CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Naratiune >  





HAREMUL PARTEA I
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cornelia Păun Heinzel: "Haremul"  
 
Capitolul 1 - Ultimul drum  
 
“ Din cauza mea a murit ? Nu se poate ! Bălălău nu a murit !“ își spuse Florica disperată, ștergându-și lacrima imensă, ca de crocodil, ce i se prelingea lent, din coada ochiului. Doar crocodilii plâng când își înfulecă prada și Bălălău a fost de data aceasta prada sa.  
 
……………………………………………………………………………………  
 
Bălălău conducea autoturismul său, de culoarea purpurie a sângelui clocotitor, cu o maximă intensitate, sincronizat parcă cu cea a vieţii sale zilnice, tumultoase. “Trebuie să rezist să ajung acasă”, îşi spunea Bălălău. În drumul spre casă, plutea ca într-un vis. Un vis negru, de coşmar... un amalgam cutremurător, cu frânturi de imagini înfiorătoare, proiectate de un aparat ce funcționa defectuos, care selecta în mod straniu, tot ce-l măcinase sufleteşte în ultima vreme, dar mai ales scena finală… cea mai şocantă - comportamentul Floricăi. Oare ea nu a înțeles, ce a făcut el pentru ea ? Că fără el, ea ar fi fost ‘’nimic’’. Știa el, Bălălău că fata asta de la țară, nu avea prea multă minte. Dar tocmai asta i-a plăcut cel mai mult la Florica. Pentru acest lucru a ales-o să-i fie director adjunct ! Numai în acest mod, putea el să facă, tot ce-şi dorea ! Nu-i trebuia una prea deşteaptă prin preajmă. Și acum… ce tare îl durea zâmbetul ei ironic, fals, cu un aer de superioritate, ce încerca să-l copieze pe al său, convinsă fiind în mintea ei, că aşa trebuie să se comporte un director ! Doar singurul director pe care ea l-a avut în viața ei, ca profesoară, el a fost ! El i-a fost singurul ei model de manager de liceu… şi-acum… îl imita întru totul… dar situațiile erau complet diferite și ce făcea, nu era deloc potrivit. “Parcă ar fi din povestea aceea cu prostul, pe care tatăl l-a învăţat să ducă vaca de funie acasă şi când l-a trimis la măcelărie, să cumpere carne de vacă, tot de funie a adus-o, târând-o prin praful de pe drumul spre casă“, gândi el.  
 
Bălălău simţi că sângele începe să-i zvâcnească nebunește și că ameţeşte. Ochii i se împăienjeniră. Toate necazurile din ultima perioadă, îi defilau involuntar, în faţa ochilor… imagini neclare, difuze. Dorea să oprească mecanismul de derulare, dar acesta se încăpăţâna diabolic, să ruleze necontenit. Era deja în stare de semi-conştienţă. Noroc că străbătuse de atâtea ori traseul pe care se afla, încât, gândi Bălălău, l-ar putea face şi adormit. Se simțea rău de când începuse Consiliul Profesoral. Dar era prea mândru, să spună cuiva. Nu dorea să dea satisfacţie nimănui. Uf ! Trebuie să reziste… trebuie să-şi revină. I s-a făcut rău, imediat după ce fosta sa iubită, Florica, ca nouă directoare a colegiului, după ce îi luase locul, îl aduse în discuţie. Figura ei de țărăncuță ambițioasă, uşor ironică, pe care el o învăţase să o afişeze, nu-i ieşea din minte ! Doar datorită lui se afla ea în acest post şi tocmai ea să fie atât de nerecunoscătoare, de crudă ! Chiar după ce n-a mai fost director, tot el a fost cel care i-a aranjat numirea Floricăi. Dar, oare ea nu și-a dat seama, de acest lucru ? Nu a realizat că, fără el, este numai ceea ce este ea în realitate, cu adevărat ? Oare nu a realizat, câte a făcut el pentru ea? Dar ea… ca şarpele. Îşi dădu seama de abia acum, cât de mult se înşelase cu alegerea ei. Pentru o clipă, Bălălău ameţi, totul se întunecă în jurul lui şi crezu că leşină… apoi îşi reveni puţin...  
 
Privi printr-o perdea de ceaţă, merii tineri de pe marginea drumului, care se succedau necontenit. Se uită la ei, de parcă i-ar fi zărit atunci, pentru prima oară, deși trecea pe lânga ei zilnic. Cu ochii împăianjeniţi, zări fructele aproape sferice, merele mici, de un verde crud, cu pete minuscule, de culoare închisă, urme ale trecerii prin interiorul lor şi ale celorlalte vietăţi, ce populau fără restricţii, plăpânzii pomi. Pernițe verzi, de diferite nuanțe, de la verdele întunecat, al frunzelor pomilor, la cel mai deschis, al fructelor, învăluiau câmpurile întinse de-a lungul șoselei. Firele subțirele de iarbă fremătau armonios, sub pașii lini, de dans, ai vântului nervos, de seară. “Trebuie să am putere să ajung acasă”, îşi repeta în gând Bălălău.  
 
Sunetele armonioase, plăcute, în surdină, ale cântecelor lui Chris Rea îl însoţeau, ca de obicei. Prietenul său cel mai bun, Mihai, îi dăruise CD-ul şi de atunci, nu s-a mai despărţit de el. Îl asculta întotdeauna, atunci când era la drum, cu mașina. Amicul său i-a povestit că această muzică, armonios îmbinată l-a însoţit pe autostrăzile din Germania, în călătoriile sale. Şi lui Bălălău i se părea că melodiile se potriveau fantastic cu şoseaua străbătută de el, zilnic, cu mersul maşinii, cu zgomotul propriu al motorului autoturismului, cu traseul sinuos, cu urcuşuri, coborâşuri şi curbe variate, ba chiar cu ceilalţi participanţi la trafic. Împreună formau un tot perfect armonios, un întreg…  
 
Pentru prima dată în viaţa sa, Bălălău stăpânea cu greu volanul. Îşi aminti din nou, ceea ce i se întâmplase, în urmă cu câteva ore. Umilinţele și șicanele, de care a avut parte în ultima vreme, deveniseră de nesuportat... mai ales, că nu era obișnuit cu așa ceva. În ultimii ani, a fost mereu un fel de Dumnezeu – adică ceea ce este în ziua de astăzi, un director de liceu. A putut să facă absolut ce dorea, fără nicio restricţie. Primea bani de la stat cu nemiluita… de nu mai știa ce să facă cu ei… mai ales, de când a început criza. A pus termopane foarte scumpe, gresie de lux, tablouri, lustre și veioze scumpe, aparatură electronică de înregistrat și filmat în orice colț de sală, în toalete. Chiar și-a făcut o sală plină cu oglinzi, unde să-și ducă amantele, să facă amor. “Uf! Ce greu este să cazi de la înălțimi !“. După cei cinsprezece ani ca director de colegiu, când puterea sa era nemăsurată și putea face orice dorea, ce greu îi era acum ! Dacă ar fi fost un simplu profesor, poate i-ar fi fost mai ușor ! Dar deja băuse din licoarea magică a puterii ! “Ce dulce și atrăgătoare este ! Crează însă dependență ! Te leagă pe vecie de ea ! Este ca un legământ cu diavolul ! Și ce stare euforică îți dă ! Ai convingerea că poți face orice dorești… totul pare un vis posibil de împlinit ! Odată licoarea sorbită, ești legat de ea pe vecie, ești pierdut ! Nu-ți mai iese din cap niciodată ! “, gândi Bălălău. Poate era mai simplu pentru colegii săi actuali, directori sau inspectori, trambulinați de la munca de jos, din simplii muncitori necalificați sau din persoane casnice înainte de revoluţie, direct în funcții de conducere, rapid, devenind peste noapte, cu diplome cumpărate ca la piaţă, titulari, cu grade didactice și directori sau inspectori. El, Bălălău, cel puțin a fost profesor și înainte de revoluție… și a făcut “Matematica“... atunci când doar 2% dintre absolvenții de liceu, făceau o facultate.  
 
A reușit el, Bălălău, să treacă peste toate relele, atunci când știa că acestea erau opera lui Cănuță și Boicu, foștii lui subalterni, care îl urau de moarte. Se gândi la prima comoție cerebrală din viața sa, pe care a făcut-o, atunci când cei doi dușmani i-au făcut înscenarea cu eleva. S-a supărat, pentru că în realitate, nu făcuse nimic cu aceasta ! Dintre directoarele de liceu, câte nu au avut scandaluri sexuale… mușamalizate. Știa el una bătrână și urâtă, care se culca cu elevii de la seral. Aceştia, pentru a primi diplomă de bacalaureat acceptau orice. După incidente însă, directoarele au fost mai apreciate și mai promovate. Bălălău îşi aminti de obiceiul său, de a lua profesoarele preferate de după gât, în special pe Florica, dar și pe unele dintre eleve… dar așa se comporta el, dintotdeauna. Și n-a fost niciodată vreo problemă ! Vai, acum, nu și-a putut dovedi nevinovăția ! Asta l-a durut cel mai tare. Adolescenta se îndrăgostise nebunește de el. Cănuță s-a folosit de slăbiciunea fetei și fiindu-i diriginte a manipulat-o, ca să se răzbune pe el. A încurajat-o să publice, toate declarațiile de dragoste scrise şi dedicate lui, pe internet, texte pe care el, Bălălău, nici nu le văzuse vreodată, până atunci. Toate cele postate erau doar rodul imaginației adolescentine. Căci eleva făcuse din directorul colegiului, obiectul pasiunii sale ! Fata se îndrăgostise, așa cum văzuse ea în telenovelele, pe care le viziona zilnic. El însă nu avea nicio vină ! Bălălău era conștient că, de obicei, reprezentantele sexului frumos se îndrăgosteau nebunește de el, fără ca el să încerce să le cucerească. “Așa s-a întâmplat și cu Florica !“, gândi bărbatul. “Și cu celelalte profesoare, pe care eu le-am făcut șefe de catedră, adică tot Consiliul de Administrație al colegiului !“. Și uite că, după cincisprezece ani, toate îi erau fidele ! Niciuna dintre ele nu s-a mai căsătorit ! Toate rămăseseră domnișoare ! Bălălău nu se mai supăra, de Cănuță și de Boicu, că doar știa ce le poate mintea ! Dar, doar acum a realizat că, Florica s-a coalizat cu ei de la început și i-a și susținut. “Florica m-a lucrat împreună cu ei !“, medită trist bărbatul. Faptul acesta îl durea cel mai tare pe Bălălău… și apoi, pierdu filmul ideilor.  
 
“Florica, femeie crudă, fără scrupule, să-l lucreze pe la spate, cu cei mai înverșunați dușmani ai săi ! Doar i-a fost și amantă și a iubit-o ! A iubit-o în felul său, așa cum își iubea el soția sau amantele sale, dar a iubit-o ! Așa era el, Bălălău! Nimeni nu-l mai putea schimba ! Și cine-l iubea, știa asta ! “.  
 
“Cred că am gândit greșit, când am crezut că, fiind cea mai slabă de minte dintre toate, voi putea să conduc nestingerit colegiul și să fac ce doresc. Ce frumos a fost ! Cu Florica directoare adjunctă și iubitele mele din colegiu, șefe de catedre. În Consiliul de Administrație aveam vot în unanimitate, la orice aș fi propus !“, gândi Bălălău, “cu banii statului… și peste Consiliul de Administrație nu trece nimeni, căci doar este considerat Dumnezeu, conform legii ! Nimeni nu poate să-l controleze ce face ! Puteau să voteze absolut orice, fără ca cineva să-i tragă la răspundere ! Chiar orice prostie ! Dar ce“, își spuse Bălălău, “el era singurul director care a profitat de acest lucru ? Nu era singurul ! Așa au gândit muuuuulți directori ! Și prost e cel care nu a făcut şi nu face așa ! Deci, nu-și poate reproșa nimic ! Oricum nu din cauza aceasta l-au destituit ! I-au găsit niște chestii neglijabile, atât de slabe, că nici nu erau motiv de demitere: lipsa de cvorum, la deciziile luate în consiliile profesorale ! “.  
 
Bălălău era un bărbat de statura medie, nici gras nici slab. Ochii săi albaştri aveau însă ceva magnetic, fosforescent atunci când îşi arunca privirile, ca nişte fulgere, spre femeia ce-i plăcea. Şi se pare că majoritatea persoanelor feminine nu-i rezistau. În plus, parfumul său, scump și senzual, atât de masculin, era o mreajă sigură, pentru cele care poposeau ocazional, în brațele sale viguroase. Unora dintre ele, li se părea un bărbat atât de fascinant, încât aproape că înnebuneau… şi nu puţine au fost victimele sale. Altele erau atrase de stilul său sarcastic, de o ironie tăioasă. Îl plăceau atât de mult, încât atunci când femeile erau ținta ironiilor sale, înloc să se supere sau să se simtă jignite, reacționau de parcă ar fi primit din partea lui, cea mai romantică declarație de dragoste ! Persoanele din jur erau uimite de reacția acestora. Dar ele, nici măcar nu vedeau acest lucru ! Erau atât de îndrăgostite, încât faptul că li se dădea atenție, le măgulea profund. Ce încântate erau că ajunseseră în atenția lui Bălălău ! Chiar dacă erau subiect de bășcălie pentru auditoriu !  
 
“Nu sunt eu vinovat că, multe profesoare și eleve se îndrăgostesc lulea de mine“, gândi bărbatul. “Doar așa este felul meu de a fi, din totdeauna. Așa mă comport eu natural. Întotdeauna am cucerit femeile fără efort. Totuși, dintre toate, Florica a fost cea mai avantajată. Ea a profitat din plin de toate ! Și tocmai ea, să-mi facă așa ceva !“. “Oooo și Manuela...”, gândi Bălălău. „Ce mult îmi plăcea de Manuela, tot fată dintr-un sătuc sărac, din Moldova, care era și poetă, dar și pictoriță. Credincioasă foc, picta numai îngeri, dar în gura ei, vorbeau numai dracii. „Ooooo, ce pornografic vorbea! Ce mult îmi plăcea ! Mă incita atât de intens ce-mi spunea... încât mai mult, nici nu mai îmi doream de la ea...”.  
 
Deodată, lui Bălălău, privirea i se încețoșă și totul în jur începu să i se învârtă. Sângele îi zvâcni cu putere şi simţi cum i se revarsă... şi ce durere groaznică simţi în partea de sus a capului ! Doamne, numai să nu mai fac din nou comoție… mi-ar putea fi fatală ! Trebuie să trăiesc, să lupt ! Să nu mă mai gândesc la nimic rău și să nu mă mai supăr ! O să rezolv eu totul, ca de obicei. Întotdeauna am fost un om tare ! Doar sunt încă tânăr. De abia am trecut puțin peste cincizeci de ani. Dar par mult mai tânăr ! Nimeni nu crede că am mai mult de treizeci ! Mai vreau să mai trăiesc ! Da ! Mai vreau să trăiesc !“.  
 
Bălălău a coborât din autoturism, dar se simțea rău, respira cu dificultate și abia putea să pășească. Valul de aer rece, curat al serii i-a dat totuși puțină forță. Ochii însă i se împăienjeniseră. “Bine că am ajuns întreg acasă ! “, își spuse Bălălău. “Tot drumul mi s-a părut un calvar ! Acum mă voi putea odihni !“.  
 
Deodată, cheile de la mașină îi scăpară din mână. Totul în jur se învârti fulgerător. Ameți și tot peisajul vizionat anterior i se se derulă rapid, ca o peliculă de film - aleea din curte, tufele mici, verzui, presărate cu trandafiri rozulii, pulverizând un parfum misterios, nucul falnic cu trunchiul său uriaș cu frunze… ca un început şi totodată un sfârşit de viaţă… grupurile ordonate, cu zarzavaturi de diferite feluri, de la vinetele violete, la roșiile înflăcărate și ardeii multicolori – de la un gălbui luminos ca razele soarelui, la un orange nisipos, roșii ca sângele, sau în nuanțe diferite de verde… şi în clipa următoare se prăbuşi în faţa uşii casei…  
 
Capitolul 2 - Înmormântarea  
 
Florica urcă în fugă scările, se strecură printre coloanele parcă teleportate din templurile antice, ale intrării în clădirea veche şi umedă, vegheată doar de un fascicul sărăcăcios, rătăcit, de raze solare răzleţe, oglindite în geamurile uşilor colegiului. Își înălță bărbia în aer, ridică capul cât mai sus, puțin spre spate. “Sunt mare directoare ! Directoare pe vecie ! Ce deşteaptă sunt ! “, își spuse Florica, aruncându-și ochii spre bolta de la intrare. Dar se împiedică și șocul atât de violent, o trezi din visare. Își luă avânt și continuă cu viteză, mersul său grăbit. Din hol, intră vijelios în secretariat.  
 
Secretara, Mărioara - o femeie de vreo treizeci şi cinci de ani, cu figură naivă de copil, încât studiind-o te întrebai dacă în față ai un puștan sau un adult nedezvoltat - o întâmpină speriată.  
 
- Doamna Directoare, doamna directoare ! Vă anunț o nenorocire ! M-a sunat soţia domnului Bălălău, fostul director. Spune că domnul a făcut comoţie cerebrală şi a murit !  
 
Florica a încremenit :  
 
- Ce spui tu ? îngăimă Florica. Vorbeşti serios ? Nu este nicio glumă ? continuă ea, apoi neliniştită, cu un ton disperat, cu speranţa că ceea ce auzise nu este adevărat. Cum a murit ?  
 
- Nu, doamna directoare. Cum să glumesc cu aşa ceva ? spuse indignată Mărioara. Soţia a spus că domnul a făcut comoţie cerebrală !  
 
Florica reuşi cu greu să-şi mişte picioarele, să ajungă la ea, în cabinetul de director, care avea intrarea prin secretariat. Se aşeză pe scaun, la birou şi îşi prinse fruntea între mâini. “Nu se poate ! Doamne, din cauza mea a făcut oare comoție ? Eu sunt de vină ? “. Se gândi că în ultimele săptămâni, îl tot şicana şi-i căuta nod în papură. L-a ofensat chiar în Consiliul Profesoral şi l-a mustrat ironic. “Dar nu sunt eu vinovată ! Nu, nu eu ! Eu l-am iubit întotdeauna. L-am iubit și l-am urât totdeauna cu aceeași intensitate. Dar, Bălălău a murit și eu, Florica, nu am apucat măcar să-i spun cât de mult îl iubeam… și-l mai iubesc încă... “, gândi femeia.  
 
Când îl vedea pe Bălălău, ea, Florica uita de toate relele. Se lăsa purtată de aromele parfumului său atrăgător și toate simțurile ei o luau razna ! I se părea că sunt aidoma cuplului primordial, detașați de tot ce este în jurul lor.  
 
“Uf! “, oftă cu necaz Florica. “Domnul maistru Cănuță e de vină ! Că, doar el, nu lasă în funcție niciun director în colegiu ! Pe toți i-a schimbat de când este în liceu ! Și mai este și aproape de pensie ! Ba chiar trebuia să se fi pensionat anul acesta ! Cănuță a reuşit, să rămână pe post, deşi toți în situația lui şi-au depus deja dosarele de pensie. Nu degeaba a fost el turnător la securitate în vechiul regim… şi poate mai este încă şi în cel actual, că prea face tot ce vrea ! De profesorii pe care nu-i doreşte, scapă urgent de ei ! Ce om diabolic Cănuță ăsta ! “, gândi Florica. “Acum, mai are și un ucenic pe măsură, care îl completează perfect - Boicu. Dar acesta nu există şanse să-l egaleze, niciodată ! De unde a apărut și Boicu ăsta ? “, se întrebă Florica. Ea nu-l suporta deloc, dar trebuia să-l agreeze pentru Cănuță. “Trebuie să vorbesc cu el”, își aminti Florica. Și-l căută în cabinetul său. Bătu la ușă și rapid, se deschise ușa. O fată cu fața închisă la culoare stătea în genunchi, în fața lui Boicu. Bărbatul își închise rapid pantalonii.  
 
– Trebuie trimise programele pentru aprobare și sunteți șef de catedră, spuse Florica, stânjenită. Și plecă repede. “Cum a schimbat mass-media și societatea, fetele din ziua de astăzi ! În socialism nu exista așa ceva !”, gândi Florica.  
 
Domnul Boicu, avea aproape vârsta Floricăi, adică în jur de patruzeci de ani. Rotofei, chel aproape complet, dacă nu i-ar fi apărut niște smocuri răzlețe de păr, de o parte și de cealaltă a capului, de care încearca fără suces, să scape. Le tundea și ele apăreau rapid la loc. Fața sa, cu trăsături ca ale celor cu sindrom Down, inspira repulsie celor din jur. “Și e la fel de parşiv ca mentorul său. Ce bărbat grețos ! Nu am mai cunoscut un bărbat care să-mi inspire atâta greață !“, gândi Florica. “Am văzut în viața mea atâția bărbați urâți, foarte urâți, dar sub urâțenia lor puteau ascunde chiar trăsături senzuale. Dar nu se poate… iubitul meu, Bălălău a murit ?“, își aminti ea din nou. “Omul pe care l-am iubit atât de mult, dar pe care l-am şi urât în aceeași măsură. L-am urât pentru ceea ce ziceau alții despre el ! Mai bine nu-i ascultam ! Poate ar mai fi trăit și astăzi ! Nu se poate…ce o să mă fac eu, acum ? Cum mă voi descurca, ca directoare, fără el, fără sfaturile lui, fără privirile lui magice, fără ironiile lui pline de subînțelesuri ? De când l-am cunoscut, am fost fermecată de ochii lui albaștri, care mă priveau atât de adânc, de parcă mi-ar fi răscolit întreaga mea ființă. Privirea lui magnetică mă pătrundea, ca o rază, în inimă și atunci aceasta începea să pulseze cu frenezie, în venele mele sângele circula mai intens ca niciodată… parcă mă hipnotiza omul acesta ! O simplă privire și în secunda următoare îi simțeam mâinile plimbându-se posesiv peste trupul meu. Simțeam căldura îmbrățișărilor sale și o toropeală plăcută mă pătrundea până în adâncurile ființei mele. Niciodată nu puteam să mă împotrivesc lui ! Dacă el ar fi dorit, ar fi putut face cu mine orice, oriunde ! Tot ce făcea el, mi se părea magnific ! Ce mult îmi plăcea, când mă îmbrățișa pe holurile liceului ! Ce mândră eram eu atunci ! Mi se părea că toți cei care ne vedeau - profesorii, elevii participau la fericirea mea! Doar Bălălău a fost cel care m-a ocrotit, imediat ce am pus piciorul în liceu. El m-a plăcut din prima clipă, de când m-a văzut, nou venită în școală. Bineînțeles, că le plăcea şi pe celelalte tinere profesoare, care veniseră deodată cu mine în colegiu, la instalarea sa ca director. Iată că, după cei cincisprezece ani de direcțiune ai lui Bălălău, toate aveau acelaşi statut ca la început, de domnişoare. Pe mine însă, m-a plăcut cel mai mult ! Că doar eram cea mai drăguță dintre toate, mai tăcută, mai naivă, mai timidă, mai retrasă, ca fată simplă de la țară, cum eram. Când mă fixa Bălălău cu privirea, eu, Florica mă topeam toată. Și domnul director a avut ideea grozavă, de a mă pune pe mine, o profesoară la început de carieră, în postul de director adjunct ! Când mi-a spus ce vrea să facă, eu nu l-am crezut, pentru că nu îndeplineam condițiile legale pentru acest post. Credeam că este una din obişnuitele glume ale domnului director. Dar am constatat că, în ziua de azi, dacă ai pilă, nu mai există niciun impediment ! Au fost mulţi inspectori numiți astfel ! Știa Florica, un profesor de religie, numit metodist, fără a avea definitivatul ! Și omul făcea inspecții pentru grade didactice, celor care trebuiau să le susțină ! Cealaltă directoare adjunctă era fidelă lui Bălălău. Femeie conştiincioasă, dar de vârstă apropiată lui, deci prea bătrână. Ea era cu munca. Dar, eu eram adjuncta ideală pentru domnul Bălălău ! În plus, cu mine alături, avea permanent o semnătură la orice decizie ar fi luat în Consiliul de Administrație al liceului, căci eu executam rapid orice el îşi dorea, fără să-l contrazic, oricât de ilegal ar fi fost În plus, eram și o prezență feminină plăcută. Celelalte tinere profesoare ajunseseră şi ele şefe de catedră, peste noapte. Acum, după aproape cincisprezece ani de manageriat al lui Bălălău, toate aveau în jur de patruzeci de ani. Dar niciuna nu este așa drăguță ca mine“, gândi visătoare Florica.  
 
Anca era cam urâțică, cu ochii mici, ce se zăreau sub ochelarii de vedere, cu nas și bărbie ascuțite, grăsuță, cu părul strâns într-o coadă lungă și cu ticuri prin care schița grimase, în funcție de mesajul pe care-l transmitea interlocutorul său. Ajunsese şefa catedrei de discipline tehnice. De curând, cineva o lămurise să-şi tundă părul băiețește, să-l vopseacă roșu şi să facă cură de slăbire, să pară mai tânără. Și chiar a reuşit, să dea jos peste zece kilograme ! De la figura pe care o avea de călugariță sau adeptă a vreunui cult religios, ajunsese cu un aspect de vampă, cam trecută. Cu părul scurt, care-i stătea permanent ridicat, părea a fi ciocănitoarea Woody.  
 
La perfecționare, șefă era Irina, subțirică, înaltă, brunetă, cu părul scurt şi ochelari de vedere, cu priviri permanent răutăcioase şi gata oricând să observe ceva şi să bârfească.  
 
Șefa catedrei de franceză, slăbuță, de înălțime medie, șatenă, cu ochelari, semăna cu un băiat. La tot ce făcea, cerea sfatul mamei sale, care a fost și ea profesoară. Îi povestea acasă, tot ce se întâmpla la şcoală. Oare și despre Bălălău? Pe ea, datorită acestui fapt, nu ar fi dorit-o acesta ca director adjunct. Florica era modestă, nu prea inteligentă, nici ambițioasă. Lui Bălălău nu-i trebuia o femeie prea deşteaptă. Avea el destulă minte cât și pentru ea ! Și nici una care să-şi impună voința. Cadrele didactice care rămâneau în colegiu erau doar cele care erau receptive la avansurile lui Bălălău. De profesoarele care îl respingeau, directorul scăpa rapid de ele. Plecau urgent la alte licee…  
 
De când a păşit prima dată în liceu și l-a cunoscut pe d-l director Bălălău, Florica s-a îndrăgostit iremediabil. A fost dragoste la prima vedere ! În sat, la ea, nu avea de cine să se îndrăgostească. Când a venit în București, la facultatea la care intrase, erau numai fete. Și apoi, stătea mai mult pe acasă, căci examenele erau numai on-line. Probele veneau cu tot cu răspunsuri, căci intrau în costul acestora, destul de mare, întrucât aveau aranjate și posturile după absolvire.  
 
Notă : Aceasta este o povestire . Orice asemănare cu fapte, personaje, locuri este pur întâmplătoare, deși se știe că uneori viața bate filmul și realitatea poate fi uneori mai crudă, mai înfioarătoare decât povestirea scrisă, literară.  
 
Referinţă Bibliografică:
HAREMUL PARTEA I / Cornelia Păun : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2484, Anul VII, 19 octombrie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Cornelia Păun : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cornelia Păun
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!