CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Povestiri >  




Autor: Carmen Lăiu         Ediţia nr. 2200 din 08 ianuarie 2017        Toate Articolele Autorului

HOINARI ÎNTR-O POVESTE ALBĂ
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
De dimineață, dezgolisem fereastra dinspre meri, ca să pot vedea toată descătușarea aceea de alb, rostogolindu-se peste munți, peste meri, peste mașină, peste trotuar, peste straturile mai vechi de zăpadă.  
Cu un ochi în filele cărții, urmăream pe furiș spectacolul dezlănțuit afară, un adevărat balet al văzduhului, zicându-mi că l-aș putea privi cu același nesaț o oră, o zi, o noapte.  
 
Ninge diluvian. Nu e cer, nu mai e pământ, nu mai sunt repere. Lumea e o păstaie uriașă, albă, din care tâșnesc coregrafic fulgi, basme limpezi și obraji de copilărie, dezghiocați din amintiri.  
D. spune că ar trebui să ieșim, să respirăm aerul rece al iernii și să vedem pădurea, munții, câmpul, nu din cuibul călduț al dormitorului, ci din miezul strălucitor al ninsorii.  
 
Plonjați în tundra aceea rece și pufoasă, devenim în curând două puncte colorate, într-un vârtej alb. Ninge dezlănțuit, dintru început nu e cu putință să văd nimic, bărbia se moleșește, țintind doar cerul scârțâitor de sub cizmele noastre. Regret câteva minute fularul meu albastru, care m-ar fi transformat într-un punct și mai colorat, ascunzându-mi fața de miile de săgeți cordiale. Colindăm pe ulițe, printre căsuțe pe care nu le-am văzut de ani rotunzi. Satul e pustiu, se aud la răstimpuri doar câinii, parcă suntem in orașul lui Vișniec, din care au dispărut toți locuitorii, mai puțin unul. Măcar noi suntem doi.  
 
O fi și vreun lup; am evadat de ceva vreme din sat, drumul e un ocean cu valuri moi, în care croim o firavă urmă. Ajungem la liziera de salcâmi, crengile sunt alb-smântânite, iar sub albul rece se răsfiră tecile pline de semințe, semn că primăvara i-a transformat în artificii cu floare. Fără folos, gândește cu glas tovarășul meu de drum. În dreapta se întind golași rugii de mure, invitând potopul alb să se lăbărțeze pe tulpinile acelea lemnoase. Undeva, în vale, un regiment de răchite s-a aliniat disciplinat, încrâncenându-se să nu cedeze inamicului niciuna dintre ramurile băiețoase. Pentru câteva clipe, am senzația de loc străin, de capăt de lume, pe care am trăit-o în împrejurimile orașului Gabrovo, lângă pădurile de pini, țâșnind către cer ca o hoardă de creioane subțiri.  
 
Într-un prun tânăr, vântul a agățat poznaș o sacoșă, făcând-o să semene vag cu un ursuleț. Și în pădurile din Gabrovo erau agățate prin crengi mărțișoare, legănându-se în bataia vântului ca niște clopoței albi-roșii, pufoși și fără glas.  
Se luminează alburie și pădurea de mesteceni, dincolo de care se aude ecoul unui clopot, e prânzul, sunetul slobozește oamenii de la slujba de duminică. Drumul e anevoios pe alocuri, dar gustul hoinărelii e plăcut, seamănă cu bucuria degustării înghețatei Polar, după ce treceam prin furcile caudine ale obținerii permisului pentru o plăcere dulce, degrabă inflamatoare a amigdalelor noastre.  
 
Se face tăcere. Doar zăpada plesnește în șoaptă ramurile salcâmilor, acoperind apoi, cu o carne afânată, coastele pământului, iar durerile lumii amuțesc preț de o clipă, plătind obol luminii care cade din cer.  
Ne întoarcem, înainte să atingem poala gigantescă a pădurii de fagi.  
 
Continuă să ningă, crud, năuc, liniștea ne uzurpă gandurile, descătușându-se alb din stihiile înaltului. Omătul ne acoperă abil urmele, e ca și cum n-am fi fost aici, ca și cum am fi niște personaje indezirabile, care au invadat liniștea salcâmilor înfloriți iernatic ori somnul măceșelor stafidite sub bagheta gerului.  
 
În sat, dansul fulgilor devine și mai rece. Primul om întâlnit se miră că ne-a venit chef de plimbare pe așa urgie. Drept e că arătăm diferit, suntem mai bătrâni c-o ninsoare, D. are sprâncene albe, amândoi suntem din ce în ce mai puțin pete vesele de culoare, zăpada ne-a înfoliat într-o pojghiță rece și strălucitoare.  
 
Lunecăm pe lângă o căsuță cocoțată în vârf de deal, cu trepte nesfârșite croite până la ușa de la intrare. În copilarie, acela era colțul meu secret de rai, unde înfloreau toporașii până în geana treptelor de piatră și unde m-aș fi mutat, fără ezitare, la primul semn de bunăvoință al gazdei, pe care nu am reușit să o cunosc vreodată. Sub urgia ninsorii și a anilor, casa apare împuținată, în culori prost asortate si cu o fragilitate care îmi săgetează inima. Ea n-o să mai fie destinația secretă a viselor mele, eu n-o să mai fiu copilul care hoinărea duminica după amiază dupa viorele și grâușor de primăvară. Mi se face dor de trecutul acela căruia n-o să-i mai îmbrățișez vreodată umerii.  
 
Casele se înșiruie tăcute; cea pe terasa căreia aș fi ațipit în după amiezile răcoroase de vară, în parfumul tufelor de bujori de sub scară; o altă curte cu un măr uriaș, unde mi-am croit de zeci de ori, imaginar, un cuib ascuns printre frunze, tapetându-l cu o păturică, cu Momentele lui Caragiale, toate nuvelele lui Brătescu-Voinești și ale lui Bassarabescu. Mărul a căzut, în cine știe ce zvon de iarnă, sub loviturile vreunei securi. Casa cu terasă s-a șubrezit teribil și ne privim cu spaimă una pe alta, ea pentru că și-nchipuia că am tot unsprezece ani, eu pentru că decadența ei e un test cu turnesol pe care n-o să-l trecem nici noi într-o zi.  
 
Grăbim pasul. Prinde a viscoli. Două siluete se profilează la orizontul mișcător și am senzația că îmi sunt familiare, deși nu deslușesc mare lucru prin potopul de ace. Când ne despart doar zeci de metri, siluetele se opresc, se fac cunoscute, mama și prietena ei, stâlpi albi în ninsoare, așteptând să ne croim drum printre buclele înzăpezite. Au sacoșe țesute în brumă și obrajii colorați ca merele care se ițesc dintr-o desagă. Merg să verifice pe cineva care n-a putut răzbate prin vrăjmășia iernii.  
 
Ne despărțim abrupt, vântul s-a întețit și poartă rotocoale fluide pe la streșinile caselor. Curând nu se mai zăresc, s-au topit, două șuvițe vii, pornite într-un hagialâc curajos. Nu se mai zărește cerul, nu se mai vede muntele, se subțiază drumul, se ascund casele, rămânem suspendați într-un antract nesfârșit. Suntem la distanță galactică de satul întroienit, captivi într-o felicitare vintage, fără să ne mai gasim drumul către realitate. Nici n-am dori să ne elibereze cineva.  
 
Referinţă Bibliografică:
HOINARI ÎNTR-O POVESTE ALBĂ / Carmen Lăiu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2200, Anul VII, 08 ianuarie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Carmen Lăiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Carmen Lăiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!