CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fictiune >  





Călătoria
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Mergea... Mergea... De când? Timpul se prelingea pe lângă el, nesocotindu-şi măsura.  
 
La început numărase apusurile. Apoi, adunase răsărit după răsărit. Dimineţile fiind mai reci, iar el, odihnit, îi pria socotitul.  
 
Până la urmă totul alunecă în nebăgare de seamă, înecat în cenuşiul nesănătos din preajmă... Oricum, retina-i slăbită percuta arareori un soare alb-argintiu, uşor de asemuit cu luna...  
 
Nici urechile nu-l mai slujeau ca odinioară. Chiar de se voiau avide capcane de sonuri vestitoare, îi ofereau din afară, în răstimpuri, doar câte un glas de pasăre aproape şters într-un ecou prelung de moarte... În schimb, lăuntrul îi era bombardat intempestiv cu bubuieli de tambur la paradă, îndurerându-i şi inima...  
 
În faţă-i bănuia orizontul, o biată fantă slab luminată ce se-ngusta supărător privirii, constrânsă de colinele nisipii care şerpuiau monoton de-o parte şi de-alta. Iar când soarele o lua razna suliţând pământ şi om, ei bine, calea îi părea ameninţată dinspre amândouă laturile de nişte sălbăticiuni uriaşe, defel prielnice, alunecând odată cu el înspre un neunde, către un ceva de neatins...  
 
*  
 
Avea în minte marota: s-ajungă la poalele muntelui aceluia! O repeta întruna, când încetunel ca pe-o insinuare, când părelnic neutru, când puternic, adevărat îndemn al strădaniei sale.  
 
În răstimpuri dădea s-apuce pe alt drumeag, spre dreapta ori spre stânga, dar colinele îi rămâneau tot în coaste, prevăzătoare.  
 
Când se-ntâmpla ca deznădejdea să-l încolţească rânjindu-i aprigă, îşi zicea că, de fapt, el trăieşte aceeaşi zi la nesfârşit! Şi-atunci se dezbăra de aşa părere azvârlindu-şi ochii încolo şi-ncoace, descoperind te-miri-ce, fie vreo piatră curios erodată, fie vreo crevasă, fie urma unui ciot de mult despărţit de trunchi, ceva acolo... Şi era destul ca senzaţia de moment nou pe firul timpului să reapară, chiar de preajma tolera aceeaşi notă covârşitoare a repetabilului.  
 
Adulmeca... privea... şi se dumirea că e tot mai aproape de ţintă, în ciuda senzaţiei aceleia stranii a nemişcării date de ternul peisaj.  
 
Pentru că dorea să fie încredinţat de adevăr, verifica: deschidea rucsacul trenţuit, răscolea printre preţioasele nimicuri purtate cu el în acest drum, găbjind acel ceva căutat. Îl apuca în palmă cu înfiorare, străpungându-l cu o căutătură lacomă, nădăjduind confirmarea în... ce?! În comoara sa, unică minune a lumii pentru el! Drept era, în juru-i nu mai rămăsese ceva cu care s-o poată asemui... Şi cu sufletul plin de căldură, cu mintea încărcată de lămuritoarele semne, privind-o, ştia că se află mai aproape, tot mai aproape de capătul călătoriei...  
 
*  
 
Pe măsură ce vremea trecea, îşi simţea trupul mai împuţinat, tânguitor de neputincios, nimicnic, ar fi zis, copleşit de prisosul gândurilor şi de efort. Şi cap, şi trunchi se plecau tot mai mult spre ţărână, încovoiate de greul drumului.  
 
Avusese ceva noroc îndelungă vreme, mărşăluind în cadenţa unui râuşor, un biet firicel încăpăţânat să-i fie ajutor şi tovarăş. Dar, într-o amiază, acela îl surprinse urmând alt drum, matcă nevolnică ce se retrăgea spre dreapta, îndepărtându-se de el şi ţinta lui...  
 
De hrănit, se hrănea cu dor, se tămăduia cu dor, găsea sprijin în Pronie, nu-i trebuia nimic altceva! Totuşi, înainte să-şi ude buzele cu picuri de apă, sfredelea scoarţa pârjolită, găsind rădăcini de mestecat. Alteori, slăbit, se mulţumea cu ceva mărăcini uscaţi şi înnegriţi de cenuşa picată dinspre tării când şi când...  
 
Mai demult, când vlaga nu-l abandonase, exersa imbolduri ancestrale de vânător... Ultima oară, îşi amintea lehămetit, deja cu braţe slabe şi vedere istovită, depăşise imposibilul. Ochise o pasăre sleită de puteri ca şi el, căzută pe-o parte, cu ciocul întredeschis după aer şi apă. O prinsese şi-i răsucise cu iuţeală gâtul, azvârlindu-i capul rupt. Şi-astâmpărase cumplita sete cu picurii sângerii, iar cu trupşorul despuiat de pene şi pârlit la un foc firav îşi stăvilise grozava hămesire.  
 
Nu gustul pielii aţoase şi al oaselor fragile, ci doar actul în sine al hrănirii îi adăugise ceva putere şi câteva clipe în plus timpului său, nepreţuitului său timp închinat ajungerii într-acolo... Rostuind într-o batistă ferfeniţită rămăşiţele festinului ce-şi oferise, cum sta îngenuncheat, îşi săltase vinovata privire spre tării, cerşind pentru sufletul înaripatei loc în Eden...  
 
Ridicat, îşi reluase drumul, cătând izbăvire şi pentru sete. Atunci zărise nu departe conturul unui cactus-butoi, verde-albăstrui, năltuţ cât un pitic, înhăimurat cu o pelerină de spini curbaţi. Şi, fără veste, o undă veselă îi netezise matern fruntea dârată de îngrijorări, dându-i mare imbold la mers. Găsise Fântâna-deşertului!  
 
Când fusese lângă ea, crestase cu vârful cuţitului cât borta cuibului de piţigoi din învelişul cerat, sorbind cu nesaţ din răcoritoarea sevă, simţindu-se alinat, puternic, gata de drum.  
 
Drept e, nădăjduia şi-n ploile răcoroase... Nădăjduia... Ce dor i se făcuse după căderile astea de apă! Îi plăcuse mereu să-şi strecoare privirea prin sita mişcătoarelor picături, să ţintească aşa frumosul clar al firii şi-apoi aşternerea minunilor curcubeului!  
 
*  
 
Gândurile astea îl readuseră, s-ar putea zice, către momentul zilei pe care o trăia. Venise amurgul înmuindu-i pe nesimţite voinţa de la ceas diurn. Resimţea acum răceala întunericului ce se repezea peste el, peste tot, inundând locul în smoală grea, înţepenind firea...  
 
Ca orice drumeţ având drept adăpost doar bolta, se lăsă încet jos, închipuind pat de tihnit popas din uscatul pământ pe care se întinsese, fericit de căpătâiul încropit din piatra aşternută cu pânza rucsacului. Îşi înfăşurase grijuliu gâtul cu vechiul şal decolorat de lână, cândva roşie...  
 
Ţinându-şi strâns comoara între mâinile rămase împreunate după rugăciune, trimise către cer priviri din ce în ce mai înceţoşate, adormind într-un sfârşit, mângâiat de căldura ce venea dinspre crăpăturile pământului-pat. Ăsta era un adevărat ritual de renaştere pentru a doua zi. Da! Căci dorea ca primele pâlpâiri ale zorilor să lumineze imaginea a ceea ce-l mai ţinea, cu încăpăţânare, în viaţă…  
 
Trezit la noul azi, minunea ocrotită peste noapte în căuşurile palmelor le strecura sufletului şi trupului vigoarea pentru a se ridica şi a porni cu nădejde mai departe.  
 
*  
 
Ziua nu se deosebea cu nimic de cele de până atunci.  
 
Începu marşăluitul, îndemnând cu acelaşi spor de până ieri. Din depărtări se iţiră nişte ruine. Da, se profilau rămăşiţele unui picior de pod pătând neregulat perspectiva. Prin cine ştie ce ironie a sorţii, rămăseseră spânzurate de stâlpul de susţinere aflat în prelungirea piciorului prăbuşit chiar o pereche de hobane… Îşi imagina că, dacă ar fi bătut vântul, cablurile metalice ar fi cântat hârşâit precum un râs de hienă flămândă...  
 
Zori pasul pradă curiozităţii. O nelinişte insidioasă îi pătrunse toată fiinţa. Era surprins, căci se ştia obişnuit cu singurătatea. Aproape o savura, dacă s-ar fi putut spune aşa ceva, îi simţea gustul coclit, binecunoscut… Dar muntele de moloz, altoit cu ceva fier, parcă îi ştirbea solitudinea care-i devenise element de siguranţă. Noul, schimbarea puteau fi primejdioase, nu?!  
 
Şi pentru prima dată după multă vreme se apostrofă cu voce tare: Periculos?! Mai periculos decât moartea asta care mă-nconjoară din toate părţile?!  
 
Simţi impulsul. Avea să ignore semnalele subconştientului şi merse mecanic mai departe.  
 
Se apropie suficient cât să atingă umbra pietrelor năruite. Toată fiinţa lui explodă alertată, înainte ca un gând concret să-i fi anunţat pericolul. Apucă doar să înghită o gură de aer, că şi simţi lovitura! Fusese atacat!  
 
Două arătări, două umbre de oameni, firave, ogârjite ca şi el, cu trupurile adăpostite în trenţe fluturânde, îl încolţiseră din flancuri şi, contând pe neprevăzut, îl doborâseră la pământ cărându-i picioare în coaste şi-n pântece.  
 
Cu slabe puteri încercă o apărare. Şi-acoperi instinctiv capul cu braţele, îşi îndoi trunchiul, sperând că-şi poate păzi plexul şi ficatul.  
 
Nevrednicii atacatori diminuaseră furia, obosiţi. Încredinţat că efectul izbiturilor era cel scontat, unul dintre vagabonzi, dibuindu-i rucsacul căzut, se şi retrăsese căutând cu înverşunare în el.  
 
Celălalt însă, mecanism stricat, continua să-l menţină la pământ articulându-i din când în când câte un picior, cu faţa întoarsă spre lucrul avid al primului, fără să observe că drumeţul asaltat capitulase.  
 
Da! Aşa era! Corpul i se moleşise sub iminenţa deznodământului. Realizase că n-avea şanse de-a se împotrivi!  
 
Trimise către ochi bruma de putere. Deschişi, aceştia sorbiră cu lăcomie filmul distrugerii rucsacului, în care atacatorii nu găsiseră nimic mulţumitor, cu excepţia resturilor de carne, a cuţitului şi a termosului. Zăceau pe jos Biblia, bricheta consumată, carcasa unui ceas, lanterna veche fără bec, şalul din lâna cândva roşie...  
 
Aruncată cu furie, ultima căzuse la pământ... comoara lui… oglinda! Se spărsese cu un zgomot sec, pentru că picase pe un bolovan mare, aflat la o lungime de braţ de el. I se păru curios că minunea care-l ţinuse până atunci în viaţă se frânsese în trei bucăţi aproape egale.  
 
Întinse mâna spre cea mai apropiată şi o ascunse în pumn chiar în clipa în care simţi cum lama cuţitului său, ajuns la unul dintre cei doi atacatori, îi străpunsese adânc spatele.  
 
Şi-atunci se întâmplă…  
 
Cocoţat sus pe boltă, soarele deveni dintr-o dată, după atâta amar de vreme, portocaliu ca metalul fluid, straniu de strălucitor pe un petec de senin. Reflectându-se orbitor în cele două bucăţi de oglindă rămase, proiectă raze ucigaşe în privirile atacatorilor. Surprinşi de săgeţile ce le nimeriseră căutătura, pedepsiţii păşiră îndărăt urlându-şi grozava durere, pentru ca mai apoi să dea bir cu fugiţii, cu vederea împuţinată, împleticindu-se...  
 
Înghiţind cu greu aer, el îşi desfăcu palma - sângerie corolă - văzând în ciobul salvat imaginea ce-l călăuzise, doar că acum era apropiată, clară: la doi paşi, la poalele unui munte, o căsuţă albă ocrotită de brazi falnici îşi deschisese uşa primitoare… şi două chipuri brăzdate de timp şi aşteptare, acum fericite - mama şi tata - îl îndemnau prin zâmbete, perechi ale unor gesturi largi, să intre. De undeva din spatele lor, ţâşnise într-o explozie de lătrături chiar Câine, bătrânul său ciobănesc...  
 
Pătruns de clipă, simţi cum durerea din spate i se topeşte. Culcat pe iarba verde, parfumată din faţa casei, primi pe obraz limba aspră şi dezmierdătoare a prietenului patruped. Sub privirile părinţilor, ultima scânteie fulgurată de ochi pieri absorbită de neant, petrecută de urletul prelung al câinelui...  
 
Referinţă Bibliografică:
Călătoria / Angela Dina : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2144, Anul VI, 13 noiembrie 2016.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!