Am amânat să fiu. Se pare că mi-am refulat crearea. Totuși, în prezența refuzului de a mă întâmpla, în întunericul cu neliniști, au apărut spații care nu îmi aparțineau, de care nu aparțineam și în care se observa trecerea. Și toate, prin aceste buchete de lumină, treceau întrezărind frumosul. 

Acolo, în supunerea tuturor lucrurilor, în suveranitatea tăcerii, m-am simțit așteptat. Și nu ca o absurditate sau o anomalie, ci ca unul care trebuie să îsi înceapă trecerea izvorând din origini, transcendent spre ele. 

Descoperirea nu-mi aparține și nu este nici un rezultat al abnegației, nu implică nici virtute sau vreo revelație … Eu am fost așteptat, iar apoi găsit. Acesta este singurul merit al meu. 

Nimic nu e mai marcant decât o așteptare eternă . În eternitate, așteptarea devine iubire, creație și sublim. Ea se propagă în clipe de grație , rostuind prin mângâierile ei doruri de Nepătruns. Aceste doruri: odihna care și în care se așează toate oboselile și amânările ființei, luptele și muririle noastre. 

Acestui frumos act de traire, al așteptării de către divin, am găsit că îi este imposibil de răspuns prin vreo manifestare umană. Și printre iluzii, spre despărțire, în căderea nesfârșit de blând purtată de amurg, omul este constrâns în a privi, de pe țărmul propriu, spre depărtări vagi de nemurire. Și depărtările au început să vibreze din libertatea mării spre malul naufragiatului , nu la strigătul lui și nici la mișcările disperate, ci la tentativa de a suferi apropierea prin actul pragmatic al așteptării clipei regăsirii. În acest moment de sens, când se regăsește, omul devine cu adevărat pelegrin și lasă să îi cadă din pumnii goi truda cu care a zidit ruina în care și-a petrecut amânarea; astfel dezlegând lumea. 

În acest apogeu al firii, omul , în golurile lui va simți geneza și revelația cuvântului creator. Bolta lui se va umple de luminători și pământurile de ape, toate amorțind firescul, lăsând ca nostalgia să umple de copilărie ființa. 

Iar insula, cu ruinele ei, nisipul efemer și chemarea reamânării ființei rămâne cu fiecare apus în ignorare prin părăsirea ei de mersul plutitor , printre stânci, al omului frumos și trecător. .. 

Căci apropierea de creație, de origini, de zenit înseamnă întâmplarea ființei prin trecerea ei și depărtarea de pământ. 

Lupta de a privi spre veșnicia mării și încercarea de a aștepta ne fac să ne îndoim de necesitatea malului. Si nu vom ști de ce se-neacă valul…