CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Naratiune >  





Cornelia Păun Heinzel: “Odisee la catedră, în bănci şi prin amfiteatre” Un altfel de jurnal - un jurnal al amintirilor Fasciculul iii - “In the Army Now”
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cornelia Păun Heinzel: “Odisee la catedră, în bănci şi prin amfiteatre”  
  
Un altfel de jurnal – un jurnal al amintirilor  
  
Fasciculul lll - “In the Army Now  
  
Două tinere, urcate în tren din staţia Câmpina, se aşezară pe locurile din faţa noastră, în compartiment şi începură să converseze cu entuziasm:Cum se numea, arma aia cu lamă, de la instrucţia de azi ?”, întreba domnişoara filiformă, cu ochelari de vedere, pe colega sa, mai îndesată şi pitică. „Baionetă, cred”, a fost răspunsul tinerei. „Dar, cu ce am tras noi ieri, în poligon ? Cu pistolul sau cu puşca mitralieră ?”. “Puşca e aia mare. Pistolul este cel mic.”, a explicat conlocutoarea sa. „Eu sunt foarte obosită. A venit căpitanul să ne scoale devreme, la opt dimineaţa, dar, fără rezultat. „Vă rog frumos, să vă treziţi, fetelor !”, ne-a spus el cu voce politicoasă, ca de obicei, să nu cumva să ne supere. „Este târziu !”. După ce a plecat, ne-am culcat toate la loc. Dar mie mi-a trecut somnul şi nu am mai putut adormi”. „Eu am continuat să mă cufund în lumea viselor fără probleme. Nu l-am auzit nici când a deschis uşa, nici când a vorbit !”, a exclamat subţirica cu voce de răsfăţată. Din discuţia celor două tinere, am dedus că amândouă proveneau din sate diferite, din Moldova. Tânăra mai grăsuţă spunea că îi place mult, când se serveşte la masă griş cu dulceaţă şi se plângea că la prânz doreşte mereu să servească ciorba de fasole, dar niciodată nu găseşte niciun bob de fasole în ea. Mi-am adus aminte atunci, de povestirea cu haz din armată, pe care mi-o relata bunicul în copilărie, în care, soldatul aflat în post la bucătărie, trebuia să dea raportul superiorului aflat în control şi să spună: ”Să trăiţi, domn’ căpitan, la cazan trei boabe de fasole !” iar acesta, de emoţie a raportat : „ Să trăiţi domn’ Fasole, la cazan trei căpitani !”.  
  
Auzisem şi în alte călătorii cu trenul, pe aceeaşi rută, alţi tineri, conversând pe aceeaşi tematică. Nu ştiam că în ziua de azi, soldaţii trebuie să fie rugaţi de ofiţeri să se trezească şi dacă nu o fac, nu-i nicio problemă, sau... poate cei ce povesteau erau cazuri izolate. Foştii mei colegi de facultate spuneau că superiorii lor erau foarte severi şi că deşteptarea” de dimineaţă se respecta cu stricteţe. Îmi povestiseră de atâtea ori întâmplările din armată, încât aş fi reuşit să le relatez şi eu, oricând, de parcă aş fi fost şi eu înrolată împreună cu ei. Exista în atitudinea lor un sentiment de mândrie, pe care îl înţelegeam. Experienţele din armată erau amintiri de neuitat, care îşi lăsaseră adânc amprenta în sufletul lor, dar şi în felul lor de a fi, în modul lor de a trăi. Le înţelegeam pe deplin, dorinţa de a împărtăşi celorlalţi întâmplările inedite trăite, pentru că, aveam senzaţia că fiecare participase la ceva unic. Viaţa de armată i-a călit. Clipele scurse în această perioadă, deseori dure, aspre, le-au schimbat viaţa, pentru totdeauna şi în timp, acestea se transformaseră în secvenţe de care îşi aduceau aminte cu plăcere. Simţeam şi eu acelaşi lucru, pentru că timpul, ca o sită uriaşă, cernuse şi păstrase exact ceea ce ne marcase pe fiecare, în acele zile - hainele din armată, cu ţinuta de primăvară, care ne plăcea tuturor studentelor, în special „bluza de vânt” - cum îi spuneam noi - care era foarte elegantă, împreună cu pantalonii de stofă şi ghetuţele kaki din piele. Ţinuta de iarnă ni se părea însă groaznică, pentru că era dificil de îmbrăcat, dar şi de purtat ! În prima convocare, încă din prima zi, am observat că toate studentele mă priveau cu admiraţie. Într-un târziu, am întrebat-o pe una dintre colege, ce s-a întâmplat iar aceasta mi-a răspuns: „Cum, tu nu ştii ? Ai fost dată drept exemplu, la emisiunea studenţească naţională, ca studentă fruntaşă la învăţătură pe Universitatea Braşov. Tu şi Lazăr - Lazăr era fiul unor securişti. Deşi era foarte silitor, la matematică cu greu putea ţine pasul cu mine. Noi doi obţinusem cele mai mari note la examene. Doi dintre colegi aveau medii de şapte şi opt, trei trecuseră cu note de cinci. Restul rămaseră cu restanţe pentru toamnă. Sistemul de evaluare în acea perioadă era foarte sever, dar şi deosebit de corect. În anul nostru erau studenţi fiul primarului, fiul şefului Securităţii, al directorului Uzinei Tractorul” şi copii ai altor oameni cu funcţii importante, dar care învăţau cu adevărat, fără a obţine note maxime. Profesorii universitari se comportau la fel cu toţi studenţii. Nu le era frică de părinţi iar şpagă, mită nu primeau niciodată.  
  
În convocare am trăit clipe dificile, pentru că ofiţeresele noastre erau foarte zeloase şi severe. Într-o zi de instrucţie rece şi ploiasă, pe Valea Răcădăului ne-au ţinut în poziţia pentru luptă culcat” prin bălţile formate, pe locul unde fusese un cimitir al eroilor din război. Îmi era rău, pentru că aveam gripă, dar am rezistat cu stoicism până la final. Aş fi pierdut mai mult timp cu mersul la medic, pentru scutire. La acea vreme, eram puţine studente şi, probabil, de aceea, pe stradă, ochii tuturor erau aţintiţi asupra noastră. Eu cred că, totdeauna haina militară atrage privirile trecătorilor. În perioada anterioară depunerii jurământului, când făceam instrucţie sub Tâmpa, în pas ostăşesc, în timp ce intonam cântece de cătănie, de la terasele restaurantelor de pe serpentinele muntelui, oamenii ne priveau atent. Acasă ascultam hit-ul In the Army Now” şi aveam senzaţia că melodia ni se potriveşte de minune, deşi atunci, nu am încercat să înţeleg conţinutul versurilor în totalitate. Sunetele armonioase şi refrenul te acaparau cu totul.  
  
Vecinele noastre de compartiment discutau de trageri şi mi-am amintit imediat de acestea, pentru că erau activităţi care mă atrăgeau şi pe care le aşteptam întotdeauna cu nerăbdare. Bunicul meu mă învăţase teoretic să trag corect cu pistolul mitralieră şi trăgeam întotdeauna la ţintă. Ofiţeresele noastre, pentru a obţine calificative de „Foarte bine” trebuiau să instruiască studentele, astfel încât acestea să nimerească toate ţinta, în cercul cental. Cum acest lucru nu era posibil, doamnele locotenent ne sfătuiseră ca, fiecare, după ce mergeam să ni se citească tragerea, să dezlipim semnele din centrul ţintei, astfel încât să rămână urmele a trei gloanţe, trase drept în cercul din mijloc. Eu am tras chiar la ţintă gloanţele, în acest cerc, şi cum studenta care fusese înaintea mea, dezlipise trei urme, pe panoul meu existau urmele a şase gloanţe trase perfect. Mă distra această situaţie, dar nu o povesteam decât bunicului, pentru a fi la curent cu faptul că am înţeles explicaţiile lui şi că am aplicat sfaturile primite, la tragere. Eram totuşi un caz izolat, pentru că atunci când se dădea comanda Foc !”, pământul - la un metru distanţă de locurile de tragere - era spulberat cu viteză de gloanţele colegelor. Unele fete părăseau poligonul, pline de sânge sau cu lovituri, pentru că nu fixau bine pistolul mitralieră în umăr şi acesta, în recul, le venea spre gură spărgându-le buzele, sau dacă ricoşa lateral, le lovea claviculele. Cu grenadele, însă, ar fi fost periculos. Chiar ofiţeresele ne-au povestit că niciuna dintre ele n-ar fi reuşit să le arunce la distanţa potrivită. Ne spuneau că s-ar fi accidentat cu siguranţă, dacă ar fi făcut instrucţia cu grenade reale, funcţionale, nu cu modele, aşa cum făceam şi noi.  
  
Montasem şi demontasem cu rapiditate, de mii de ori pistolul mitralieră şi fiecare studentă cunoştea toate părţile componente ale acestuia. Cunoaşterea armamentului o făceam întotdeauna cu plăcere. Mărturisesc însă că, deşi conştiincioasă de fel, nu mă atrăgeau toate temele teoretice dezbătute - cum erau armele chimice. Exista atunci şi un moment comic, când una dintre colege trebuia să poarte echipamentul specific de protecţie, în cazul unui atac chimic şi tuturor ni se părea amuzant, chiar ofiţereselor. Atunci când ni se citea că, în cazul unui atac armat, trebuie să ne căţărăm pe tanc, cu puştile mitralieră, priveam figurile inocente ale colegelor din jurul meu, închipuindu-mi cum ar arăta în această postură. Situaţia părea distractivă, asemeni celei reale, vizionată recent la un spectacol aviatic – la înălţime, şi la propriu şi la figurat, dar aparatele de zbor erau atât de vechi încât rugina de pe exteriorul lor se dezvăluia fără pudoare şi, deşi piloţii ne ofereau o demonstraţie de măiestrie, treceam cu toţii de la încântare, la spaimă, atunci când zburau deasupra noastră şi aveam senzaţia că oricând, este posibil ca vreunul să se prăbuşească peste spectatori - şi nautic, în care, studentele de la şcoala militară, fiind deosebit de dezvoltate - ca să nu spun obeze - contrabalansau ambarcaţiunile conduse, astfel încât singurul obiect mai mare văzut de către privitori era partea dorsală a acestora - care dădea senzaţia tuturor privitorilor că, la orice curbă luată pe apă, ar răsturna cu siguranţă barca. Mă gândesc, că a trecut demult vremea şi că nu mai sunt de actualitate soldaţii înalţi şi cu structură atletică - care corespundeau cerinţelor obligatorii şi selecţiilor severe - cărora li se potriveau de minune versurile: ”Înalt, voinic ca bradul, mămuca m-a făcut,/ La luptă şi la muncă, la tot m-am priceput/”. Pentru intrarea la liceul militar, pe lângă condiţia de disciplină - reprezentată atunci de nota zece la purtare, în toţi anii anteriori de şcoală, evaluare primită corect şi cinstit - fără intervenţiile, fără ameninţările vreunui părinte, sub pretextul că trebuie să i se dea copilului această notă, pentru că acesta doreşte în viitor să îmbrăţişeze o carieră militară, deşi odrasla sa are probleme grave cu disciplina, ca să nu spun comportament violent, agresiv cu colegii săi, dar şi cu profesorii - trebuiau dovedite şi capacităţile intelectuale, printr-un examen sever şi corect. Mama mea pregătea la „Limba română” pentru admitere la acest liceu şi numai elevii serioşi, deştepţi îndrăzneau să îşi aleagă acest drum în carieră.  
  
A doua zi, fiind în Braşov, în drumul spre centrul oraşului, am trecut prin faţa unei unităţi militare, aflate pe bulevard. Planul înclinat dispus lângă scările de la intrarea în clădire, destinat transportului obiectelor, fiind îngheţat, devenise loc de joacă pentru cei doi soldaţi, aflaţi în postul de pază al instituţiei şi aceştia se dădeau, pe rând, cu voioşie, pe gheaţă. Am observat că, de obicei, dacă priveşti din întâmplare, când treci prin faţa vreunei instituţii cu pază militară, bărbaţii aflaţi în post stau sprijiniţi de ceva şi se scarpină, prin cele mai ascunse locuri cu o mână, în timp ce în cealaltă ţin mobilul, privirile fiindu-le captate în totalitate de postările video urmărite. Am schimbat impresii cu persoane cunoscute şi am constatat că şi ele sesizaseră exact acelaşi lucru. Te gândeşti atunci la imaginile cu gărzile reginei ce păzesc nemişcate palatul Buckingham, cu soldaţii americani împietriţi, prezenţi la diverse ceremonii dar şi cu ai noştri compatrioţi defilând în zilele de sărbătoare, militari care îţi trezesc întotdeauna sentimentul de mândrie că eşti român.  
  
Referinţă Bibliografică:
Cornelia Păun Heinzel: “Odisee la catedră, în bănci şi prin amfiteatre” Un altfel de jurnal - un jurnal al amintirilor Fasciculul iii - “In the Army Now” / Cornelia Păun : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2947, Anul IX, 25 ianuarie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Cornelia Păun : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cornelia Păun
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!