată mare o ceată de derbedei  
Să-mplinească –aşa ispravă.  
Sfetnicul: Sper că nu vor fi Iudei !  
(Din depărtare se aude un vaer mare şi o jelanie cântată. Cei din scenă rămân nemişcaţi, ascultând o clipă, îngroziţi)  
Auzi, a-nceput urgia; se îndreaptă spre cetate  
Centurionul  
Da, dar şi răscoala-i gata; cetele înfuriate  
Pregătesc un atac groaznic, chiar asupra lui Irod  
Sfetnicul: E puternică Cetatea!  
Centurionul  
Da; dar capu-i e nărod.  
(Corul se desluşeşte din ce în ce mai bine. Cântă O puternice Iroade de D. G. Kiriac).  
Corul:  
O, puternice Iroade / mii de lumi sunt supărate  
C-ai făcut un mare rău/ Negândind la Dumnezeu  
C-ai ucis nenumăraţi / Prunci sărmani nevinovaţi  
Îngerii s-au speriat / Dumnezeu s-a mâniat  
Rânduit-a Dumnezeu/ Împărat în locul tău  
Pe Iisus Hristos mărit / Mesia Cel mult dorit.  
  
Scena II  
Aceiaşi, Irod, Împărăteasa  
Irod ( vine furios, ea se ţine dupe el şi în scenă îi cade în genunchi)  
Nu-i destul! Setea de sânge, viu fiind, n-oi sătura-o.  
Doamna:  
Pe cenuşa mamei tale, te conjur ; pe viaţa-mi: na-o !  
Uite, nu mă scol de-aicea, taie-mi capul; dar, sfârşeşte !  
Sângele de prunc îneacă pe-orice mamă !  
Irod: Înebuneşte  
Chiar acum, de vrei; te-ntinde la pământ, te scoală iară,  
Rupe-ţi haina de pe tine, fă-mă-ncaltea de ocară,  
Despuiată şi cu părul despletit, plin de scaieţi  
Du-te, strânge de pe uliţi hârci schiloade de băieţi,  
Fă-le salbă şi le poartă pe plăpândul tău grumaz  
Şi te-i vindeca de spaimă !  
Doamna (aiurând): Mare dulce, blând talaz  
Cer albastru, plin de stele, cum mai plângi picuri de rouă  
Când atâtea mame varsă lacrimi pentru-o groapă nouă ?  
Cum fui eu ursită astăzi să suport aşa durere ?  
Dumnezeule-al tăriei, cum de mi-ai mai dat putere ?  
O, de l-aş întoarce-o clipă din adânca-i rătăcire  
Şi pe-atâţi copii ai ţării să-i scutesc de la pieire !  
Irod:  
Când săgeata ucigaşe aruncat-a fost, ea zboară  
Şi n-alege; te fereşte, deci din cale-i !  
Doamna : Că m-omoară ?  
Asta vreau; arunc-o dară ! (Se ridică şi dezgoleşte pieptul)  
Irod:  
(trăgând jungherul): Fugi, femeie, că acuma  
Îmi spăl junghiul, nu mă face; he ! te-ai întrecut cu gluma !  
Sfetnicul:  
Şaptezeci de ani ca clipa îmi călătoresc prin faţă;  
Dar, ce văd, nici auzit-am, nici chiar în întreaga-mi viaţă.  
Ginere şi împărate, însuşi cerul te- ameninţă.  
Nu-l vezi negru ? Să te rabde, nu-i mai este cu putinţă.  
Şi-apoi, nu-ţi pare prea lungă noaptea asta ? I-e ruşine  
Zilei ca să mai apară; S-a-ngrozit şi ea de tine !  
N-auzi cântece de jale ? N-auzi urlet de norod?  
Taţii-aicea năvăli-vor ca să-ţi cânte de prohod.  
Irod:   
Taci, znamenie bătrână; cobe, că te crăp în două !  
Cântă-n pod o cucuvaie pentru domnia cea nouă.  
Ori, poporu-i cucuvaie ? Păi atunci voi fi eu, vultur !  
Sfetnicul:  
Înaintea avalanşei, vulturul devine flutur.  
Şi-apoi, nu odată, şoimul fu ucis de-o cucuvaie.  
Irod: Destul, zic ! Uit tot, şi-acuma dau poruncă să te taie !  
Sfetnicul : (tace şi se închină)  
Rău îmi pare că azi, sfatu-mi, nu mai are însemnare  
Doamna: Vai de capul ce de sfetnici l-aşa vremi, nevoie n-are.  
Înţeleg dacă omorul care-l faci ţi-ar da izbândă;  
Însă, oricât sânge-ar curge, fiara-ţi fi-va tot flămândă.  
Şi-apoi, cârmuirea-ţi aspră presărată doar de rele  
Singură-ţi va-nfige junghiul sângerat, până-n prăsele.  
Odioasa crimă de-astăzi nu îngăduie-aşteptare;  
Îţi vei lua răsplata-aicea.  
Irod: Tu-mi treci peste-orice răbdare  
Nu uita că-s soţ şi rege, totodată; te opresc  
Să mai scoţi o vorbă numai  
Doamna:  
Fără voia-ţi, azi vorbesc !  
Moartea ce mi-o dă hangeru-ţi e izbândă; spre cetate  
Tu n-auzi cum vine marea de capete-nfuriate ?  
Într-un ceas vor fi aicea şi-or preface în cenuşe  
Cuibul ăsta plin de sânge.  
Irod:  
Centurioane, afar- pe uşe  
Dă-o; şi, de-a dreptu-n fiare şi apoi la închisoare.  
Doamna:   
Era bine-mpărăteasa să fie otrăvitoare,  
În comploturile-urzite de miniştri şi de sfat.  
Dar a stat împărăteasă şi de ei n-a ascultat.  
Nu mi-e teamă azi de moarte, mi-era teamă altădată.  
Dintre mamele ce ţipă, nu-i niciuna cea căutată.  
Ceia, e proteguită de o stea din înălţime.  
Eu mă urc până la dânsa, ea nu coboară la tine.  
Haidem, dar, centurioane; îmi dă braţul, mă ridică  
Să pornim pe dâra albă, de Irod nu mai mi-e frică  
Uite, colo printre nouri, pe spate de Hieruvimi  
Drăgălaşi, un Prunc se poartă, strejuit de Serafimi.  
Gardă-i fac şi cântă-n surle şi tobiţe şi chimvale.  
Hai şi tu cu noi, bătrâne, lăsăm pe Irod pe cale.  
Calea lui, bătătorită doar cu chiaguri mari de sânge  
Şi, drept muzică, urlatul unui neam care se stinge.  
Unui neam a cărui lacrimi pot să potolească vântul  
Dar nu pe Irod; (arată cu mâna spre Betleem ): acolo e El: Mesia, Cuvântul.  
  
Corul şi orchestra cântă: O Iroade tiran mare.  
  
Scena III  
Irod.  
(Împărăteasa, Centurionul şi Sfetnicul ies maşinal pe dâra de lumină care re-apare şi pe care au mers Craii regi magi. Irod rămâne buimac. Vrea să se repeadă dupe ei dar nu poate să se mişte din loc. Vrea să tragă spada, dar nu poate. Îşi pipăie pumnalul şi privindu-l lung cu ochii turburi):  
Irod:  
Eşti în mâna mea ? Eşti roşu? Eşti svântat şi umed încă ?  
Am lovit într-o femeie ori înfiptu-te-am în stâncă ?  
(Se freacă la ochi şi priveşte aevea. După o pauză)  
Dacă adânceşti în minte orice gând, înebuneşti.   
(răcnind)  
Sfetnice, Centurioane, Doamna mea ! Nici tu nu eşti ?  
Cum, sunt singur? Sunt cu moartea? Moartea e sfârşit vieţii  
Şi în tot palatul ăsta, doar eu sunt tovarăş ceţii  
Ce-a cuprins întreg ţinutul încă de la asfinţit?  
Cine m-ar vedea aice, singur, m-ar chema zmintit.  
Ce-am făcut eu de mi-e teamă mâinile să le privesc?  
Ochi-mi se-mpăienjenează, ziduri cad şi mă strivesc !  
(fuge şi dă cu pumnii-n poartă)  
Hei, deschideţi, e-mpăratul, părăsit de voi, oşteni  
O voce:  
E zadarnic ajutorul cerşit de la pământeni !  
  
Scena IV  
Irod, Sinedriul  
(Poarta se deschide. Arhiereii vin cu toţii. Irod se retrage lângă zidul cetăţii)  
Irod: Cine sunteţi voi ? Dujmanii? Aţi spart zidul ?  
Ana: Împărate  
Zidurile nu-s de ceară  
Irod: Sunt pe sânge înălţate.  
Ce se-aude ? Rugăciune în Scriptură-aţi mai făcut?  
Ana: Semnul vremii, cât se pare, este-un Prunc abia născut  
Irod: Lăsaţi asta ! E răscoală? Aţi trimis oşteni spre ea?  
Micheia: Aşteptăm din clipă-n clipă un răspuns, şi vom vedea  
Ce e de făcut. Mulţimea s-a cam mâniat de vestea  
Că va fi tăiere  
Irod: Acuma, iar începeţi cu povestea:  
Plângere va fi în Rama, căci Rahel va plânge fiii  
  
Scena V  
Cei de sus, Coridon  
(Vine cu faţa însângerândă, cu hainele sfâşiate şi dârz):  
Unde pot afla pe-acela ce ne-a spintecat copiii?  
O, Iroade, tiran mare, ţara-i toată turburată  
Şi nu-i mai grozavă marea, cât ar fi de-nfuriată.  
Azi a-ngheţat orice zâmbet de pe buzele arzânde  
Şi -şi dau mamele suflarea pe mormane fumegânde  
Gemetele de durere se înalţă pân-la cer  
Dar copilul ce tu cauţi nu se află...  
Toţi: Ce mister  
Coridon:  
Am venit să-ţi spun că oastea a rămas neputincioasă  
Unii au plecat cu magii după steaua luminoasă  
Doamna înseşi, nebunită de grozava privelişte  
De pe cap îşi rupe părul şi-l împarte pe mirişte  
Tot ce are-n piept suflare a pornit încoa-n neştire  
Să te-nnăbuşe-n cetate pentru-a ţării izbăvire.  
Tu, n-avuşi copii, tirane,tu nu ştii ce e mai bun  
Irod:  
Ieşi afară! N-am nevoie de-un nou sfetnic ! Ce nebun !  
Coridon:   
N-am venit să plec; dorinţa-mi e să fiu eu cel dintâi  
Care să-mi răzbun copilul; azi sunt fără căpătâi  
Nu mai am decât viaţa care nu face-un argint  
(Se aud urlete de norod)  
Irod: Ieşi afară !  
Coridon : Niciodată ! Am jurat şi eu nu mint !  
Irod (coboară furios la el. Un duel năpraznic se încinge. Coridon având pumnal scurt cade trăznit de spada lui Irod).  
Irod:  
Şi voi, toţi, priviţi, nemernici, parc-aţi fi ciopliţi în piatră ?  
Atunci, na ! vă tai grămadă ! Şi un câine şi tot latră.  
(Loveşte pe Ana şi pe Micheia, care cad morţi. Ceilalţi fug încotro văd cu ochii. Corul cântă teribil):  
Corul : O, Iroade, tiran mare !......  
Irod (după o pauză, răcnind grozav):  
Acum simt cum se închiagă sângele pe mâna-mi rece  
Fiori îmi înghiaţă trupul şi un junghi prin el îmi trece  
Mantia mi se desprinde, coroana-mi zdrobeşte ţeasta  
Cum nu-i nimeni să m-ajute ? Toţi sunt morţi în ţara asta ?  
Unde sunt pretorienii cei cu coifuri de aramă?  
Unde sunt legionarii? Uite, porţile se darmă  
(halucinează)  
Uite, duhuri necurate, de ele cetatea-i plină  
Nu ţipaţi ! Împărăteasa doarme! Vreau lumină  
Vreau o stea şi trei prieteni şi copilul ca să-l tai  
Şi să mi-l îngrop cu pompă şi împărătesc alai.  
(Vede o nălucă şi aleargă, târându-se pe genunchi s-o prindă. Îşi prinde mâna stângă cu cea dreaptă):  
Stai aici! Te-am prins; din mâna-mi, nu mai scapi, să fii strigoi  
  
Scena VI  
Gabriel :  
Nici un pas mai mult; pământul, unde-l calci, îl spurci; napoi !  
Irod (se ridică în picioare, orbit de raze. Scoate pumnalul şi vrea să se junghie, dar pumnalul îi scapă jos. Se înăbuşe, se desface la gât, cade-n genunchi din nou şi se prăbuşeşte pe scări trăznit de apoplexie)  
Corul şi orchestra:  
Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul....  
(Defilează prin scenă maestoşi: soldaţi romani, Craii, păstorii, arhiereii, cei vii şi cei morţi, împreună. Lumină verde. Steluţa pe tărie, la orizont. Muzică puternică.)  
  
Cortina  
  
C. Popian, 1929, - XI- 27. R.Vâlcii. 
Referinţă Bibliografică:
Dragu Cătălin POPIAN - SFÂNTA NOAPTE - DRAMĂ RELIGIOASĂ ÎN 4 ACTE / Dragu Cătălin Popian : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2561, Anul VIII, 04 ianuarie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Dragu Cătălin Popian : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dragu Cătălin Popian
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!