CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Amintiri >  





POVESTIRE CIOBĂNEASCĂ
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Vâlva Locului.
  
  
  
  
Frumoase și pline învățăminte erau poveștile și legendele copilăriei mele. Învăluite într-un farmec aparte, în care, locurile și personajele, căpătau proporții epice, fantastice și mistice, eroii sau monștri, cu toții primeau în mintea mea tânără, însușiri și puteri demiurgice, sau demoniace, după caz.  
  
  
  
  
  
  
Seara, la lumina și căldura unui focul bun, din lemn de brad, culcat de furtună sau trăznit de fulger, ce mirosea a rășină, ciobanii și părinții mei se întreceau la spus povești sau legende auzite din bătrâni. Uneori, întâmplări ciudate din viața de cioban și, de ce nu, de viețuitor cuminte al acestui pământ, binecuvântat de Cel de Sus, erau scoase la iveală de povestitor, adăugând sarea și piperul necesar pentru a ieși povestea bună.  
  
  
  
  
  
  
  
Ca să nu rămân nici eu mai prejos decât confrații mei, o să vă povestesc dragi cititori, o întâmplare de care am avut parte într-o iarnă.  
  
  
  
Iacătă-o, așa cum mi-o aduc aminte:  
  
  
  
  
  
  
  
Tata se îmbolnăvise de pancreaită și, la rugăminea mamei, a fost dus și internat de cumnatul, Neluțu, într-un spital din Sibiu, să i se facă analizele necesare pentru tratamentul ce se impunea. La oi, au rămas doar niște ciobani tinerei, tocmiți de puțin timp, ce nu erau deprinși cu treburile ciobănești din transhumanță. Cum, oile începeau să fete, cineva din familie trebuia să fie mereu acolo. Eu, la vremea aceea eram un copilandru ce de abia îmi răsăriseră tuleiele în colțurile gurii. Nu eram căsătorit și nu aveam alte treburi decât distracția și voia bună.  
  
  
  
  
  
Pe atunci, eram la Predeal , la sora mea, Cornelia. Fratele meu, Achim, venise deja din Sibiu, cu accelerartul de 6, să mă anunțe că trebuie să plec la Slatina, unde se găseau oile în transhumanță, să am grijă de ele, și să le mai duc cele de trebuință ciobanilor. A doua zi, am și plecat. Am trecut repede prin Sibiu pe la sora noastră, Melania și, după ce am schimbat câteva vorbe, am plecat direct la Slatina. Am ajuns pe la 5 dimineața la oi, înotând, la propriu, cu disagii grei în spinare, prin nămeții groși, troieniți de viscolul pornit de cu noapte. Am stat atunci, la oi, vreo lună de zile.  
  
  
  
  
  
Târhatul- loc, unde ciobanii își lasă tot ce au de trebuință pentru iernat, și aduc oile la odihnă- era pe poligonul antiaerian al armatei, la vreo 2-3 kilometri de Slatina, înconjurat de o pădure de ulmi și salcâmi, în spatele unui deal, nu prea înalt, așa cum sunt mai toate dealurile de sub câmpie. Bagajul ciobanilor era pus împreună cu sacii de porumb pentru oi, într-o groapă mare de obuz.  
  
  
  
Era imediat după anul nou, iar frigul pătrunzător, de îți îngheța parcă și sângele-n vine, nu ne lăsa să stăm locului. Eu aveam o bitușcă- cojoc din piele de miel până la genunchi, ce îl putram pe zi, iar picioarele îmi erau acoperite cu obiele din monton gros dar moale, și cizme groase de cauciuc. Îmi trăgeam căciula din piele de miel de astrahan, peste urechi, căci începuse un vânt subțire și tăios ce viscolea zăpada, care se așternea bogat, peste ființe și locuri.  
  
  
  
  
Oile, din rasa țurcană, cu lâna ce mătura zăpada care nu mai contenea- adevărate oi de transhumanță, s-au făcut grămadă, băgându-și capetele în pământ iar mieii, abia fătați, erau în mijloc. Nu era chip să reziste altfel, vremii ce s-a iscat dintr-o dată și pe nepusă masă.  
  
  
  
  
Lemne aveam și nu prea; vremea rea, ne-a găsit nepregătiți, neavând timp să ne îngrijim de ale noastre. Înainte cu o noapte, au fătat aproape 200 de oi. Trebuia să aducem oile și mieii fătați în gropile de obuz, pentru a fi la adăpost și feriți de vremea rea, vreme de iarnă în toată puterea ei.  
  
  
  
Rebegiți de frigul pătrunzător, am adunat la repezeală crăci de ulm și salcâm, tufe uscate de porumbar, coceni de porumb, scaieți și tot ce am găsit prin apropiere, ca să facem focul, să ne încălzim și să pregătim ceva de mâncare. Ne-am adunat cu toții roată- eu și vreo șase ciobani, să răscolim zăpada cu cizmele, pentru a da de pământ, ca să facem focul. Chibritele, se umezeau destul de repede, iar brichetele erau rare pe atunci. Focul îl făceam, ghemuindu-mă acoperit de cojoc, în timp ce scăpăram amnarul pe cremene, aprinzând iască uscată de fag ori de mesteacăn.  
  
  
 
  
  
Am fript apoi păstrama de oaie, aproape înghețată, pe un jar anemic și fără putere, scoasă din disagii de pe măgari- cămara de alimente și frigiderul ad-hoc, al ciobanilor, și am mâncat, vrând-nevrând, căci pofta întârzia să apară.  
  
  
Am vrut să fac ceai din plante însă, înghețaseră în punga din desagi. Le-am aruncat, amărât. Mai adunam ace de pin, căzute, ca să facem ceai, dar pinii erau destul de departe. Am făcut ceai din zahăr ars; bun și ăla, să ne încălzim, pe o vreme rea, de nici câinele nu-l dădeai afară din casă. Tragi-comedie pentru că, noi ciobanii eram tot timpul afară din casă. Ciobanul are cerul ca acoperiș, iar pământul, adăpost și casă.  
  
  
  
  
Doar ciobanii de la „Drum” (transhumanță), cunosc aceste lucruri, când vine vorba de supraviețuire, pentru că, despre acest lucru este vorba. Să pleci cu o mie de oi la drum, cu măgari și câini, cale de sute de kilometri, unde ți-ai găsit loc pentru iernat, nu e lucru tocmai ușor, făcând acest lucru an după an. Câte poate păți ciobanul la „Drum”, numai el știe. Câteodată, vine acasă doar cu bâta și câinii, veșnic credincioși stăpânului ce le aruncă câte o bucată rece de mămăligă, fără oi, ce s-au prăpădit de vreme rea, ori le-a tăiat trenul, așa cum ni s-a întâmplat și nouă, într-o iarnă, la Copșa Mică, când tata era pe „Drum” cu oile, ca să ajungă la Satu Mare pentru iernat. Ni s-au prăpădit atunci, 350 de oi.  
  
  
„-Așa e viața!” spune ciobanul cu obidă, apoi intră cu simbrie la alt cioban, împrumută de la unul, de la altul, și își face iarăși cârdul lui de oi. Tata nu a fost nevoit să intre cu simbrie la alții. Mai avea încă în jur de 350 de oi ca... „Să târe bâta după ele.” -veche expresie populară între ciobani. Puțini din cei care li s-au prăpădit oile, s-au lăsat păgubași și, și-au căutat un loc muncă la oraș, însă, și aceia, după puțin timp, s-au reîntors la vechea, greaua dar frumoasa și libera îndeletnicire a ciobănitului. Viața grea și aspră a ciobanului român, neschimbată de mii de ani, păstrată așa de la moșii și strămoșii noștri geto-daci, este o viață aparte, plină de experiențe complexe și variate. Ciobanul însă, este un om integru, drept și cinstit, păstrător al tradițiilor ancestrale și ale tagmei ciobănești, dârz și stoic, bun la inimă, ce iubește necondiționat natura care, la rândul ei îl îngrijește și îl protejează.  
  
  
Gurile rele, ce eu le numesc pe bună dreptate, antiromânești, au inventat expresia: „- Ești prost ca ciobanul!”, ori, mai simplu, atunci când cineva face vreo prostie, sau nu știe să se exprime corect, apelativele de: „- Băi ciobane!”, ori „- Băi țărane!”, sunt folosite în mod curent, de către -părerea mea- cei care sunt fără indoială, proști și răi.  
Inversarea valorilor ancestrale pe care s-a clădit civilizația noastră, a început de mult timp iar, românul- fratele nostru de neam, oaie năroadă, intră direct în gura lupului, flămând de nație primordială.  
Cineva trebuia să spună lucrurilor pe nume, pentru a arăta puțin din realitatea faptică și subiectivă, ori obiectivă după caz și context. Eu fac acest lucru, pentru că, iubesc adevărul, cinstea și dreptatea, caut esența lucrurilor pure, alung superficialul, alung relativitatea atunci când trebuie.  
Să ne întoarcem însă, la „oile noastre”.  
  
  
  
Eram îngrijorat! Mai lipseau de fătat vreo 450 de oi, porumbul era pe terminate, iar vremea rea se întețea și mai mult. Se întunecase deja. Mi-am pus cojocul gros peste mine, și m-am dus să „dau o roată oilor”. Uitându-mă peste ele, văd, nu prea departe, coborând dealul, o mogâldeață, cu desagii grei în spinare. Era tata! Am început să chiui de bucurie. Toate grijile, mi s-au risipit într-o clipită. Se însănătoșise! Am uitat să vă spun că, pe atunci nu existau telefoane mobile, iar ca să afli vești de acasă trebuia să mergi în Slatina, la Poștă.  
  
  
  
  
  
  
  
După câteva zile, oile fătaseră toate, timpul se ostoise, și totul intrase pe făgașul normal. După ce am cumpărat porumb la oi, mergeam să vizitez Slatina, ori să umbu hai-hui, pe unde mi se năzărea.  
  
  
  
  
  
  
  
Într-o seară, sătul să stau la târhat, am mers eu și încă un copil, cu o parte din oi (sterpele), să pască pe o parcelă de secară, cale de o oră și jumătate de mers. Ajungând la locul cu pricina, ne-am așezat să mâncăm și urmăream oile ce pășteau domol, răscolind zapada cu copitele ca să găsească tulpinele firave de secară. Era o lună plină, argintie, uriașă, cu cearcăne roșii-vinete de jur împrejur, semn că, a doua zi, urma să ningă iară.  
  
  
  
  
  
  
  
Peisajul bucolic, de o frumusețe dumnezeiască, parcă era rupt din poveste; imagine, ce părea demnă un tablou de Grigorescu. Câinii ciobănești mioritici, dădeau roată oilor, fiind nădejdea și prietenii de încredere ai ciobanilor. Nu de puține ori, lupii, chiar și cei cu două picioare, încercau să fure câte o oaie, dar fără folos căci „cerberii” noștri încurcau socotelile, la orișicine s-ar fi încumetat de o așa ispravă.
La un moment dat, în timp ce oile mâncau liniștite, lăsate în grija câinilor, am adormit. Când ne-am trezit, ia oile de unde nu-s! O noapte întreagă, ne-am rotit pe lângă oi, fără însă să le vedem.  
  
  
  
  
  
  
  
Aveam un punct de referință: becul uriaș, montat pe un stâlp de arin alb, tras prin foc și uns cu ulei ars, ca să țină mai mult, ce se găsea la capătul satului, de la marginea parcelei de secară.  
  
  
  
Mergeam în direcția becului, de câteva ore bune, fără însă să ne apropiem un metru. Când au cântat cocoșii a treia oară, ne-am trezit față în față cu două cârduri de oi: ale noastre, cu care plecasem de cu seară, și ale ciobanilor noștri. Între ele stătea chiar taică-meu...  
  
  
  
  
  
  
  
Mult mai târziu, mi-a povestit ce s-a întâmplat, realmente. După ce am adormit, s-a lăsat o ceață atât de densă, de nu se vedea om cu om. Taică-meu și ceilalți ciobani au venit și ei cu oile, pe parcela de secară.  
  
Au strigat la noi, să păzim oile, să nu se împreune, însă noi dormeam buștean. Dacă a văzut că nu răspundem, taică-meu a trimis pe un cioban, să ne trezească, însă, parcă dormeam somnul de veci și nu ne puteam trezi, defel. Atunci, și-au dat seama că venise Vâlva Locului și ne-a întors mințile. Se mai întâmplase! ...  
  
A stat taică-meu lângă noi, pâna ce au cântat cocoșii a treia oară, când ne-am și trezit, dar nouă ni s-a părut că am mers să căutăm oile. De atunci, mă feream ca de nu știu cine, să mai trec prin locul acela, ocolindu-l de departe.  
  
Peste timp, peripețiile din Slatina, și din orice parte unde m-au dus pașii au rămas departe și ascunse cumva într-un un ungher al sufletului meu, însă niciodată uitate.  
  
  
  
Câte din aceste peripeții și amintiri, nu și-au aflat locul, trăgându-mă și pe mine după ele!? Dacă vă plac și aveți răbdare să le citiți, vi le voi povesti, aidoma, așa cum s-a întâmplat.  
Va urma, povestirea <VEMEȘOAIA ȘI GALBĂNA- CÂND A NINS ÎN PLINĂ VARĂ>.  
  
  
  
Autor, Aron Șandru.  
  
 
Referinţă Bibliografică:
POVESTIRE CIOBĂNEASCĂ / Aron Sandru : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2170, Anul VI, 09 decembrie 2016.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Aron Sandru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Aron Sandru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!