Nu știu exact unde sunt, nu știe nimeni, de fapt, rămași undeva în mijlocul câmpului, coborâm năuciți din vagoane și o luăm unde vedem cu ochii, fiecare în altă direcție, nu ne cunoaștem, nu ne vorbim, suntem prea speriați, cuprinși de panică, trenul deraiase cu puțin înainte, din senin, vagonul în care ne aflasem sărise de pe linie, noi de pe scaune, ne transformaserăm într-o grămadă dezorganizată, sinistră, femei și bărbații unii peste alții, cu picioarele-n sus, zdreliți, tumefiați, plini de sânge, incapabili să evaluăm consecințele, să găsim scările, ne ciocneam invariabil unii de alții, ne înjuram și ne făceam loc cu coatele, spre nicăieri, până când cineva descoperise ușa, evrika, asta era, scăpasem ca prin urechile acului, nimic nu-i mai recnfortant decât să simți pământul sub picioare, cerul deasupra capului, să poți fugi, cum se și întâmplase la un moment dat, mă trezisem dintr-o dată singur, în întuneric, nici nu băgasem de seamă că se întunecase, că începuse să ploaie mărunt, sâcâitor, înotam de-a lungul unui drum de țară, străjuit de salcâmi seculari, ca printr-o mocirlă, noaptea mă despărțise de cer, de pământ, de mine însumi, așezase un giulgiu negru între mine și restul lumii, un zid, doar rareori câte o rază de lună scăpa prin această morișcă a norilor, dezvelea coroanele salcâmilor, crengile înțestate de ciori, nu mai văzusem niciodată atâtea ciori la un loc, atâtea cârâituri funeste, în minte îmi revin secvențe din ”Păsările” a lui Alfred Hitchock și îmi simt inima ticăind năvalnic, calc pe vârfuri să nu atrag atenția, inutil, sunt deja urmărit de mii de ochi, râvnit, ne temem însă unii de alții și nu se întâmplă încă nimic, departe licărește o lumină, e gara pe lângă care trecusem, oftez ușurat, Doamne, peronul e plin de oameni ciudați, unii cu proteze la mâini sau la picioare, alții târându-se ca niște reptile pe jos, vin din toate colțurile țării, îmi spune impegatul scârbit, la miezul nopții se-mbarcă în Expresul de doișpe, un tren fantomatic, care te ia din mers și din care nu mai poți cobori niciodată, e singurul tren din noaptea aceasta? întreb, nu, din luna aceasta, îmi răspunde el , important este să urci, după aia vezi tu, sari din mers, tragi semnalul de alarmă, am s-o fac și pe asta, îmi zic, nu pot rămâne aici încă o lună, urcăm din mersul expresului, cum putem, ne mai ajută și cei dinăuntru, urcați din altă stație, controlorii, apoi trenul prinde viteză, peisajul se încețoșează, nu mai distingem decât puncte și linii.  

- Biletele la control! se aude deodată o voce hârșită de bărbat și ne dăm seama că e controlorul și că nu avem bilete.  

Omul mă privește îndelung, iscoditor.  

- N-ai bilet, nu-i așa?  

- Nu, răspund, n-avem, de fapt, niciunul! Și nu înțeleg de ce ne mai cereți bilete dacă știți că nu avem? îl întreb mirat.  

- Asta-i regula pe linia aceasta! D-ta ce cauți pe aici? Nu pari de-al nostru!  

Îi explic pe scurt celele întâmplate, iar el aprobă din cap, înțelegător.  

- Se mai întâmplă și asemenea lucruri! zice. Unii ajung mai repede decât alții! Va trebui să solicitați un bilet!  

- De la cine?  

- De la mine.  

- Bine, dați-mi, vă rog, un bilet!  

Controlorul rupe o filă dintr-un chitanțier roșu.  

- Să-l păstrezi cu grijă, îți va fi cerut la destinație. Nu te costă nimic, toți purtătorii de viață au dreptul la o călătorie gratis!  

- ”Purtătorii de viață”? întreb nedumerut.  

Controlorul pufnește în rîs.  

- Toți suntem purtători, viața e ceva sacru, doar n-ai crezut că ești stăpânul vieții tale?  

- Așa crezusem până acum, răspund. Și mai cred.  

- N-ai fi singurul, mă confrunt în fiecare zi cu asta! Omul, în general, se crede stăpânul lumii, tragic este că lucrurile stau exact invers!  

- Adică!  

- Adică nu suntem stăpâni pe nimic. Viața este proprie numai Lui, Marelui Creator, care n-a împărțit-o până acum și, probabil, n-o va împarți nici de acum înainte, cu nimeni, noi nu facem decât s-o purtăm în numele Lui, să fim trăiți de ceva absolut uimitor, peste puterea noastră de înțelegere, și s-o predăm la sfârșit cum am luat-o. Altfel cum crezi că ne-ar putea controla și îndruma pe toți?  

- În ce scop? După cum spui, n-ar exista niciunul?  

- N-aș putea să-ți dau un răspuns convingător, fiindcă nu știu, mă gândesc, totuși, că există un scop! Dumnezeu gândește în alți termeni! La prima trebuie să cobori!  

Simt că expresul încetinește, încep să zăresc lucruri, oameni, locuri cunoscute, controlorul deschide ușa vagonului din mers și mă împinge încet, dar hotărât pe scări, până aici, îl aud parcă șoptind, ne vedem altădata, și sar, descopăr o gară pustie, care seamănă izbitor cu gara din care am urcat, un impegat, îmbrăcat jerpelit, care seamănă și el izbitor cu cineva cunoscut.  

- Biletul dvs! mi se adresează politicos.  

Îi dau biletul roșu, cum mă avertizase controlorul și-l întreb la fel de politicos:  

- S-ar putea să mi-l restituiți pentru decont?  

- Decontul se face aici, îmi răspunse el fără să mă privescă în ochi. Următorul bilet va trebui să vi-l cumpărați singur! Și este destul de scump!