CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  




Autor: Dorina Georgescu         Ediţia nr. 2222 din 30 ianuarie 2017        Toate Articolele Autorului

WEEKEND GRATIS - ROMAN, EDITURA JUNIMEA 2013, CAPITOLUL 6
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Capitolul 6 
  
Când am mers prima dată în vizită cu Ovidiu la mătuşa, a fost într-o duminică de mai, cu iz de tei, cu puţin înainte de ora prânzului. 
  
Se înţelege, eram nerăbdătoare să-l cunoască şi dornică să-mi strig în gura mare fericirea, aşa încât tot drumul mi-am simţit respiraţia oprindu-se în piept, evident din cauza emoţiilor dezlănţuite şi cu neputinţă de stăpânit. 
  
Ovidiu cumpărase un buchet de garoafe albe pentru mătuşa şi un buchet de garoafe roşii pentru mine, justificându-se că era exclus să ia flori pentru cineva, fără a profita de ocazie să-mi ofere şi mie. 
  
A deschis poarta larg, domol, privind de jur împrejur, ţinându-mă de mână, zâmbindu-mi de câte ori ne priveam unul pe celălalt. Eram fericită, radiam toată, aflându-mă lângă bărbatul iubit, ca şi când aș fi fost unica femeie care şi-a găsit jumătatea. 
  
Trăiam ca într-o poveste, savurând plăcerile vieţii împreună: îmi era drag să-mi cumpăr o rochie sau o poşetă, imaginându-mi că va fi încântat să mă vadă cu ele, munceam cu mai mult spor, gândindu-mă că va fi mândru de mine, îmi schimbam culoarea la păr să-l surprind plăcut, iar acum îl duceam la mătuşa ca pe un trofeu, era comoara mea, tot universul meu se învârtea în jurul lui. 
  
Mă întreb acum dacă Ovidiu era conştient de puterea pe care o avea asupra mea, de latura seducătoare a personalităţii lui; oricum îl vedeam ca pe un zeu coborât pe pământ, special pentru mine, pe care nu vroiam să-l dezamăgesc. Îmi doream să fiu perfectă: frumoasă, senzuală, elegantă, înţeleaptă, pe scurt demnă de el. 
  
În ultimii ani, profitasem de vizitele la mătuşa pentru a mă binedispune, căci acolo era leagănul copilăriei mele, iar privirea plină de iubire a mătuşii mă liniştea, dându-mi sentimentul de “acasă”, mai mult decât orice alt loc din lume. Bineînţeles eram acasă şi în apartamentul meu din Bucureşti şi în casa tatălui meu din Predeal, însă la mătuşa strânsesem majoritatea amintirilor copilăriei mele, pe care le păstrasem în suflet cu atâta drag. 
  
Acum însă, în prezenţa lui Ovidiu eram un pic timorată, cu toate că-i vorbisem mătuşii de nenumărate ori despre el, aşteptam prima impresie, mai ales că Ovidiu acceptase destul de greu să mă însoţească, invocând ca scuză timiditatea lui şi graba mea. 
  
Când am ajuns acolo, masa era deja pregătită în sufragerie, mătuşa întâmpinându-ne cu un zâmbet reţinut în ton, cu aerul modest care ascundea toată chibzuinţa celor șaizeci și nouă de ani pe care îi număra. 
  
– Bună ziua, mătuşă! am salutat-o eu, aproape în acelaşi timp cu Ovidiu. 
  
– Bine aţi sosit! a răspuns, privindu-mă scurt pe mine şi insistent pe Ovidiu, în semn de respect, dându-i de înţeles că într-adevăr este bine venit în casa ei. 
  
– Mătuşă, el este Ovidiu Moise, prietenul meu, am zis imediat ce am intrat în sufragerie. 
  
– Mă bucur să vă cunosc, doamna Ionescu, Nati vorbeşte foarte mult de dumneavoastră şi foarte des, a spus Ovidiu pe un ton protocolar, lăsându-se îmbrăţişat de mătuşa. 
  
– Natalia vorbeşte mult în general, din acest motiv i-a plăcut meseria de avocat, a răspuns glumind mătuşa, poftindu-ne să luăm loc. 
  
În sufragerie, avea o masă din lemn masiv de şase persoane, ovală cu scaune din lemn de fag, tapiţate, elegante şi confortabile, cu spătar înalt. Eu şi Ovidiu ne-am aşezat faţă în faţă pe lateralele mesei, iar mătuşa în capul mesei, cum îi plăcea să stea de obicei. 
  
Mătuşa era sclava detaliilor şi a pedanteriei când venea vorba de aranjat masa. Fie că dejuna singură sau cu zece persoane, aceasta arăta în orice moment al anului ca masa festivă de Crăciun. 
  
Nici acum nu era diferit, faţa de masă din bumbac avea culoarea untului şi garnitură de culoarea fisticului, şerveţelele erau identice, vesela era în aceleaşi nuanţe asortată perfect. În jurul farfuriilor erau dispuse tacâmurile din argint şi paharele din cristal de Sèvres, iar în mijlocul mesei, un impunător aranjament floral de la care, cu greu reuşeam să-mi mut privirea. Băuturile erau toate strânse pe o tavă rotundă lucrată în filigran, dispusă în capătul opus al mesei, mai aproape de Ovidiu. 
  
– Ovidiu, dă-mi te rog un pahar cu vişinată, am zis în timp ce mătuşa aducea platourile cu aperitive. 
  
– Trebuia să-mi spui, te ajutam eu să le aduci, am ţinut să specific când am văzut-o aşezând primul platou. 
  
– Lasă  Nati, nu este mare lucru, mai fac mişcare, a răspuns în timp ce aducea al doilea platou. 
  
– Ce doriţi să beţi, doamna Ionescu? a întrebat Ovidiu după ce m-a servit cu vişinată. 
  
– Un coniac te rog, a zis mătuşa scurt. 
  
– Eu aveam poftă de vişinată, cred că nu am mai gustat de la pomana lui unchiu', am ţinut să adaug cu o voce tristă. 
  
– Dacă vrei, când plecaţi, îţi dau o sticlă cu vişinată, s-a oferit mătuşa. 
  
– Bună idee, mulţumesc, am răspuns cu gândul la unchiul Vasile. 
  
– Ovidiu, tu nu bei nimic? l-a întrebat mătuşa, privindu-l nedumerită. 
  
– Nu, mulţumesc! Eu conduc, s-a scuzat el pe un ton repezit. 
  
– Ovidiu, poţi să guşti ceva, o înghiţitură, două, nu contează, am sugerat eu convinsă că evenimentul merita stropit cu un vin bun. 
  
– Nu are rost, este mai bine aşa, s-a mulţumit el să răspundă scurt, privind platourile cu aperitive şi fără prea mult entuziasm, a ales pe o farfurie câteva măsline umplute cu brânză şi boia. 
  
Eu am luat câte puţin din toate, fiind o gurmandă recunoscută, am găsit totul apetisant: ficatul în aspic, caşul cu chimen, ruladele de curcan, ardeiul umplut cu urdă şi iaurt şi pepenele galben învelit în jambon. 
  
Prânzul a debutat într-o atmosferă apăsătoare după părerea mea şi a continuat ciudat, nefiresc şi incomod, cel puţin pentru mine. 
  
Ovidiu afişa un aer rece, distant şi în ciuda eforturilor mele şi ale mătuşii de a-i adresa câte o întrebare din când în când, a preferat să rămână tăcut şi sobru pe tot parcursul vizitei, însă am pus totul pe seama inhibiţiei provocate de întâlnirea cu mătuşa, pentru că nu vedeam, în ruptul capului, alt motiv. 
  
După aperitiv am servit un delicios piept de pui cu mere în sos chili cu orez. Eu am mâncat cu poftă, dar Ovidiu abia a gustat trei boabe de orez şi a cules câteva fâşii de pui din farfurie, ceea ce m-a uimit, însă nu era cazul să fac comentarii, aşa că am ignorat atitudinea lui şi am preferat să întreţin o conversaţie lejeră cu mătuşa, despre modă, călătorii şi vreme, subiecte ce s-au dovedit de departe neatractive din punctul lui de vedere. 
  
– În vara asta, dacă vrea Dumnezeu, am intenţia să văd Veneţia, a zis mătuşa la un moment dat, parcă visând cu ochii deschişi la tulburătoarea lagună legendară de pe malul Adriaticii. 
  
– Cum mătuşă, ai ratat Veneţia? am zis eu în glumă, schițând un zâmbet ostentativ, ştiind că mătuşa vizitase la viaţa ei trei sferturi din Europa. 
  
– Întocmai! Am vizitat Roma şi Milano, dar la Veneţia nu am ajuns. Mi-a rămas aşa, ca un ghimpe în inimă. Am citit atâtea despre Veneţia: Eminescu, Goethe, Casanova, Hemingway şi câţi alţii s-au perindat pe acolo. Nu mai spun ce reportaje am văzut la televizor! Nu, trebuie să ajung măcar o dată în viaţa asta şi la Veneţia! a conchis mătuşa hotărâtă, cu o voce plină de plăcere. 
  
– Milano, paradisul cumpărăturilor! am îngăimat eu dusă cu gândul la Versace, Armani, Prada şi mulţi alţii. 
  
– Numai la modă şi shopping îţi este gândul! a sesizat mătuşa, a cărei expresie senină mă asigura pe deplin că mă bucur de aprobarea ei. 
  
– Ce vorbeşti, mătuşă! "Cina cea de taina" mi-a dat fiori, ştii bine că doar ţi-am povestit cu lux de amănunte, îmi amintesc, am zis eu un pic revoltată de remarca ei. 
  
– Te tachinam, Natalia! s-a mulţumit mătuşa să adauge pe un ton cald. 
  
În timpul desertului, când savuram un delicios tort cu fructe de pădure şi cremă de şampanie, telefonul lui Ovidiu a sunat, iar el s-a scuzat politicos, ridicându-se de la masă cu vădita intenţie de a răspunde. 
  
Nici eu nici mătuşa nu eram mirate văzându-l ieşind din sufragerie, căci părea firesc să răspundă la telefon, că doar nu se afla la un dineu oficial la ambasada Japoniei. Numai că minutele se scurgeau şi auzeam de pe terasă frânturi din conversaţie, printre hohote de râs. 
  
– Bine, Dane, tu nu ştiai cum e la plantat? Acolo ori muncesc toţi, ori niciunul, altfel e pierdere de timp. 
  
Deja eram iritată de dimensiunea temporală a conversaţiei, căci socoteam eu, în timpul mesei, vorbeşti la telefon dacă e o urgenţă, nu asculţi poveşti despre pescari şi peripeţiile acestora, oricât ar fi de bizare sau amuzante. 
  
– Aţi prins ceva până la urmă? Sau a fost doar paguba cu barca? întrebase Ovidiu, după care urmaseră iarăşi hohote de râs însoţite de alte şi alte comentarii. 
  
Eram deja la limita răbdării, întrebându-mă cum de nu realizează că e o acută lipsă de respect la adresa noastră să clevetească aproape o oră la telefon. 
  
Între timp, eu discutam cu mătuşa, trecând de la un subiect la altul cu zâmbetul pe buze, făcând efortul să par relaxată, ca şi când Ovidiu făcea cel mai firesc lucru din lume. 
  
Bănuiam că mătuşii, ca şi mie, nu-i picase bine conversaţia telefonică a lui Ovidiu, însă nimic nu-i trăda buna dispozitie, continuând să vorbească degajată, calmă şi surâzătoare, ignorându-l ca pe un saltimbanc coborât de pe scenă. Judecând după comportamentul lui, se exclusese singur, forţându-ne să-l consideram absent. 
  
Este lucru ştiut, conduita unora generează conduita celorlalţi într-un grup, căci, fără să vrei, eşti determinat, mai mult sau mai puţin conştient, să te porţi într-un anume fel. 
  
Am plecat de la mătuşa la scurt timp după încheierea convorbirii telefonice, nervoasă şi revoltată de lipsa lui de civilitate, sugerându-i că o plimbare prin Herăstrău ar fi potrivită după prânz, mai ales într-o zi însorită cum era aceea. Natura reprezentase întotdeauna aliatul meu de nădejde în clipe de restrişte, iar atunci trăiam astfel de clipe. 
  
Încercam să-mi controlez reacţiile şi cuvintele, pentru că nu doream ca Ovidiu să sesizeze ceva, cu privire la tulburarea mea, nefiind capabilă de un duel verbal pe această temă. Mă simţeam rănită, privindu-l insistent, intuiam după tăcerea şi seninătatea lui că i se păruse normal cum s-a comportat, iar în cazul acesta dacă aş fi avut slăbiciunea să-i reproşez ceva, nu ar fi înțeles nimic. Am ales, prin urmare, să sondez terenul, timid: 
  
– Or fi peşti pe aici ? întrebasem în timp ce ne plimbam agale pe marginea lacului. 
  
– Sunt, aici se organizează concursuri de pescuit, am văzut multe reportaje, răspunsese el cu tonul cel mai firesc din lume, dezarmându-mă în planul meu de a-l interoga cu privire la telefonul buclucaş. 
  
– Dan ce zicea? a fost azi-noapte la pescuit? am întrebat fulgerător pe nerăsuflate. 
  
– A, da, ca de obicei, fel de fel de peripeţii, aşa e la plantat, mereu apare ceva neprevăzut, a răspuns el scurt, pe un ton plictisit, semn că nu era interesat să dezvolte subiectul cu mine. 
  
Am tăcut, dar după câteva momente, el a continuat: 
  
– Dar de ce întrebi? nu te ştiam interesată de pescuit, a zis mirat, de parcă descoperise o muscă în ciorbă. 
  
– Nu mă interesează pescuitul în general, dar dacă la prânz ai preferat să vorbeşti cu Dan aproape o oră, mi-am închipuit că era ceva cu totul şi cu totul deosebit. Pur şi simplu eram curioasă, am zis eu fără urmă de reproș, având totuşi un aer trist care, mi-am dat seama, trecuse neobservat. 
  
– Nicidecum, dacă ar fi fost ceva deosebit ţi-aş fi spus fără să întrebi tu, a completat Ovidiu fără urmă de entuziasm. 
  
Un rezumat sumar pentru o discuţie aşa de lungă şi nici un fir de care să mă leg ca să mai întreb ceva. Şi de ce oare? Fusese alegerea lui să asculte minute în şir relatarea prietenului. I se păruse firesc şi probabil decent să o facă, în ciuda faptului că ne aflam în vizită şi mai mult de atât, la mătuşa. 
  
– Ce părere ţi-a făcut mătuşa? am întrebat, aparent fără nici o legătură cu întrebarea precedentă. 
  
– O doamnă în adevăratul sens al cuvântului! Se vedea că s-a învârtit prin cercuri înalte la viaţa ei. Mi-a plăcut mult de tot casa; spaţioasă, amplasată bine, în centrul oraşului dar departe de zgomotul infernal al marilor bulevarde, a fost totul în regulă! 
  
Am continuat să ne plimbăm prin parc mai bine de o oră, conversând sporadic, după care ne-am îndreptat spre apartamentul meu, zăbovind în trafic destul de mult, ceea ce l-a determinat, într-un fel, să oprească la un McDriver de unde a cumpărat patru hamburgeri şi cartofi prăjiţi, spre surprinderea mea. 
  
– Ce faci, Ovidiu? Ţi-e deja foame? Tocmai ai mâncat la mătuşa! am zis eu mirată de-a binelea, căci nu-mi trecuse prin cap, când a oprit, că se gândea la mâncare, bănuiam că vrea o cola, sau o cafea. 
  
– A trecut ceva timp de atunci, vrei şi tu? a întrebat pe un ton potolit, arătând spre punga cu hamburgeri. 
  
– Nu vreau, nu îmi este foame, am răspuns gândindu-mă că trecuseră în jur de trei ore, deci pofta lui de mâncare mi se părea nejustificată; tracasată, am continuat: 
  
– Înseamnă că nu te-ai săturat, altfel nu-ţi era foame aşa curând, am adăugat pe acelaşi ton, încurcată de situaţie. 
  
– Cum era să mă satur cu un gram de carne?! A obiectat energic Ovidiu. 
  
Şi a tăcut subit, eu la fel, lăsându-l să mănânce, căci trăsesem deja concluzia ce însemnase în opinia lui că totul fusese în regulă. În realitate, nu fusese nimic în regulă, nu schimbase mai mult de două vorbe cu mătuşa, în schimb discutase o oră cu Dan la telefon. Nu mâncase mai nimic, în ciuda faptului că masa fusese tot timpul plină, preferând, în schimb să mănânce hamburgeri în mijlocul drumului. 
  
Eram derutată, însă făceam în continuare eforturi să-l înțeleg, să nu mă pripesc să trag vreo concluzie care să-l coboare de pe piedestalul pe care îl cocoţase iubirea ce i-o purtam. 
  
– Ieşim diseară la un restaurant ? întrebase Ovidiu chiar înainte să ajungem în parcarea din faţa blocului meu. 
  
– Ieşim, aş mânca o îngheţată mare, cu de toate, am răspuns surâzătoare, căci îi recunoscusem privirea cea de toate zilele, semn că revenise la starea lui naturală. 
  
– Eu aş mânca un grătar maaare, ca la mama acasă! a zis, izbucnind în râs, iar eu în acelaşi timp cu el. 
  
– Bine, vedem un film, apoi facem duş şi plecăm, am încercat eu să stabilesc un program pentru ce mai rămăsese din duminica aceea, pentru a avea siguranţa că lucrurile se reaşează pe făgaşul lor natural. 
  
– Cum vrei tu! Ştii ce ascultător sunt! Şi dacă mai e vorba şi de un duş împreună, e programul perfect! a răspuns Ovidiu meu, seducător şi cu mintea la sex. 
  
– Eu am zis duş, nu un duş împreună, am continuat să-l aţâţ, glumind. 
  
– Dar nu-i dai voie bietului tău sclav să-ţi maseze uşor spatele? Îţi pot întinde gelul de duş peste tot: pe piept, pe braţe, pe picioare, pe unde vrei tu. Te poţi lipsi de mine? 
  
Întrebările lui Ovidiu erau însoţite de o undă de şantaj sentimental şi puse astfel, în mintea mea încolţea fără zăbavă un răspuns favorabil, nu puteam să mă lipsesc de el în duş, căci nu puteam rezista tentaţiei de a face amor împreună, fiind deja excitată de cele câteva vorbe rostite de el. 
  
– Niciodată! am răspuns mai în glumă, mai în serios, strângându-l uşor cu mâna stângă de genunchi, timp în care motorul maşinii se oprise definitiv. 
  
– Atunci, hai să intrăm, a zis el tot în şoaptă, deschizând-mi portiera. 
  
În următoarele două ore am făcut dragoste ca şi cum am fi rescris Kamasutra, cu artă, pasiune şi dăruire, uitând de toate cele petrecute în ziua aceea. 
  
Amintirea vizitelor la Urluiu şi cea de la mătuşa îmi stârneau în prezent furia, omul acesta era precum un cameleon. Văzusem un Ovidiu la ţară, altul, total opus la mătuşa şi pe cel de toate zilele, seara, sub duş. 
  
Mă simţeam trădată şi oricâtă bunăvoinţă aş fi avut, îmi era greu să trec cu vederea situaţiile penibile în care ne aflaserăm amândoi. 
  
Cu cât mă gândeam mai mult la Ovidiu, îmi dădeam seama că trecusem cu mare uşurinţă şi de multe ori peste amănunte, care ar fi trebuit să reprezinte repere în cunoaşterea personalităţii iubitului meu. Nu luasem în serios nici comportamentul lui de la Urluiu, nici vizita la mătuşa. 
  
Un semnal de alarmă existase, ce-i drept, în mintea mea, revenind în trombă după fiecare partidă de cărţi la prietenii lui. 
  
Îmi plăcuse de când mă ştiam jocul de cărţi, iar de când eram împreună, jucam bridge periodic, căci obişnuiam să mergem la Magda şi Adrian Rădulescu, care erau la fel de împătimiţi ca şi noi. Ovidiu făcea echipă cu mine, iar soţii Rădulescu erau adversarii noştri care, de regulă pierdeau, spre satisfacţia lui Ovidiu, a cărei tactică de joc includea măsluirea cărtilor. 
  
El nu era ceea ce se chema un trişor de profesie, însă dacă i se ivea ocazia, o făcea cu zâmbetul pe buze. 
  
Prima dată când s-a întâmplat i-am găsit o mie de scuze: este weekend, am venit să ne distram, să bem şi să mâncăm, cine ar lua în serios o partidă de cărţi în asemenea situaţie? Dar această scuză nu mi s-a părut suficientă la următoarele întâlniri, căci de fiecare dată povestea se repeta, lăsându-mi un gust amar. 
  
Încercasem să văd partea amuzantă a situaţiei, însă ceva din adâncul sufletului nu-mi dădea pace. 
  
Odată, când ne întorceam acasă, după o seară dedicată bridge-ului, l-am întrebat franc: 
  
– De ce îţi place să trişezi la cărţi? 
  
– E amuzant şi n-ai văzut că nu interesează pe nimeni? a răspuns el nevinovat. 
  
– Pare amuzant, nimic de zis, dar să-ţi înşeli prietenii cum este? am întrebat eu pe un ton maliţios, pe care Ovidiu se părea că nu-l observase sau nu dorea să-l ia în seamă. 
  
– Poate şi ei trişează, dar nu ştim noi, nu-ţi mai face probleme! a zis el având aerul unui detectiv particular aflat în vacanţă. 
  
– Pe mine mă interesează de ce trişezi tu! am zis eu accentuând fiecare cuvânt, deranjată fiind de răspunsul lui. 
  
– Ca să câştigăm, de ce credeai că trişez, nu era clar? a răspuns nervos pe un ton ridicat şi pripit. 
  
– Clar că, dacă trişezi vrei să câştigi, dar nu este firesc, noi jucăm de plăcere, oricum nu câştigăm nimic, am răspuns eu, pe un ton normal, ignorând nervii lui Ovidiu. 
  
– Să înțeleg că dacă am fi jucat pe bani, erai de acord să trişăm? mă întrebase el total relaxat de această dată, afişând un zâmbet complice de parcă plănuisem să spargem o bancă. 
  
– Nuuu! Oricum nu aş juca pe bani! Dar nu sunt de acord cu asta şi nu-mi plac trişorii. 
  
– Nici mie! răspunsese el continuând să zâmbească în timp ce eu devenisem din ce în ce mai sobră. 
  
- Atunci? insistasem eu, pe un ton ostentativ. 
  
– Te agiţi degeaba. Noi jucăm să ne amuzam, nu este un turneu oficial, nu este vorba de bani, nici de faimă, a continuat Ovidiu pe un ton firesc, de parcă anunţa prognoza meteo. 
  
– Cu atât mai mult, de ce trişezi gratuit? stăruisem eu, cu aceeaşi întrebare fantomatică. 
  
– Ţi-am spus de ce, nu interesează pe nimeni jocul acela idiot, a răspuns Ovidiu hotărât, de parcă sugera să punem punct subiectului. 
  
Mă bosumflasem deja pentru că nu era tocmai răspunsul dorit. 
  
Aveam o altă teorie despre trişori şi eram intrigată că omul pe care îl iubeam avea o astfel de mentalitate. Gândeam că ar trişa cu nonşalanţă chiar dacă ar fi vorba despre altceva, iar pentru mine era limpede, ieşise în relief cu această ocazie, lipsa de scrupule a lui Ovidiu. 
  
Nu eram deloc mândră să constat cu câtă dezinvoltură reuşea să trişeze, mai ales că pentru mine, însemna într-o oarecare măsură, trădare. Îmi imaginam că dacă îi era aşa de uşor să trişeze la cărţi, când nu exista nici o miză, trebuie să-i treacă prin cap să trişeze, cu atât mai mult dacă ar avea vreun interes. 
  
Probabil observase că eram căzută pe gânduri, căci l-am auzit spunându-mi, cu o voce caldă, în timp ce mă mângâia pe păr: 
  
– Revino-ţi, că nu se va mai întâmpla în viitor! Trebuia să-mi fi spus că te deranjează şi mă opream. Pentru mine nu înseamnă nimic, cel mult o joacă, să văd dacă sunt capabil să păcălesc adversarul. Ca şi ţie, nu-mi place să mint şi să obţin ceva furând, ştii bine. 
  
– Ştiu, răspunsem eu scurt, încurcată de explicaţiile lui, pe care le acceptasem cu repeziciune, aşa că în clipele următoare mă găseam pe mine vinovată de insistenţa de care dădusem dovadă în abordarea subiectului. 
  
Aveam impresia în sinea mea, că îi terfelisem personalitatea, trimiţându-l în boxa acuzaţilor, când de fapt, nu avea nici o vină. Mă simţeam ca un judecător care a greşit sentinţa, adică plină de amărăciune şi chinuită de lipsa mea de discernământ. 
  
– Prea faci uneori, din ţânţar, armăsar! adăugase el după câteva minute de tăcere, semn că nu-şi mutase gândul de la discuţia anterioară. 
  
– Ai dreptate, mă luase valul, am spus pe un ton vinovat. 
  
Surpriza a venit la următoarea partidă de bridge, când Ovidiu, în ciuda tuturor aşteptărilor, a făcut acelaşi lucru, adică a trişat la greu, ajutat de o armată de zâmbete şi priviri inocente. 
  
Abia în momentul acela îmi pusesem o mie de întrebări în legătură cu mentalităţile noastre. Îmi confirmase astfel, că nu greşisem în aprecierea mea, eram într-adevăr în faţa unui trişor la fel de bun, ca şi oratorul care îmi explicase cu o săptămână în urmă, unde greşisem şi de ce anume. 
  
Eşti pierdută, gândeam, ai un monstru lângă tine, deghizat în ursuleţ de pluş, dar a fost ultima dată când am jucat cărţi la familia Rădulescu. Magda era însărcinată, urmând să nască în curând şi avea nevoie de linişte mai mult decât de musafiri. Ovidiu se mai întâlnise cu Adrian la pescuit, însă serile dedicate bridge-ului se sfârşiseră, iar eu, în scurt timp aveam să dau uitării strădaniile partenerului meu în lupta pentru întâietate. 
  
Acum însă, amintindu-mi acel episod, trăgeam concluzia că Ovidiu era genul de bărbat care dorea să câştige cu orice preţ. Dacă exista o competiţie la care participa, chiar neînsemnată fiind, el trebuia să fie învingătorul. 
  
Mentalitatea lui Ovidiu părea construită în jurul dictonului ”scopul scuză mijloacele”. Era un învingător, care îşi asuma diverse riscuri, pentru că nimic nu era pentru el mai important ca beţia victoriei. 
  
Încercam să vad partea bună a lucrurilor, este comod să fii alături de un bărbat ce doreşte şi poate să câştige, îmi ziceam. Ce femeie ar dori să aibă alături un ratat? Este măgulitor să fii în preajma campionului, dar de data asta, care era preţul? 
  
Dacă trebuie să te dopezi, pentru a lua o medalie olimpică, nu pare tocmai o faptă lăudabilă şi nu ştiu câţi ar strânge mâna în semn de apreciere campionului. ( va urma) 
  
Referinţă Bibliografică:
WEEKEND GRATIS - ROMAN, EDITURA JUNIMEA 2013, CAPITOLUL 6 / Dorina Georgescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2222, Anul VII, 30 ianuarie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Dorina Georgescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dorina Georgescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!