Motto : 

,, Eu stau mereu în beznă 

Lumina mea-i la tine " Vasile Voiculescu 

Mi-am îngenuncheat ochii înspre tine şi din adăncimi mi-au ieşit căteva lumini din culorile curcubeului primordial.Lipsesc doar unele nuanţe pe care D-zeu le-a visat la facerea lumii ,atunci cand a rostit :,,Să fie lumină !"... 

Ştiu , eu sunt de vina pentru lipsa divină din cele dintăi curate sclipiri şi mai ştiu mi-ar trebui căteva sute sau mii de ani să-mi pot spăla fosta privire curată pentru a mai putea spera nuanţele pierdute şi parţile de suflet lasate pe ici pe colo ,fie pe o floare fie pe susurul unui izvor,fie pe un nor sau pe fosta si ea privire curată a iubitei de dincolo de timp şi de întuneric sau poate doar de a irositului ei tremur de genă.Cu tot ce-am pierdut pe crucile şi răscrucile vieţii aş fi putut să privesc drept în faţă lumina cu toate nuanţele ei ,ochi în ochi ,suflet pe suflet ,rană pe rană ,rană îndrăgostită de cuţit ,să nu-mi mai întorc capul ,să nu-mi mai răsucesc sufletul ;la ce-mi foloseşte ? Să nu mă mai sfăşie şi paralizeze mănia ,mila remuşcarea ,împietrirea ,neiubirea şi tot palpitul acesta naclăitor al halcilor de suflet frămăntate de tăcere de pacate şi de tortura că existăm ; existăm aşa ,fără sens ,între pămănt şi cer între stele şi noroi ;stele care sunt şi ele doar pămănt ,materie din materie ,aşteptănd nu-ştiu-de-ce ,nu-ştiu -de -cănd ,Duh Sfănt ,aşteptănd şi urlănd către un cer mult prea înalt care nu ne mai poate alina ,care nu ne mai poate lipi ochii de stele ,care arar ne mai luminează bezna în care viermuim ,aşa cum şi în noi rar se mai zbat amintirile culorilor curcubeelor piedute şi care şi care , cu căt sunt mai pierdute ,cu atăt sunt mai frumoase ,că aşa e omul nostalgic şi infiorător ,(pardon ,am vrut să spun infiorat ) 

Ce e la urma urmei ,un curcubeu ,dacă nu ,,memento mori"un legămănt între lumină şi întuneric între totul şi nimic sau ceva prin care ne săgetează o clipă paradisul ,amintindu-ne că nu suntem doar carne din carne ?!De aceea a însămănţat Creatorul adănc în noi luminile ca să ne putem regăsi pe noi limbrici verticali praf de stele care din nimic ne certam cu cerul şi ne zbatem întunecăndu-ne pănă ne pierdem în neant ! 

Nici nu mai ştiu de ce mi-am înpins şi îngenuncheat ochii înspre adăncimile tale ,chiar cu riscul de a rămanea rece , gol ,neant stelar ,nimic să nu mămai măngaie ,nimic sa nu ma mai doară nimic să nu mai poată lua chip de floare...doar imense goluri care se cască şi aşteaptă îngenuncheate să fie umplute de lumină (de tine ?) şi unde nimic nu mai pulsează din Big-Bang-ul primordial ;a rămas doar amintirea unei explozii de lumină şi de culoare care a fost...sau...doar ar fi putut să fie... 

Doamne îndură-te si înpăienjeneşte-ne ochhi cu ceva...!