CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Stihuri > Reflectii >  





Claudia BOTA - UMBRELE CAILOR (POEME)

 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
FLUTURI ALBI  
 
Fluturii albi desprinşi din neaua iernii  
Dansând al vieţii ultim vals sublim,  
Primind lumina clară în faptul serii  
Tu, fiind poeta la care să mă-nclin.  
Şi ne-ai lăsat printre cetăţi dezlănţuite  
Un gol pe pietre ale unor zidurilor prăfuite,  
O lacrimă din mine se desprinde şi se-nfiripă  
Ştiind că azi nu va mai fi ca ieri.  
Eu stau şi meditez la ziua dintre anotimpuri sugrumate,  
Clepsidra din privirea ta strabate depărtări  
Un pas ne leagă printre cuvintele înlănţuite  
Ale unei lumi de-a pururi învechite.  
 
UMBRELE CAILOR  
 
În noaptea acelei judecăţii nesăbuite,  
Umbrele cailor care tropoteau  
Păreau tridimensionale la lumina lunii hilare,  
Ropotele lor încălzeau semicercuri stelare,  
În desişul acesta ecoul se pierdea în zare.  
Mă pierdusem în abisul Pădurii spânzuraţilor,  
Un semn al durerii, a umbrelor împământenite,  
A unor suflete chinuite de remuşcări zdruncinate,  
De ce atâtea tristeţi păzite şi nemărturisite?  
A unor chipuri care cândva au fost zidite, apoi zădărnicite.  
Din vremurile acelea de goană azi se aud doar şoapte,  
Şoapte care urlă prin vântul tomnatic  
A capitanului care comandă încă o moarte.  
Azi umbrele cailor leagă rănile celor goi,  
Sprijiniţi de trunchiurile copacilor cu feţele moi.  
Şi iată am rămas doar Tu şi eu, Noi amândoi,  
Spre a pomeni sufletele robilor Tăi.  
 
DOR NESECAT  
 
Te-am privit prin dorul ochiului meu luminat,  
Ale cearşafurilor îngălbenite şi topite de sentimente seci,  
Prin gândul neputinţei mele, reţinute m-am schimbat,  
Am răsturnat valurile care mă purtau spre alte bărci.  
M-ai petrecut până dincolo de durerea rătăcirii,  
Până la limita neştiută şi neîmblânzită a decăderii.  
Fiind un suflet dalmat, durerile toate mi Le-ai luat,  
Dorul Tău mă pustieşte mereu, prin cetăţi neştiute,  
Zborul ridicând praful de pe piatra, unde mi-ai săpat,  
Cuvântul pe care Tu, în suflet mi L-ai încrustat!  
 
POARTA PRIN CARE TRECEM  
 
Prin poarta aceasta vom trece toţi  
Cei pribegi, prin ai noştri părinţi,  
Bunici şi fraţi de ce să staţi?  
În viaţa asta plină de nevoi.  
Lumini minuscule vibrând din noi  
Ne face inima să ne apropie iar de voi,  
Trăim mereu supuşi pământului.  
Şi dacă plânge plănsul  
Şi dacă râde râsul,  
Şi dacă cerul s-ar topi din noi  
Şi dacă lacrimile toate ar vindeca cuvântul  
din noi doi,  
Şi dacă îmbrăţişarea ta ar fi o candelă aprinsă,  
Mereu aş fi lumină ce m-ar veghea din umbra Ta.  
Păşeşti la poarta trecerii dintre cei vii şi cei morţi  
Iar umbrele prădalnic te lasă peste ţărmul cel de veci,  
Nimic nu aduci şi nu porţi,  
Pe drumul pe care tu acuma îl socoţi.  
Decât iubirea care vecinic te va lumina,  
Pe locul în care vei umbla.  
 
RĂSUNĂ LIN COLINDUL  
 
Răsună lin colindul, din glasul omului creat,  
Pentru că Dumnezeu Prea Bun, nu ne-a lăsat,  
Pe Fiul Său ne-a dat şi lumea din păcat a ridicat.  
Prin Prea curat Sângele Său a răscumpărat,  
Întreaga omenire, care prin veacuri adormite a stat,  
În somn de tainică orbire, întunericul a gravat.  
Eliberându-ne din crunta robie, ce ne-a presat,  
Acum, ne ducem rând pe rând, cu inimile pline,  
În Betleemul Iudeii, unde smerit, Tu, te-ai arătat  
În ieslea cea săracă, născut în zorii zilei prea divine ,  
Tu, Însuţi fiind Unicul Fiu de Împărat!  
 
Acum a glasurilor cinstiri se-nalţă în cer,  
Iar heruvimii şi serafimii saltă cu cântări:  
Leru-i ler şi inima-i prin cer,  
Leru-i ler şi colindele nu pier,  
Leru-i ler şi inima-i prin ger  
Leru-i ler, ajungând la praznicul cu miel prier,  
Leru-i ler, aprinzând lumini de stea,  
Flori dalbe, flori de măr,  
Pentru a lumina, tainică colinda mea!  
 
AM RĂMAS  
 
Am rămas un înger părăsit de dor,  
La marginea unui pământ multicolor,  
Am rămas un cântec în albastrul serii,  
Topit de amurgul trist al tăcerii.  
Am rămas cu gândul la lumina celestă,  
Uluit de a ta frumuseţe angelică neştirbită.  
Am rămas uitând că visul s-a închis,  
Eu care-n iarnă inima mi-am deschis.  
Am rămas la poarta vieţii ţintuit de al tău dor,  
Tu care nu-mi lăsai durerea să mi-o măsor.  
Am rămas cu viscolul hain ţinându-i piept,  
Pentru a fi un om ce judecă curat şi drept.  
Am rămas de dorul tău străin pribeag,  
Fie vreme bună sau rea, neclintit ca şi un fag.  
 
TE-AŞTEPT ŞI-N ASTĂ TOAMNĂ CA SĂ VII  
 
Cerul din toamnă mă ridică la Tine,  
Şi cad frunzele de atâtea suspine  
Clătinând în adierea stelară,  
O lumină din lumina Ta clară.  
Şi e toamnă din toamna de ieri,  
Încărcată de atâtea veri,  
În covorul cel moale am păşit  
Prin atâta splendoare!  
Între vis şi culoare.  
Ruginite, frunzele îmi cad la picioare,  
Iară păsările mii au plecat călătoare  
Spre un ţărm de lumină mai mare.  
Şi te-aştept când e dorul mai tare,  
Ca să vii, printre frunzele ruginii.  
 
MĂ VĂD IUBITE ÎN OCHII TĂI  
 
Ochiul tău rece reţinând surâsul strâns  
Ultima clipă dăruită a unui popas restâns,  
Mă văd iubite, în ochii tăi prea plini,  
Plini de dor, de lacrimi şi suspin,  
Legănându-mi al meu trup încărcat de chin,  
Un pumn de cer şi plumb în rugăciuni.  
În inima ta ca într-o oglindă sfărmată,  
Desluşesc tăinuiri pierdute de timp,  
Vântul mi-adie prin păr parfumul florilor de câmp,  
Acum în noaptea albastră coboară la fereastră  
o raza colorată,  
Iar glasul tău mă lasă în delirul somnaburilor  
Din care nu-ţi găseşte alinarea în visul trubadurilor  
Tu cânţi perpetuum opera ce s-a-ncheiat  
A omului ce a înşelat!  
 
SĂ NU TE ÎNTREBI, IUBITE  
 
Şi-n toamna aceasta prea curând tu ai venit,  
Între cuvinte cenuşii şi amurguri îngheţate  
Lăsând durerea strânsă în pumnii tăi, deoparte.  
Să nu întrebi, iubite, de gândul meu ce s-a ivit,  
În dimineţi cu patimi, cu dorul tău, eu m-am trezit  
Copacul nostru care-n fiecare primavară a-nflorit,  
Acuma rodul său ne-adună ca semn de bucurie  
Rămâi, rămâi statornic pe vecie!  
 
DINCOLO DE ZID  
 
La zidul acesta m-am văzut ghemuită  
Fără de respiraţie haotic neîmblânzită  
Încercând să mă agăţ de glasul dorit  
care-n palmă mi s-a topit.  
Prin imensitatea spaţiului ce mă-ndreaptă,  
Dincolo de ziduri unde m-aşteaptă,  
Calea spre Tine care-i scurtă şi dreaptă.  
Escaladez cu putere fiind mereu ajutată,  
Cu aripile care mi-au crescut peste noapte.  
Un înger mă-nsoţeşte spre Masa Tăcerii  
Unde tăcuţi stau strămoşii la Ziua Învierii.  
Pe rând se adapă din Izvorul Înţelepciunii,  
Acum iubite sărută-mi şi sufletul trist  
Căci inima-i plină de sentimentul căderii  
E noapte, tu stai şi priveşti de departe,  
Mă vezi rătăcită deşi alt zid se-nfiripă!  
 
CONURI DE LUMINĂ  
 
Spaţii imense se reduc la un singur punct,  
de pe muntele dreptăţii.  
Prin adâncirea cea mai dinafară  
de la limita imensităţii vieţii,  
Nu văd răutatea care să atingă  
gândurile tale siderale,  
Prin gurile lupilor ce privesc la Luna Plină,  
în frici viscerale,  
Perpetuum determinate de cauzalitaţi  
într-un spaţiu gravitaţional  
Rup pământul de tot ce e mai banal.  
Conuri de lumină într-un unghi  
de umbră plină,  
Umbră deasă care nu mă lasă  
ca s-ajung acasă.  
Atârnând speranţe pline  
de înţeles şi de iubire,  
Pier comorile din mine  
printre cuiburi de suspine,  
Plâng şi nu mi-e bine,  
fiindcă nu eşti lângă mine,  
Aprig dor de tine mă sugrumă-n  
noaptea lină  
Şi sărut şi lacrima din mine,  
când iubirea s-a pierdut.  
 
NU TE MAI GĂSEAM  
 
Nu te mai găseam mamă, prin casa pustie  
Iubirea ta aici, o regăsesc azi doar prin mine,  
Deşi ai plecat ,ai plecat...  
În venele mele clocoteşte un fluviu din tine,  
Izvorăşte emanaţia luminii din sfere celeste.  
Când am sosit iar acasă, nu te mai găseam,  
Dar în noaptea de freamăt te văd iar la geam,  
O noapte mai deasă pierdută prin geamătul surd  
A copilului născut în crivăţ de fum,  
Căci fum este viaţa!  
La drum am pornit cu glasul topit,  
De atâta ninsoare ce peste mine coboară,  
Şi mă aşez la masă, cu bucatele ce au sosit  
Eu am venit cu pasul grăbit, deşi am obosit.  
Stau şi privesc printre cerurile albe,  
Iar gurile lupilor mă îngheaţă,  
Iubirea ta răzbate prin uşile sparte,  
Tu m-ai privit şi prin vălul necunoaşterii ce s-a ivit,  
O inimă caldă mă-nvăluie iarăşi  
Prin ceasurilor noastre răzbate atâta mister,  
În zorile zilei iarăşi ai pornit la praznicul din cer,  
Unde dorurile pier.  
 
ÎNGERUL TOAMNEI  
 
Îngerul toamnei străveziu din cer coboară,  
Din umărul său drept răspândeşte o aromată boare,  
Acum roadele pământului se îmbracă-n sărbătoare.  
Miroase a viaţă ţesută din vinul ce se pune pe masă,  
O roată de pâine aburindă aduce-n suflet lumină,  
Când toamna îşi deapănă visele desprinse din tină.  
Din merele coapte se va topi tainica mea moarte,  
Parfumuri dobândite-n ca şi ofrande date de cuvinte  
Te îmbie acum iubite, în focul arzător de şoapte lovite.  
Cocorii într-un amurg însângerat, acum au ratat,  
Un ultim zbor şi apoi s-au desprins în cerc repetat,  
Prin largul încercat şi îngerul toamnei priveşte cu mine,  
cum au plecat.  
 
NOI NE-AM RĂNIT PE TREPTE DE VENIN...  
 
Noi ne-am rănit pe trepte de venin,  
Cuvintele preschimbându-le-n pelin,  
Şi-am rupt iubirea ce ne era o pavăză  
Un stâlp s-a frânt acum în zbor de fum,  
Iar lacrimile fără gând atârnă ca un plumb.  
Tu dulcea rază, clădită fără aceea emfază.  
Acuma glasul tău s-a rupt din trupul meu,  
Şi-am plâns topindu-mi seva, că nu mai sunt eu.  
Crescut din dor din pântecele maicii mele  
M-am lepădat de bucuria ce m-a-nălţat la stele.  
 
STEAUA VIEŢII MELE  
 
Lumina şi setea de viaţă a izvorât  
Încă înainte de a mă fi născut,  
Chiar şi când credeam totul pierdut  
Peste mine steaua fără nume a apărut.  
 
Născut ai fost Lumina lumii  
Trupul Tău nesupus stricăciunii,  
Ceas sortit pentru o Cruce divină,  
Despică-mi inima ca la tine să vină.  
 
Când steaua vieţii mele m-a Răscumpărat,  
Te-am căutat şi printre lacrimi te-am aflat,  
Luceafărul de Dimineaţă, viaţa-mi călăuzeşte,  
De mii de ani lumină, iubirea Ta, ne încălzeşte.  
 
CE TE-A FĂCUT IUBITE?  
 
Ce te-a făcut iubite, de ai venit să-ţi ceri iertare?  
Depărtarea, care rupe viaţa noastră dincolo de uitare,  
Care ne târăşte între neputinţa de a recunoaşte,  
Că iubirea e singurul lucru înălţător ce ne zideşte.  
Viaţa noastră, dincolo de zidurile care s-au ridicat  
În bezna nopţii şi a fricii, fără a mai putea cerceta  
Lumina, care e mai presus de noi, de omul cel însetat.  
Fiindcă dorul tău se răspândeşte, fără ca tu să poţi căuta.  
Deşi prin gândul treaz şi cutezător eu mereu am vegheat,  
Să-ţi fie bine, chiar dacă inima îmi era plină de suspine.  
 
Viaţa te-a învăţat, când mă cauţi,  
Să simţi aceea putere care te petrece  
La hotarul lumii ce nu mai trece,  
Iar această lume plină de-nţeles,  
Să devină o simfonie cu sens.  
Sensul iubirii, ne ridică pe trepte,  
Pe culmi, făcînd sufletul mult prea bun!  
 
AM RĂMAS  
 
Am rămas un înger părăsit de dor,  
La marginea unui pământ multicolor,  
Am rămas un cântec în albastrul serii,  
Topit de amurgul trist al tăcerii.  
Am rămas cu gândul la lumina celestă,  
Uluit de a ta frumuseţe angelică neştirbită.  
Am rămas uitând că visul s-a închis,  
Eu care-n iarnă inima mi-am deschis.  
Am rămas la poarta vieţii ţintuit de al tău dor,  
Tu care nu-mi lăsai durerea să mi-o măsor.  
Am rămas cu viscolul hain ţinându-i piept,  
Pentru a fi un om ce judecă curat şi drept.  
Am rămas de dorul tău străin pribeag,  
Fie vreme bună sau rea, neclintit ca şi un fag.  
 
E NOAPTE  
 
Şi încă e noapte,  
În inima mea mai dansează o stea,  
E steaua ce respiră printre şoapte,  
Şoaptele noastre îngemănate, ce nu vor cădea,  
În bezna, ce gândul le poartă.  
Sunt şoapte pierdute-n prin părul tău neted  
Îţi mângâi iubit-o cu drag, frumoasele tale plete,  
Şi totuşi, deşi zorile zilei se lasă, de tine mi-e sete.  
La fereastră te văd cum tu pleci, iar trupul mi-e lânced,  
Deşi, cu privirea te petrec, până dincolo de linia iubirii,  
Unde raţiunea se pierde topită de dorinţa neîmplinirii.  
 
TIMPUL RUPE DIN NOI  
 
Timpul prea hain rupe iubite din noi,  
Sentimentele ce le păstram doar în doi,  
Deşi uneori vin norii negrii şi prea goi ,  
Te zăresc în dimineţi care par reci,  
Deşi uneori mă petreci pe poteci.  
Inima-mi saltă după iubirea de altădată.  
Prezenţa ta o resimt şi astăzi caldă,  
Te simt lipit de trupul meu rătăcit,  
Printre destine ce în cale mi te-a ivit  
Lipindu-mă de amintiri te cercetez,  
La margine de ţărm învolburat şi meditez,  
Un gând curat!  
 
SĂ-ŢI DOREŞTI ATÂT DE MULT  
 
Să-ţi doreşti atât de mult, să fiu iubirea vieţii tale,  
Înflorind în fiecare zi, între inimi de cristale.  
Tu îmi legeni visele, atârnându-mi umbrele  
Şi dorindu-mi gândurile,  
Pentru a-mi cerne simţămintele.  
O, iubire! Să nu-mi iei cuvintele,  
Căci atunci am să mă duc  
Şi-am să las şi lumea toată,  
Pentru a fi uitată.  
 
ÎNCĂ PUŢIN  
 
Încă puţin, voi obosi să tot aştept  
printre corăbiile amăgite  
ale timpurilor.  
Se lasă seara, se iveşte dimineaţa,  
plecăm de-acasă trişti,  
îmi spui: ”încă puţin, iubito!”,  
În amurgul însângerat,  
s-au tot lăsat atâtea căderi.  
 
Aştept, aştept, aştept  
până la deschiderea pragului destinului.  
Nu există deţinuţi ai sorţii,  
aici toţi sunt drepţi,  
cu inimile pure,  
fără sentimente deşarte,  
fără dureri.  
 
Nu suntem prizonieri ai timpului!  
Liberi suntem,  
ne-am luat aripi primordiale  
şi-am pornit  
pe calea umblată de îngeri.  
 
MĂ VEI PIERDE  
 
Mă vei pierde, din limita iubirii,  
Deşi am devenit o amintire neştearsă,  
luminând a ta viaţă,  
Căldură pentru o inimă înţeleaptă.  
Mă vei pierde, din lumea aceasta mare,  
Cu sentimente mult prea banale.  
Mă voi ascunde din hibernările decimale,  
Nu vreau, să mă pierd în desişul amorţit,  
plin de tăceri.  
Când eu te caut, inima îmi este plină,  
Cerul îi senin, deşi viaţa îmi este un chin,  
Mult prea mult, pentru o iubire aşa mare.  
 
DOR DE ŢARĂ  
 
Mi-e dor de lacrima visului,  
de glasul ciocârliei ce cântă pe câmpie  
la răsărit de soare,  
de turmele care curg, la vale,  
adâncind bucuria de a fi,  
în raiul ăsta mare.  
Te scald cu privirea  
pământ umbrit între cer şi mare.  
 
În suflet doare urma paşilor  
acestui neam  
călăuzit de glasul Tău mare.  
Doamne, în rugă-ţi cerem iertare cu tărie,  
izbândă şi glorie să dai României!  
 
Îmi este şi-mi va fi mereu dor,  
de visul pe care l-aţi ucis,  
voi cei mulţi şi goi,  
voi care aţi hrănit doar cu iluzii,  
luând de secole şi sângele din noi.  
Vai cum plâng copiii şi mamele,  
căci fiii le sunt duşi, iar, la război!  
Din iubire cresc rădăcini  
Autor: Claudia  
 
Legănând aripile în neant, prin văzduh,  
Albatrosul călător este suveran,  
Cercetând de- a pururi lumea,  
descrisă în Pentateuh,  
Imensitatea iubirii, o străbate ca un planor,  
Călător neobosit, sacrificându-şi viaţa,  
Până când tu? Albatros vei dărui, prin vânt,  
Prin timpuri de lumină sau ceaţă,  
Peste cer şi valuri îţi porţi al tău dor,  
Pe aripile tale ducând mereu în zbor,  
Câte o sămânţă, care va rodi în duh şi adevăr.  
În al tău zbor, prin crăpăturile stâncilor,  
Din iubire cresc rădăcini, prin care să redescopăr,  
Cum izvorăşte, Apa cea vie.  
Prin a Ta revelaţie, reînvie întreaga creaţie,  
La o primăvară dulce, a Fiul Tău iubit.  
Glasul Tău Doamne, ne ridică din nefiinţă,  
Făcând să crească din iubire rădăcini.  
 
RĂMÂI CU BINE  
 
Şi peste noi s-a aşternut tăcerea,  
Deşi inima îmi este mereu la tine,  
Rămâi, rămâi cu bine, de vei putea,  
Căci gânduri multe inima îţi vor măcina.  
Nu poţi iubirea să o rupi pentru a cădea,  
E ca şi când ţi-ai vinde însuţi mâna ta.  
În lumea aceasta mare,  
tu vei mai putea iubi pe altcineva?  
O jumătate când o tai dintr-un întreg  
Atâtea sentimente în tine se dezleg,  
Nu poţi iubirea să o transformi ,  
Pentru a urca pe suferinţa altuia  
Iubirea este o lege dată,  
pentru a fi urmată.  
E un copac al cărei rădăcini,  
Pulsează inima pentru a trăi.  
Cum vei lovi a mea candoare?  
Dintre sclipiri care niciuna nu dispare,  
Rămâi, rămâi cu bine!  
Când ochii mei se pierd în tine.  
 
CĂLĂTORIM  
 
Călătorim aici, mereu...  
Şi traversăm adâncul defileu,  
Nimic nu e în zadar,  
Pe unde treci, arunci mereu un zar.  
Tu vii, din lunga ta călătorie,  
Apoi doreşti ca să trăim,  
secundele o veşnicie.  
 
Cu inima prea plină de lumină,  
Spre un ţărm de viaţă senină.  
Dă-mi mâna iubire, acum!  
Vreau să dansăm şi să uităm,  
Durerile pământului să traversăm,  
În noaptea asta, iubire să emanăm.  
 
Vreau să privim corăbiile în larg,  
Când luna ne zâmbeşte, pe catarg.  
Stăpână fiind în noaptea neumbrită  
Pentru o fiinţă mult preaiubită.  
 
GLAS AMĂGIT DE MOARTE  
 
Te-am căutat iubite printre morminte,  
Fără de suflet erai în noaptea grea  
Aievea, ca într-un vis, tot mai aievea...  
Şi te- am strigat, cu dorurile mele multe,  
Precum sudorile ce-ţi curg pe frunte.  
 
Fără de lacrimi visele, acum îmi atârnau de moarte,  
 
Cerească, dulce şi pierdută întru iubire m-am arătat.  
Dă-mi Doamne putere să mai iubesc, vedenia din noapte!  
Călătoria aceasta fiind un zbor înaripat,  
A unui glas amăgit de moarte  
şi de şoapte.  
--------------------  
BOTA, Claudia, artist plastic şi poet, născuta la 20 decembrie 1969. Profesor de religie la Şcoala Gimnazială „Luceafărul" din Bucureşti.Preocupări artistice: poezia şi pictura. Studii: 1984: Şcoala de Muzică şi Arte Plastice-Bacău-Secţia Arte plastice. 1984-1988: Liceul „Vasile Alecsandri”, Bacău. 1984-1986- Şcoala Populară de şi Meserii Bacău (Secţia Pictură). 1994: Facultatea de Teologie Ortodoxă (MA) a Universităţii din Bucureşti. 2007: Master în Management Educaţional Universitatea din Bucureşti, 2012: Master în Consilierea în managementul carierei în domeniul profesional şi tehnic (COC) (Institutul Politehnic din Bucuresti - Facultatea de IMST) Începând din 2012 a primit calificarea în calitate de consultant în carieră, dat de GCDF (Global Career Development Facilitator) Statele Unite ale Americii. 2011-2013: Frecventează Salonul Artelor „Boema 33” din Bucureşti şi cenaclul „Vama literară”, moderat de poetul Daniel Vorona. Publicaţii literare: Lumină lină (New York, SUA), Clipa (Anaheim, California, SUA), Jurnalul Bucureştiului, Singur (Târgovişte), ProLitera (Germania), Confluenţe Literare (Bucureşti), ş.a. (George Roca, Rexlibris Media Group, Sydney, 7 ianuarie 2017)  
Referinţă Bibliografică:
Claudia BOTA - UMBRELE CAILOR (POEME) / Claudia Bota : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2200, Anul VII, 08 ianuarie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Claudia Bota : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Claudia Bota
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!