CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Amintiri >  





SCROAFA DE MISTREȚ. Povestire ciobănească
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
 
  
De abia se terminase anul școlar că părinții mei, crescători de oi pe culmile munților Făgăras, îmi trimetea vorbă prin cei care coborau în sat, să mă sui la munte. Aveam multă treabă iar ciobani nu se prea găseau nici atunci. Nimeni nu se îmbulzea, cum nici acum nu o fac, la o așa meserie.  
La oi, ca și crescător, ori simplu cioban, serviciul e continuu. Avem noi o vorbă pentru ciobănie: „Stai lângă oi, le păzești, le îngrijești 25 de ore, din 24 de ore”.  
 
Vremurile rele, îngreuiau și mai mult viața ciobanului. Ploi, tunete și fulgere, ca acolo sus în vârful muntelui, de zici că se prăvale cerul peste tine, n-ai să vezi în altă parte. Se întâmpla destul de des ca în timpul acelor furtuni, să fi luat și dus de castravala pe pieptul muntelui, la vale, de un vânt nebun, iscat de groaznica vreme. Oile se adunau întotdeauna ghem, una lângă alta, cu capetele lăsate în jos, formând scut. În mijloc erau mieii și noatenii tineri, urmau apoi oile mai zdravene, iar cei care închideau cercul erau berbecii și bătalii zdraveni, ce nu puteau fi duși așa de ușor de vântoasele furtunii.  
 
Stând lângă ele, mi-aș fi dorit să mă ascund în mijlocul lor, însă nu era bine. Părinții mei mă sfătuiau să nu intru între oi. Multe oi s-au prăpădit, împreună cu ciobanii care se adăposteau între ele, pe timp de furtună. Trăznea grozav acolo sus în vârful muntelui și nu de puține ori, trăznetul cădea peste ele, fiind încărcate cu electricitate statică, datorită grăsimei de pe lâna, așa că, nu îmi mai rămânea decât să mă pitesc după vreo lespede de piatră ce, pe timp frumos, făceam gaură sub ea. Dacă eram prea departe de acea piatră, mă circeam, mă făceam ghem, îmi înfășuram țolul cât puteam de bine în jurul corpului și peste el îmi punea sacul gros de plastic.  
 
De multe ori, norii cenușii și grei aduceau grindina. Era o grindină așa mare, că de multe ori lăsam și oi și tot, și o luam la goană până în dosul muntelui, unde mă ascundeam printre jnepenii de brad. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns toată vremea rea, se mai punea și câte o negură, atât de densă, că nu vedeai nici măcar degetul de-l puneai în fața ochilor. Atunci veneau lupii. Rupeau oile. Cine e cioban, știe ce vreau să afirm. Dar, cum se spune: „După rău vine și bine, după nor zile senine”, veneau într-adevăr și acele zile senine.  
Când noaptea se îngâna cu ziua, era timpul mulsorii de dimineață. Oile, le mulgeau părinții mei, ciobanii și baciul tocmit pe acea vară, nenea Andrei poreclit Uriașul, fratele nașei mele de cununie, un ins mic de statură dar uite ca argintul viu și tare cumsecade. Eu nu eram bun la muls. Am palmele mari într-adevăr, iar dacă le fac pumni par mai degrabă buzduganul lui Mihai Voievod Viteazul, însă „zici că-s făcute din mămăligă”, așa-mi spuneau părinții mei. De teamă să nu le strâng prea tare de uger ca să nu le rănesc, scăpam majoritatea mânzărilor ce îmi veneau prin gaura de la strungă. Să le fi văzut când săpau nemulse. O tuleau pe pieptul muntelui, de nimeni nu le putea prinde. Lăsându-mă păgubaș de la o așa treabă, mă mulțumeam să mă duc să tai lemne din pădure, ori să dreg lacrele de la miei. Cum se termina mulsoarea de dimineață, vremea fiind bună, pălăria trasă pe o parte cu bujor de munte și floare de colț la beteală, radio legat la chimir, mămăliga, brânza, ori urda și păstrama uscată în traistă, o porneam împreună cu vărul meu Gelu Cojocaru, cu oile la păscut pe pieptul Olanului, și apoi pe dos.  
 
Ajungeam la un izvor ce se bulbucea tumultos la vale, printre lespezile de șist ori de granit, de unde beam apă din pălăria ciobănească ce-o turteam cu pumnul. Apa aceea rece ca gheața și dulce ca mierea, care îmi trezește atâtea amintiri. Se spune că, atunci când amintirile ți se învălmășesc în minte și îți încarcă sufletul, ele te trag spre casă, din cauza apei ce ai băut-o, oriunde te-ar fi dus pașii pe alte meleaguri, în astă lume. Mai târziu, am ajuns să descâlcesc această treabă: apa este vie și are memorie, iar acea memorie va face parte din tine și te va însoți tot restul vieții. La mine, se potrivește de minune această chestiune.  
 
După ce ne umpleam și ploștile cu apă de la izvor, porneam în urma oilor, ajunse aproape de în vârful Olanului. Intrau apoi pe dosul lui, adică pe partea nord-vestică a muntelui, unde era iarba cea dulce și grasă. Aveam cu noi cinci câini. Unul dintre ei ce mi-l amintesc bine a fost Toflea, un câine mic, aproape cărunt, cu lațele ce măturau pământul, și atât de bătrân de parcă, Ceifator, zeul morții uitase de el. Stătea întotdeauna pe lângă noi și rar pleca, doar atunci când ceilalți câini fugăreau iepuri pe coasta ori pe dosul muntelui.  
 
Câini cei mari ciobănești străjuiau oile, câte doi de fiecare parte, ori le dădeau roată, ca nu cumva lighioanele, ursul, ori lupii să îndrăznească să rupă din ele. Ursul, când venea, lua una și pleca. O încăleca după ce o prindea de ceafă, apoi, cu o labă o bătea la spate, ca și cum ar fi îndemnat-o să meargă. Lupii însă, intrau în oi și făceau prăpăd, mai ales pe vreme rea. Rupeau pâlcuri din ele, le sfâșiau, iar cele care scăpau umpleau coasta, pădurea, ori dosul Olanului.  
 
Odată ajunși în vârf, eu și vărul meu Gelu ne puneam pe țoluri, lăsând oile să intre în voie pe dosul muntelui, însoțite de câini. Soarele era deja de o suliță pe cer, arătându-și maiestuoasa sa coroană de foc, încălzind, și binecuvântând parcă, ființe și locuri. În fața noastră, spre vest, munții Coți, aminteau de David Praporgescu, general de brigadă, de divizie și corp de armată din primul război mondial, ce și-a găsit sfârșitul pe câmpul de luptă la 30 septembrie 1916, rănit mortal de o schijă a unui proiectil rătăcit, pe când se deplasa pe valea pârâului Câineni de la poziția Colți, către poziția Pleșu. Înspre nord-est, străjuiesc vârfurile Vemeșoaia și Galbăna, atât de dragi mie, Șaua Grohotișului, Vârful Budislavu, acolo unde în vara anului 1984 și-au găsit sfârșitul trei ciobani și nouă sute de oi, când a nins mai mult de un stat de om. A fost prăpăd mare, dar despre acea întâplare am să povestesc altă dată.  
 
Limitrof cu Șaua Grohotișului se găsesc munții Stâna Mare, locul unde am copilărit în fragedă pruncie, și Fața lui sfântul Ilie, acolo unde se ținea pe timpuri târgul ciobanilor. Legenda povestește că, odată, la târg s-a iscat un vârtej mare și din el s-a ivit un zmeu ce a furat o fată din horă, apoi a dus-o în steiurile cele mari ale Negoiului. Prietenul, ori „Gagicul” fetei, cum se spunea odată pe la noi, a plecat după ei împreuncă cu câțiva băieții voinici, însă nu au reușit să îi găsească și s-au întors necăjiți acasă. De atunci, nu se mai ține târg pe muntele Fața lui sfântul Ilie și s-a mutat în comuna Titești.  
 
Vremea era caldă și senină, fără niciun nor la orizont. Mirosul bujorului de munte, se amesteca cu cel al Floarei Reginei, Garofiței de Munte și al Degetăruțui, răspândind un parfum puternic, ce numai muntele îl poate dărui. Spune povestea că, Garofița de Munte și Degetăruțul, au fost frați buni ce au fost transformați în flori de către Vâlva Muntelui, invidioasă pe frumusețea lor.  
Ici-colo, tufe pline de afine și de zmeură, ne îmbia să le culegem. Se zărea și Moș Martin, dar era prea departe ca să ne provoace oarece stricăciune și să rupă vreo oaie. Cerberii noștri ciobănești, îi simțeau mirosul și îl fugăreau până se pierdea din vedere. Oile pășteau, coborând dosul muntelui, până când ajungeau jos la râul Boia.  
 
Vărul meu, Gelu, a coborât până în valea râului, să se întâlnească cu părinții săi, veniți să-l viziteze căci, după ce urcau oile la munte în jurul lunii mai, înainte de 15 septembrie rareori se cobora în sat și numai dacă era vreo treabă ce nu suferea amânare. Eu coboram în sat doar pe 15 septembrie, călare pe măgarul Niculae și cu „Neagra”, căldarea mare a băciei, unde se dă cheag la lapte și se fierbe zerul din care se scoate urda.  
 
Rar, mă lăsa tăticu* să cobor pe 20 iulie, când se făcea târg de Sfântul Ilie, la Titești. Era cea mai mare bucurie a mea. Cumpăram fluierici cu roțiță, o păpușică de tablă, cu greutate la bază ce îi spuneam „Hopa Mitică, cade-n fund și se ridică”, pălărie de carton vopsită în negru, cu scris „Sherif” ori „Boby” după numele eroului din serialul american „Dallas”, la mare vogă pe atunci în toată țara. Pistolul negru cu capse, pușca și pocnitorile, intrau și ele în recuzită, și mă transformam pe loc în cel mai vajnic apărător al dreptății și al celor slabi. Mai cumpăram alviță și turtă dulce, suc „Cico”. Mă dădeam în tiribombă, o roată orizontală cu scaune de lemn prinse cu lanțuri, ce prindea o viteză amețitoară datorită motorului pe motorină, iar când se termina cu învârtitul, mă dădeam jos din scaun, umblând năuc „vreo jumătate de ceas”. Sătul de zbenguială, intram să mă odihnesc în chioșcul unde ghicitoarea prevestea viitorul. Spre seară, porneam cu mai mulți copii, cale de 11-12 km până în Greblești, satul natal. Cine a străbătut acea cale, știe ce vreau să spun.  
 
Străjuită în dreapta și în stânga de dealuri, Valea Boișorii pare desprinsă din poveste. Râul văii Boișorii, altădată plin de molani și cleni, șerpuia scăldând prundul. La podul Boișorii, dinjos de casa lui Duroi, se vede și acum gura peșterii, săpată de un localnic ce vroia să găsească comoara regelui Decebal. Marele Străbun ar fi ascuns-o prin împrejurimi, după ce s-a retras din calea romanilor, în ultimul război din anul 106 e.n. făcând din Boișoara capitala sa, timp de o săptămână cât a sălășuit acolo, luând apoi calea munților.  
 
Peisajele mirifice, răsăreau la fiecare cotitură. Moara lui Nate, scoasă din uz, prăbușită, se zărea fantomatică în partea stângă a văii Boișorii. Marginile drumului erau străjuite ici-colo, de duzi și nuci. Aveam cu ce ne umple timpul. Ne suiam în duzi și culegeam fructele zemoase, ba mai băgam și în sân. Cu traistele pline de bunătăți de la târg, ne porneam din nou către casă. Ajungeam seara târziu, apoi adormeam buștean până pe la „3 ceasuri” ale dimineții, când trebuia să mă sui din nou la munte, cale de 20 de km printre văi și dealuri, apoi urcam muntele „vreme de 2 ceasuri” până ajungeam la stâna părinților mei. Merita. Eram fericit că văzusem satul și că fusesem și la târg.  
 
Dar, să reiau firul întâmplărilor din acea minunată perioadă a vieții mele. Gelu, vărul meu, deja ajunsese jos în vale, la ai săi, iar eu am rămas în spate „în coada oilor” cum spun ciobanii. Mă jucam cu Toflea, ce nu se dezlipea de lângă mine și, din când în când fluieram. Un fluierat de cioban get beget, de se auzea hăpt departe, apoi chiuiam:  
 
- Ohooo, măăă!  
 
Gelu, răspundea:  
 
- Ohooo, vărule, măăă!  
 
Așa, speriam lighioanele și nu se apropiau de oi. Tot scoborând în coada oilor, am zărit la câțiva pași vreo șapte purceluși de mistreț, fățați în jur de două săptămâni, ce se odihneau la umbra jnepenilor. Am vrut să-i dau iar chiot lui Gelu, însă speriam purcelușii, iar el nu mă mai auzea, și nici câinii nu se zăreau prin apropiere.  
 
Încet, încet, tiptil, m-am apropiat, cu gândul să prind cât voi putea din ei și apoi să chem câinii să mă apere, în cazul în care apărea pe neașteptate scroafa, căci era pericol și putea să mă sfâșie.  
Ajuns aproape de purceluși, m-am așezat pe un mușuroi. Am scos tot din traistă, ca să bag un purceluș sau doi, câți încăpeau. Am pregătit și țolul, legândul ca să fac un sac. Cum stăteam eu prins cu gândul la acea treabă, unul din purceluși s-a trezit și a început să grohăie. Dintr-o dată, ceva s-a mișcat brusc sub mine. Înlemnisem. Mi-am dat seama că mă așezasem direct pe scoroafa de mistreț. N-am apucat să mă gândesc prea mult. Scroafa s-a ridicat sub mine și m-a răsturnat într-o parte.  
 
Am „tras” un răgnet de „au auzit și câinii în Giurgiu” și bâlbâind, cu dinți de-mi jucau sârba-n gură, am reușit până la urmă să îngaim:  
 
- Aaa... hăă... hăăiii, m... m... măăă! Geluleeee, m... m... măăă! Am dat de dracu*, m... m... măăă! Sc... sc... scroafa, măăă! ...  
  
Dă-i și răgnește, frate Aronică, că nimeni nu te aude! mi-a trecut atunci prin minte. Fulgerător, m-am ridicat, apoi m-am întors cu fața la scroafă, în timp ce purcelușii i se încurcau printre picioare.  
  
 
Era o mătăhală de scroafă, în jur la 150-160 de kg. cu o coamă mare și cu niște colți uriași, ce te puteau sfâșia cu ușurință. Se vedea că e la prima ori la a doua fătare. Namila se pregătea să mă rupă în bucăți. Am luat repede bâta de corn în mâini, ce o lăsasem lângă traistă, și i-am tras cu toate puterile una peste bot. Asta mi-a fost salvarea mea. Scroafa, grohăind de durere, s-a întors cu spatele la mine, a luat-o la fugă, de-a curmeziș, pe pieptul multelui, în sus, și dusă a fost, în pădure, cu tot cu purcelușii. Eu încă nu îmi revenisem, și tot răcneam ca apucatul, cum îmi venea la gură:  
 
- Haaaăăăuuu ...! Măăă, Gelule, măăă! Am dat de dracu*, măăă...!  
 
În acest răstimp, vărul meu, Gelu urca coasta muntelui, înspre mine, dar era totuși destul de departe, cu disagii plini de bunătăți și legume, ce i-au adus părinții lui. Auzindu-mă cum răcneam, credea că e o glumă, așa cum obișnuiam să facem, ca să ne treacă de plictiseală și urât, ori de dor de sat când ne apuca, și-mi răspunse:  
 
 
- Măăă vere, măăă...! I-al de coarne și trântește-l măăă! Fir-ar el să fie... să-l ia și să-l ducă... ! Stai că acum ajung și te-oi ajuta și eu! îmi mai spuse vărul meu, Gelu.
 
Mie îmi bâțâia picioarele, de ziceai că joc break dance, iar lui îi ardea de șagă, mă gândeam eu cu necaz.  
Până la urmă, ajunge și vărul meu, Gelu. Văzându-mă în ce hal arătam, cu părul zburlit în toate părțile, pantalonii rupți, și fără cizme în picioare, uimit, îmi zice tot a șagă:  
 
 
- Mă vere, tu chiar l-ai văzut pe Aghiuță!  
- Era cât p-aci să dau mâna cu el. i-am răspuns eu necăjit. Cred că mai bine dădeam mâna cu el, în loc să-mi fac fotoliu din scroafa de mistreț.  
- Ce ai făcut? mă întreabă Gelu, nevenindu-i să creadă.  
 
I-am povestit toată tărășenia. Îngrijorat, îmi spuse:  
 
- Mă, vere! Mare noroc ai avut, că putea să te rupă, scroafa. Mai ales că avea și purcelușii.  
 
Anii au trecut și munții mei dragi tot acolo sunt. Când mă apasă dorul și mă strânge așa la inimă, știu că ei mă cheamă. Locurile mirifice ale Țării Loviștei au rămas neatinse de trecerea timpului ca și întâmplările, însă, eu am transformat totul în amintiri frumoase și le port cu mine, oriunde mă duc pașii în astă lume, apoi vi le povestesc și vouă dragi cititori, aidoma cum s-au întâmplat.  
 
Când mă întâlnesc „din an în Paști”, cu vărul meu, Gelu, de la depărtare îmi zice, zâmbind cu gura până la urechi:  
 
- Scroafa, măăă vere, măăă!  
 
- A dracu* scroafă, vere! îi răspund eu, apoi, depănăm amintiri, ce parcă ieri s-au întâmplat.  
 
Mulțumesc autorului imaginii, dlui Dinu Boghez.  
 
 
  
 
  
 
  
 
  
  
Referinţă Bibliografică:
SCROAFA DE MISTREȚ. Povestire ciobănească / Aron Sandru : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2924, Anul IX, 02 ianuarie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Aron Sandru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Aron Sandru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!