CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fragmente >  




Autor: Carmen Suissa         Ediţia nr. 2222 din 30 ianuarie 2017        Toate Articolele Autorului

'Niciodată să nu spui niciodată!”
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

"Niciodată să nu spui niciodată!”

Carmen SUISSA  
  
CAPITOLUL 1  
  
„Viața este ceea ce ni se întâmplă în timp ce suntem ocupați să ne facem alte planuri”  
  
 
  
Era o seară superbă de iarnă. Luna decembrie a acelui an în New York era plăcută. Park Avenue, unde familia Huston avea casa, era impresionant în acea perioadă.  
  
Carol se plimba agale prin zăpada moale, proaspăt depusă. Era o temperatură bună, ţinând cont de Crăciunul care urma să fie peste trei săptămâni. Ningea, iar la lumina felinarelor fulgii păreau plini de viaţă. Ferestrele caselor erau împodobite cu ghirlande luminoase, albe sau colorate.  
  
Totul părea perfect. Nu şi pentru Carol. Ultimele ore i-au bulversat existenţa. Liniştea ei sufletească pălise de când îşi auzi soţul – pe Daniel –, vorbind la telefon cu prietena lui de-o viață. „Am învățat regulile, aşa că știu să le încalc, Sydney!”  
  
De cand devenise el un expert în arta trişatului? Întotdeauna crezuse că-i cunoștea și faţa din spatele măştii. Daniel avea personalități multiple, iar Carol iubise toți bărbaţii din el. Acum nu mai era sigură de nimic.  
  
„ – Ştiu, Syd, că ai dreptate şi mă cunoşti, nu sunt genul! Dar mi-a intrat pe sub piele, nu pot face altfel. Am încercat, dar numai la gândul de a mă opri, mă ia cu febră și dureri de stomac.”  
  
„– Vezi să nu răspândeşti trichinoză peste tot!”  
  
„ – Bine. Acum, că ţi-ai vărsat nervii pe mine şi m-ai tratat ca pe un porc libidinos, mai ai ceva de spus, sau pot închide? N-am chef să asculte Carol această conversaţie. O respect prea mult.”  
  
„ – Când făceai pe armăsarul, te gândeai la cât de mult îţi respecţi soţia?”  
  
„ – Syd, te rog, nu te baga în povestea asta. Aşa este prietena mea pe care eu o ştiu din copilărie. Frumoasă, inteligentă și neutră.”  
  
„ – Vorbești despre mine ca despre Elveția, imbecilule! N-o să stau cu mâinile-n sân, privindu-te cum îţi distrugi viaţa. Asta numeşti tu prietenie? Am o presimțire că toată treaba asta se va termina foarte urât. Și știi că intuiția nu m-a trădat niciodată.”  
  
Daniel pufni agasat.  
  
„ – Intuiția ta de căcat, care te ajută să contrazici toți barbații de pe Terra, înainte ca aceștia să-și deschidă gura! De aia nu ești măritată la treizeci și opt de ani, din cauza afurisitei tale de intuiții, care, doamnă scumpă, nu este o calitate în cazul tău! Acum va trebui să te las, pentru că sunt obosit.”  
  
„ – Mda, în general sexul este extenuant. Mai ales cand îl practici prin vecini!”  
  
La început, când a cunoscut-o pe Sydney, Carol nu știa la ce să se aștepte. Era confidenta băiatului de care ea începea să se îndrăgostească, avea o ţinută graţioasă, un mers elegant şi un zâmbet uluitor. Sydney era deşteaptă, veselă, sportivă şi nu-i păsa ce credeau cei din jurul ei despre ea. Avea o personalitate puternică şi principii sănătoase. Te puteai baza pe ea când aveai nevoie de un curs la care n-ai fost, de a face voluntariat pentru a servi o mâncare caldă celor fără acoperiş, precum şi la o petrecere băieţească, udată cu tequila şi bere. Era singura fată care era invitată la înmormântările vieţii de celibatar a multor băieţi din campus. Pe scurt, Sydney era femeia ideală pentru toţi bărbaţii care o cunoşteau şi coşmarul tuturor fetelor care n-o cunoşteau! Avea mulţi prieteni, marea majoritate fiind băieţi, dar singurul care o cunoştea, într-adevar, era Daniel.  
  
Se ştiau de la grădiniţă. Locuiseră pe aceeaşi stradă, taţii lor lucrând împreună la firma de avocatură Thomson & Scot. Pe scurt, Sidney făcea parte din cotidianul lui de când se știa. Împreună au decis să facă facultatea de drept la Yale, unde era şi Carol studentă.  
  
Prima întâlnire a lui Carol cu Sidney a fost în cafeneaua din faţa Universităţii. Era plină de studenţi zgomotoşi şi veseli, iar lui Carol îi plăcea ambianţa de acolo. În acea marţi mohorâtă se simţea puţin nervoasă – îşi dorea ca prietena din copilărie a lui Daniel s-o placă. Deşi era o brunetă frumoasă, cu ochi verzi, inteligenţi şi cu o minte luminată, Carol n-avea întotdeauna încredere în ea.  
  
După primele cinci minute şi-a dat seama că fata din faţa ei nu era acolo s-o judece, sau să-i pună piedici în relaţia ei. S-au împrietenit şi în scurt timp au devenit apropiate, Sydney rămânând totuşi prietena cea mai bună a lui Daniel. Au avut orele lor de râsete şi distracţii, seri de teatru, cine în restaurante bune sau în camera din campus, din care în timpul sesiunilor nici nu ieşeau. Dormeau, mâncau, învăţau, şi se susţineau reciproc.  
  
La sfârşitul anului întâi, Carol a decis să renunţe la avocatură, în favoarea arhitecturii. Era pasionată şi inteligentă, îi plăcea viaţa cu tot ce-i oferea aceasta şi era îndrăgostită lulea de Daniel. Acesta devenise un bărbat frumos, sigur pe el şi cu perspective serioase în cariera sa de avocat.  
  
În ziua nunţii lor, Carol simţea că explodează de fericire. Erau tineri, cu un viitor promiţător, iar familiile lor se înţelegeau de minune. Se simţea frumoasă – şi chiar era –, norocoasă şi pregătită pentru noua ei viaţă. Nimic nu putea să-i umbrească acea zi.  
  
– Pe drum încoace, fiica vecinei mele s-a întors spre mine în maşină şi mi-a zis că vrea să vomeze, zise Miranda, prietena cea mai bună a lui Carol.  
  
– Şi? întrebă aceasta.  
  
– Şi a făcut-o!  
  
– Acum e OK, sau trebuie s-o duci la spital?  
  
– Ce spital? Doar sunt doctor. N-are nici pe naiba; a ingurgitat pe ascuns o tonă de bomboane, acum e bine.  
  
– Şi-mi spui asta pentru că… Carol nu înţelegea de ce prietena ei se lansase într-o conversaţie lungă şi inutilă, cu două minute înainte de începerea ceremoniei.  
  
– Mi-e rochia pătată.  
  
– Să nu-mi spui că nu poţi să asişti la ceremonie. Doar eşti domnişoară de onoare.  
  
– Voiai ceva original pentru această zi. Ce ai zice dacă domnişoara de onoare ar veni goală la petrecere? Te asigur, am un corp extraordinar.  
  
Carol îşi dădu ochii peste cap.  
  
– Îţi garantez eu că, dacă apar în costumul Evei, această zi va fi foarte specială.  
  
– Este deja, se raţoi Carol. Este căsătoria mea, îţi amintești? Totul este special și perfect.  
  
Miranda privi într-o parte și șopti în bărbie: „asta pentru că n-ai vazut ce costum poartă mirele.”  
  
– Dacă e o opţiune şi se supune la vot, eu sunt pentru, se auzi o voce masculină în spatele lor. Era Ben, prietenul lui Daniel, care fu în al nouălea cer s-o cunoască pe Miranda, roşcata haioasă cu corp mirific.  
  
Ele îl priviră cu nedumerire.  
  
– Pentru domnişoara de onoare goală? murmură el, teamându-se că a făcut o gafă.  
  
– E atât de amuzant, că o să fac hemoragie internă, zise Carol, serioasă.  
  
– Hei, vorbeşte pentru tine, interveni Miranda, şi-l luă repede de braţ pe simpaticul brunet. Mă voi lipi de el, zise ea bătând din gene, aşa voi reuşi să ascund pata. Îi trase cu ochiul şi dispăru în biserică, lăsând în urmă ei un damf de Samsara amestecat cu vomă.  
  
Carol şi Daniel au făcut doi copii care acum aveau cincisprezece şi zece ani – o fată Hayley şi un băieţel, Scot. Daniel era cotat drept un avocat bun, iar Carol era arhitectă şi lucra acasă, având astfel timp pentru copii şi celelalte sarcini menajere de zi cu zi. Era bine organizată, copiii nu erau niciodată în întârziere la şcoală, erau îmbrăcaţi impecabil și casa-i strălucea de curăţenie. Aveau o viaţă socială plăcută, fiind înconjuraţi de câteva cupluri de prieteni foarte interesanţi. Cea mai mare parte din timpului liber şi-o petreceau cu Sydney, Ben şi Miranda, care acum erau şi ei căsătoriţi şi aveau o fetiţă, pe nume Crisa. Puteau spune că la apropierea vârstei de patruzeci de ani aveau aproape tot ce-şi doreau. Hayley era o puştoaică dezgheţată, cu par lung, de culoarea mierii şi ochii albaştri ca ai tatălui ei, iar Scot junior era un băieţel chipeş, care semăna mai mult cu mama lui. Moştenise părul ei negru, ochii verzi şi era foarte înalt, la fel ca Daniel.  
  
De câte ori îşi vedea mama, sufletul îi zâmbea. Îi admira eleganţa clasică, privirea blandă, dragostea din gesturi, precum şi energia cu care-l susţinea în orice întreprindea sau cu care-i stabilea limitele de care avea atâta nevoie. Pentru el, Carol era, mai întâi de toate, o mamă și abia poi confidenta lui. Zâna bună care-i amuza pe prietenii lui, care le făcea prăjituri în formă de inimi şi care asista la toate meciurile lui de tenis.  
  
O privea cât era de frumoasă şi elegantă în rochia ei bej-auriu, care-i scotea în evidenţă silueta perfectă. În picioare avea sandale negre cu tocuri înalte şi barete fine, aproape inexistente. Era o mamă şi o soţie frumoasă şi bună.  
  
Acum, stătea în faţa biroului lui Daniel cu un pahar de whisky în mâna, când, dintr-o dată, ascultând discuţia telefonică a tatălui sau (din care el, personal, nu a înţeles nimic), a văzut-o pălind şi trăgându-se puţin înapoi.  
  
– S-a întâmplat ceva, mami? întrebă Scot, alarmat.  
  
– Sunt puţin obosită, dragul meu. E vineri seara; n-aveţi program, tu şi Crisa? Parcă trebuia să vină la tine!  
  
– Nu, mamă, week-end-ul ăsta eu dorm la ea. Miranda ne-a închiriat un DVD cu extratereştri și vom petrece o seară super cool. Scot zâmbea cu gura până la urechi, iar fericirea din ochii lui de copil îi înduioşau inima lui Carol, dându-i speranţă. „Se spune că acolo unde era speranța, era și disperarea”, gandi ea, fara să vrea.  
  
– Dar dacă vrei, spuse Scot grijuliu, pot rămâne acasă cu tine, ştiu că nu-ţi place când Hayley şi cu mine suntem plecaţi.  
  
– Nu, iubitul meu, nu trebuie să rămâi cu mine. Sunt bine, iar în seara asta, tatăl tău şi cu mine am decis să ne facem un platou şi să mâncăm în faţa televizorului. De mult n-am mai avut o seară romantică, aşa că vom profita şi ne vom uita la Casablanca, mâncând căpşune cu ciocolată şi bând şampanie.  
  
– Uau, mami, aşa viaţă vreau să am şi eu când voi fi mare. Doresc ca soţia mea să-ţi semene, iar eu am s-o iubesc tot aşa cum tati te iubeşte pe tine!  
  
Sau cum m-a iubit cândva, îşi zise Carol în mintea ei. În cei paisprezece ani de căsătorie nu s-a îndoit niciodată de fidelitatea lui. Daniel era un om liniştit şi retras. Muncea foarte mult şi era un bărbat serios, un avocat bun şi corect – dacă aşa ceva există. Nu avea dreptul să-l acuze că era prea conştiincios, chiar dacă ar fi dorit să-l aibă mai mult prin preajmă.  
  
Viaţa lui profesională era încărcată până la refuz şi singurele lui momente de relaxare erau în week-end-uri. Dar mai nou şi sâmbăta trecea câteva ore pe la birou.  
  
Ghearele crunte ale neîncrederii îi cuprinseseră inima şi stomacul, transformându-le în două blocuri de gheaţă, dându-i senzaţie de vomă.  
  
Cu orice preţ trebuia să-şi stăpânească emoţiile în faţa lui Scot. Dorea să rămână singură, să se gândească. Durerea din tâmple o înnebunea.  
  
Doamne, cât de norocoasă era că Heyley era plecată la o prietenă! N-ar fi fost atât de simplu ca şi cu Scot. Heyley era foarte matură pentru cei cincisprezece ani ai săi şi era deja un bun psiholog. De altfel, chiar afirma că aceasta-i va fi meseria, când va fi mare.  
  
– Un psiholog care joacă hokey, mami, există aşa ceva ?  
  
– Există! Poţi să ai tot ce-ţi doreşti de la viaţă, draga mea, dar trebuie să ştii să negociezi cu ea. Urmează-ţi fericirea şi fii perseverentă! Dă-i o şansă vieţii să fie frumoasă şi ea te va răsplăti!  
  
Avea o relaţie bună cu fiica ei, şi-i plăcea cum puştoaica blondă se transformase într-o adolescentă frumoasă, inteligentă şi sigură pe ea. Firul gândurilor i-a fost întrerupt de soneria telefonului ei mobil. Era Miranda. Aceasta locuia la două minute de ea, pe aceeaşi stradă.  
  
– Hei, ce faceţi, va aşteptăm! Crisa nu mai are răbdare, vrea să se uite la idioţenia ei de film şi să se-nfunde cu cipsuri şi prăjituri.  
  
– Bună, Miranda, îl aduc acum pe Scot.  
  
– Dar voi nu veniţi? S-a întâmplat ceva?  
  
– Nu, nu, răspunse Carol mult prea repede, totul e în regulă. În cinci minute îl ai pe junior la tine.  
  
– OK, spuse Miranda discretă, ştiind sigur că ceva se întâmplă. Dar, ca întotdeauna, aştepta ca prietena ei să aibă dispoziţia necesară pentru a se confesa.  
  
Prietenia lor era una solidă şi funcţiona pe premisa că prietenele bune se ajutau între ele, iar prietenele extraordinare se ajutau fără să pună întrebări indiscrete. Carol s-a dezbrăcat rapid de frumoasa rochie, punându-şi treningul şi cizmele îmblănite, i-a înfăşurat lui Scot fularul la gât şi, luându-şi gecile pe ei, au plecat la casa Mirandei.  
  
Prietena ei le-a deschis uşa şi dintr-o singură privire şi-a dat seama că ceva se întâmplase. Ceva mult mai grav decât pierderea unei competiţii de tenis sau o discuţie mai aprigă cu o adolescentă.  
  
– Vrei să intri? a întrebat-o ea cald pe Carol.  
  
– Nu, îţi mulţumesc. Te sun mâine.  
  
Fără un cuvânt, Miranda a strâns-o în braţe şi a pupat-o pe tâmplă, închizând apoi uşa în urma ei.  
  
Carol avea impresia că uşa vieţii se trântise cu putere în spatele ei, lăsând-o într-o lume albă, rece şi ostilă. Mergând aşa prin zăpadă nu era capabilă să vadă splendoarea acelui loc, frumuseţea caselor, decorurile superbe de Crăciun care luminau căminele şi străzile ca ziua. Avea impresia ca pentru ea, noul alb devenise gri. Nu vedea nimic din toată frumuseţea, cum, de altfel, nu putea să creadă ceea ce auzise mai devreme.  
  
Nu se putea să i se întâmple aşa ceva! Se întâmplase altor persoane cu căsnicii nereuşite, persoanelor care nu se iubeau, dar ei se iubeau, aveau o căsătorie perfectă. Sau era doar ea care gândea asta?!  
  
Niciodată nu-i trecuse prin minte, în cei paisprezece ani de viaţă comună, că el ar putea iubi pe altcineva, că s-ar putea chiar s-o părăsească într-o zi. Ea chiar a crezut când la biserica a rostit faimoasa frază „până când moartea ne va despărţi”. Şi acum chiar aşa se simţea! Moartă!  
  
Plimbându-se agale prin zăpada moale, îşi făcea bilanţul evenimentelor din ultimele luni. Într-adevăr, din ce în ce mai des, Daniel mergea sâmbetele la birou şi parcă nu mai era atât de vesel şi de prezent că altădată. Avea în ochi acea privire drăgăstoasă, dar nu mai era însoţită de gesturile tandre şi intime. Ea pusese totul pe seama oboselii. Probabil de asta nu mai făceau nici dragoste atât de des. În general, aveau o viaţă sexuală armonioasă. Cum nu şi-a dat seama că n-o mai atingea, nu pentru că era obosit, ci pentru că se îndrăgostise probabil de altcineva?  
  
„ – Niciodată nu voi iubi un alt bărbat, în afară ta”, îi declarase ea, în anul trei de facultate.  
  
„ – Niciodată să nu spui niciodată!” – fu răspunsul lui.  
  
„ – Fii şi tu mai optimist!”  
  
„ – Şi pesimiştii sunt buni, câteodată.”  
  
„ – La ce?”  
  
„ – La paraşute”, zâmbi el.  
  
„ – Sper că vorbim de paraşutele din avioane”, râse ea.  
  
„ – Optimiştii au inventat avioanele, pesimiştii au inventat paraşutele. Despre asta vorbim.”  
  
Nu întotdeauna îi înțelegea umorul, dar știa că se putea obișnui cu orice venea de la el. Orice, în afara unei amante, bineînțeles.  
  
Acum, ea era o fostă optimistă care avea a naibii nevoie de o paraşută sau un colac de salvare! Nu mai fusese niciodată în acea situaţie penibilă. Şi oare de aia Sydney nu mai trecuse pe la ei? Era prea jenată să se găsească în aceeaşi încăpere cu blânda şi amărâtă de Carol, care trăia într-o lume a ei imaginară? Nu, nu se putea să fi fost atât de oarbă! Dacă avea o calitate de care era mândră în mod special, aceea era perspicacitatea. Avea al şaselea simț foarte dezvoltat. Cum n-a putut detecta pericolul care-i devasta casa şi investiţia ei de paisprezece ani?  
  
Se spune că cel de-al şaselea simţ te poate avertiza împotriva pericolelor cu suficient timp înainte pentru a le putea evita. Era un amestec între principiul mental şi cel spiritual şi sfida orice descriere. Tot aşa cum, la ora actuală, viaţa o sfida pe ea. Întotdeauna a crezut că, atunci când ţi-e frică, găseşti cumva curajul de a rămâne pe linia de plutire, găseşti forţa de a te ridica şi a merge mai departe.  
  
De ce atunci simţea că atât curajul, cât şi forţa au părăsit-o şi s-au dus naibii, lăsând-o singură şi dezolată, rănită, şocată şi furioasă. Furioasă, pe cine? Pe Daniel, care a călcat cu bocancii plini de noroi în viaţa lor, pe ea, că a fost prea ocupată să-i ofere lui şi copiilor confortul de care aveau nevoie, sau pe noua doamnă a sufletului soţului ei?  
  
„ – L-ai controlat vreodată pe Daniel?”, o întrebase Miranda, într-o zi.  
  
„ – Nu, am încredere în el.”  
  
„ – E foarte admirabil din partea ta. Verifică, totuşi!”  
  
„ – Tu l-ai controlat pe Ben?”  
  
„ – Am angajat chiar şi o detectivă particulară.”  
  
„ – Se dau joburi din astea la femei?”  
  
„ – Atâta timp cât se abţin să facă prăjituri, sex oral şi să plângă în timpul serviciului, sunt acceptate.”  
  
Poate că ar fi trebuit să fie mai atentă, sau să controleze, aşa cum îi sugerase Miranda. Dacă el nu era cine credea ea că e? Dacă era un maniac sexual care a minţit-o întreaga viaţă? Poate că sâmbetele, când zicea că merge la birou, se ducea la agăţat. Dar de ce ar face asta? Ar fi capabil să i-o tragă unei curve doar aşa, pentru că putea? Pentru că era avocat şi multe femei oneste, sau mai puţin oneste, îşi doreau un avocat sau un medic?  
  
 
  
 
  
Capitolul 2 peste cateva zile.  
  
Va multumesc pentru timpul dumneavoastra!  
  
 
  
 
Referinţă Bibliografică:
'Niciodată să nu spui niciodată!” / Carmen Suissa : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2222, Anul VII, 30 ianuarie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Carmen Suissa : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Carmen Suissa
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!