CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Recenzii >  




Autor: Alexandru Adrian Diac         Ediţia nr. 2589 din 01 februarie 2018        Toate Articolele Autorului

Așteptarea perpetuă în „Deșertul tătarilor”
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Omului îi este dat, prin definiție, să aspire, să aibă visuri și idealuri prin care să își depășească condiția înnăscută sau dobândită până la un moment dat. Pentru a ajunge la împlinirea acelor visuri, la atingerea anumitor idealuri trebuie însă parcurs un drum care nu este deloc ușor. Este o cale sinuoasă, dificilă, care este greu de străbătut, însă toate aceste încercări par a fi uitate în momentul în care idealul propus este atins. Dar oare poate fi el atins întotdeauna?  
  
Dino Buzzati, prozator italian, ne pune în față, prin romanul său din 1940, Deșertul tătarilor, o poveste la finalul căreia aflăm răspunsul la întrebarea precedentă. Nu, un anumit ideal nu poate fi atins întotdeauna, indiferent cât de arzător este el în mintea și în sufletul uman. Asta poate pentru că parcursul vieții nu întotdeauna cel pe care ni-l croim cu mâna noastră, ci este dat de undeva de sus. Cu alte cuvinte, avem senzația, iluzia că suntem stăpânii propriei vieți dar ,de fapt, ea este cea care ne stăpânește, iar noi suntem sclavii ei și acționăm în consecință.  
  
Romanul se deschide ex abrupto cu o veste care, pentru protagonistul nostru, Giovanni Drogo, ar fi trebuit să reprezinte încununarea idealului de a-și servi țara, de a lupta într-un război și de a deveni erou. Astfel, aflăm că el tocmai fusese numit ofițer și „părăsi într-o dimineață de septembrie orașul, pentru a pleca spre Fortăreața Bastiani- prima sa garnizoană.(...) Era ziua mult așteptată, începutul adevăratei lui vieți.” Nu întâmplător am ales fragmentul de mai sus, deoarece el este plin de semnificații. În primul rând, așa cum anticipam, numirea lui Drogo, mult-așteptata sa numire ca ofițer în cadrul armatei ar fi putut reprezenta, iar el chiar a crezut asta, prilejul de a-și fi servit țara, și, mai mult decât atât, o carieră militară i-ar fi adus și o poziție privilegiată în fața societății. Prin aceaasta, crede el, i-ar fi fost răsplătit tot efortul depus la academia militară. Dacă va fi așa, rămâne de văzut. Apoi, este important de remarcat momentul în care are loc recrutarea lui Drogo- toamna. Toamna este prin definiție un anotimp al sfârșitului, al morții și al claustrării. Cu siguranță că nici pentru personajul nostru nu putea fi altfel, anticipare pe care finalul romanului o va confirma.  
  
Despărțindu-se cu greu de mama lui și pornind la drum către fortăreața Bastiani, Drogo constată că nu deține nicio informație despre locul în care merge: „Drogo se tot întreba cam cum o fi arătând oare Fortăreața Bastiani, dar nu izbutea să și-o imagineze. Nici măcar măcar nu știa precis unde se afla și nici cât drum avea de străbătut până la ea”. Confuzia îi este amplificată când, pe drum, află de la un călător căruia îi cere informații despre Fortăreața Bastiani că „nu e nicio fortăreață prin părțile astea. Nu am auzit vorbindu-se de ea.” Vedem aici din nou un semn pentru evoluția ulterioară a romanului și a condiției eroului său. Visul de mărire a lui Drogo nu se va realiza într-o fortăreață cunoscută, într-una care a dar mari eroi, ci într-un loc absolut necunoscut.  
  
Pe o vreme potrivinică, Drogo își continuă drumul spre fortăreață, însoțit de căpitanul Ortiz, pe care îl va întâlni pe acel drum. Iluziile protagonistului sunt în continuă scădere, atunci când află că fortăreața era una de frontieră, unde nu aveau loc mari evenimente militare și când constată că aspectul fortăreței nu e deloc cel imaginat: „Fortăreața Bastiani nu era câtuși de puțin impunătoare, cu zidurile acelea scunde, nici frumoasă în vreun fel, nici pitorească prin turnurile și bastioanele sale, în sfârșit nu exista absolut nimic care să îndulcească ariditatea aceea care să amintească oricât de vag și părțile plăcute ale vieții”. Un loc care, contrar așteptărilor, nu avea nimic impunător și care, în față era mărginită de un tărâm arid, fără viață, uscat și pietrificat, numit Deșertul Tătarilor. Acest loc fără viață reprezintă însă pentru cei de la fortăreață singura speranță că tătarii despre care se spune că trăiau cândva în acele zone se vor întoarce pentru a ataca, iar astfel militarii de acolo își vor putea demonstra măiestria militară și dorința de a lupta.  
  
Ajuns acolo din pură întâmplare, căci el nu ceruse să fie repartizat la acea fortăreață, pe deplin lucid, Giovanni Drogo constată că nu se află în locul potrivit pentru a își îndeplini visele. Nimic nu e provocator, nimic nu pare a prevesti măcar semnele unei lupte. Astfel, el cere să fie transferat de îndată, dar după lungi tergiversări, el ajunge să fie reținut la Fortăreața Bastiani pentru aproape întreaga sa viață.  
  
Trecând timpul de la momentul venirii sale la Bastiani, dincolo de viața momotonă pe care o aveau cei de acolo, Drogo este mânat doar de ideea că va veni și vremea în care tătarii vor ataca și el își va putea apăra fortăreața, va putea în sfârșit să lupte, dacă nu într-un război, măcar într-o bătălie.  
  
Izonându-se de prietenii de afară și de familie, cu toate că stabilește anumite legături cu ai săi camarazi, Drogo resimte o stare de singurătate cum nu mai simțise niciodată, iar tot ce îl face să meargă înainte este dorința despre care aminteam mai sus. Claustarea la care singur se supune, căci teoretic ar fi putut părăsi oricând fortăreața, face ca până și lucrurile aparent banale să le considere tulburătoare ale unei liniști depline. Grăitor în acest sens este episodul dintr-o noapte de la fortăreață, când liniștea îi e tulburată de niște picuri care se prelingeau de pe rezervorul de apă. Acum este momentul de profundă meditație, când realizează că dincolo de izolarea de cei de afară, aici, înăuntru, deși „toți îl primiseră cu amabilitate, la popotă chiar desfundaseră o sticlă în cinstea lui, dar acum nimeni nu se mai sinchisea de el, îl uitaseră”. Această atitudine a tovarășilor săi poate fi interpretată ca un ritual, care odată îndeplinit este dat uitării, iar cel „inițiat„ este lăsat să se descurce prin propriile forțe.  
  
Odată prins în fortăreață, viața lui Drogo începe să se schimbe total. Astfel, în timpul scurtelor permisii făcute acasă, relația cu familia și cu prietenii se răcește, el fiind practic atât de legat de locul unde intrase pentru a își îndeplini visul încât orice altceva i se părea insignifiant, chiar dacă astfel vedem deja o renunțare a idealului de a-și fi creat un loc în societate grație profesiei alese. Nu îl mai interesa acest aspect, ci tot ce dorea era să aibă ocazia de a lupta.  
  
Trec anii, iar Drogo și camarazii săi de la fortăreața Bastiani nu cunosc niciun eveniment deosebit, însă viața acolo cunoaște toate rigoriile militare în speranța că o bună organizare va duce la o apărare pe măsură în fața invaziei tătarilor, care tot vor veni cândva, fiecare mișcare de la orizot părând a prevesti asta. Cu toate acestea, cele câteva evenimente aparent inserate de autor doar pentru a completa firul epic sunt deosebit de relevante pentru evoluția personajului.  
  
Astfel, în timpul unei misiuni care nu avea legătură directă cu viața militară, Angustina, unul dintre camarazii lui Giovanni Drogo, moare de frig, din proprie inițiativă. Semnificative sunt și ultimele cuvinte ale acestui soldat care alege o asemenea moarte: „Când vântul făcu o pauză, Angustina își înălță puțin capul, își mișcă cu greu buzele pentru a vorbi, dar nu izbuti să rostească decât două cuvinte: „Mâine trebuie...” Și apoi, nimic. Două cuvinte numai, și atât de stinse...”. Incredibilă scena morții, dar mai profunde cuvintele care lasă loc de interpretare. Acest Angustina, la fel ca Drogo, dorise să aibă și el ocazia de a lupta, fiind dispus chiar să aibă parte de o moarte eroică, care însă nu îi va veni ce câmpul de luptă, ci în vârf de munte, cauzată de frig și de încăpățânarea sa, întemeiată, de altfel, de a avea parte de o moarte considerată totuși eroică, că doar murise într-o misiune. Nu una militară, ci una de cartografiere. Moartea lui Angustina nu rămâne fără ecou, toți considerând că a murit ca un erpu și că fiecare dintre ei ar fi avut aceeași ocazie.  
  
Deși trecuseră patru ani de când se afla la fortăreață, Giovanii Drogo nu se resenase total cu gândul că va rămâne la Bastiani decât după o întrevedere cu un general care îi spulberase orice șansă că va fi mutat. Astfel, după acest episod, „Drogo mergea singur și reflecta la sensurile vieții. Se întorcea la fortăreață pentru a rămâne acolo cine știe câtă vreme încă”, timp în care viața la fotăreață continua ca și până atunci, adică fără a se petrece ceva remarcabil, cu toate că „timpul gonea nebunește; bătaia lui neauzită scandează tot mai repede viața”. Totuși, chiar dacă timpul se scurgea, atacul tătarilor încă se lăsa așteptat. Trecuseră ani buni, în care multe se schimbaseră la Fortăreața Bastiani, însă Drogo nu înceta să spere în adâncul inimii sale, chiar dacă aparent părea a se fi conformat cu ideea că nimic nu se va întâmpla. Un grup de lucrători care construiau un drum în îndepărtarea deșertului fusese zadarnic confundat cu o armată de tătari care părea a se apropia încet, dar sigur, de fortăreață.  
  
Timpul continua să treacă și inevitabil că l-a marcat și pe Giovanni Drogo, care deși e bolnav, slăbit, sleit de puteri, încă „mai așteaptă, deși speranța i se stinge cu fiece minut”. Așteptarea nu era altceva decât lupta împotriva tătarilor, la care Drogo visase o viață întreagă. Așteptarea aceasta perpetuă pare a lua sfârșit când întreaga fortăreață, mult mai puțin populată acum, se deșteaptă pentru că atacul tătarilor care cândva părea o utopie, e pe cale a avea loc, armate întregi se vedeau la oriziont. Aceasta îl prinde pe Drogo bătrân și în imposibilitatea de a mai lupta, iar fața iminenței atacului el se roagă să se întărească pentru a putea lupta și ajunge să se mulțumească chiar cu un post de „observator”. Dar nici măcar asta nu va mai fi, deoarece, după treizeci de ani petrecuți la Bastiani, tocmai când visul lui era pe cale a se îndeplini, el este izgonit de acolo, fiind considerat o povară.  
  
Finalul operei este deosebit de profund și este consitiuit dintr-o meditație a lui Giovanni Drogo și care se întinde aproape în întregime pe cele două capitole finale. Ajuns din nou în lumea civilă din care nimic nu îi mai era familiar, după o viață întreagă în care singurul ideal al său era să lupte, să își facă datoria, protagonistul se află acum în fața adevăratului dușman, moartea, un dușman care nu ocolește pe nimeni și pentru care, practic, ne pregătim întreaga viață, conștient sau nu. Meditând la propria condiție la care a ajuns, Drogo își amintește de moartea lui Angustina, pe care ajunsese să îl invidieze pentru moartea considerată eroică și, mai ales, pentru că a murit înconjurat de camarazii săi. Încurajându-se și păstrându-și luciditatea, „Giovanni încercă să se stăpânească, să se țină tare, să ia în glumă gândul acela cutremurător. Își adună tot curajul într-un efort disperat, ca și cum ar fi pornit la un asalt de unul singur împotriva unei armate întregi. Și deodată vechile temeri se risipiră, obsesiile îl părăsiră, moartea își pierdu chipul înspăimântător, preschimbându-se în ceva simplu și firesc, supunându-se legilor firii.” Conștient de iminenţa morţii, rememorând parcursul vieţii sale, Giovanni Drogo constată că toată gloria pe care spera că o va căpăta atunci când absolvise academia militară, toată dorinţa de a se lupta cu un inamic real, o armată de tătari, fusese deşartă şi că singurul inamic real era, în realitate, chiar moartea. Sub influenţa acestor gânduri, „făcându-și curaj, Giovanni își îndreaptă puțin bustul, își aranjează cu mâna gulerul uniformei, mai aruncă o privire dincolo de fereastră, o privire fugară spre ultimele stele din dreptul său. Apoi, în întuneric, deși nimeni nu-l vede, zâmbește.”  
  
Acesta a fost sfârșitul lui Giovanni Drogo, un sfârșit, pe cât de neașteptat pentru un om ce se dorea erou, pe atât de demn. Neașteptat, deoarece, inițial, pentru Giovanni Drogo sfârșitul ideal ar fi trebuit să-l găsească într-o bătălie, înconjurat de tovarășii săi. Demn, pentru că el a survenit în momentul în care protagonistul realizase că toate idealurile lui fuseseră în zadar și că tot ceea ce conta, de fapt, era pregătirea pentru momentul suprem, acela al întâlnirii cu moartea însăși. Până și chipul său revine la expresia inocentă de odinioară.  
  
Dino Buzzati, prin romanul de față, ne prezintă un model uman aparent individualizat, dar în esență extrem de comun, unul în care se poate regăsi fiecare ființă umană.  
  
Omul, ființă rațională, este extrem de organizat, își face planuri, care la un moment se presupune că sunt duse la îndeplinire. Între aceste două momente este un timp mort, o așteptare continuă, care putem vedea că face parte din viața fiecăruia dintre noi. Astfel, mereu așteptăm ca să ne realizăm țintele, fără a avea certitudinea că ne raportăm la unele corecte. Luciditatea deplină apare însă abia spre final, când constatăm că țintele nu au fost înotdeauna atinse, dar că totuși viața și-a urmat cursul ei. Mai mult, dincolo de ambițiile personale, ajungem să ne mulțumim cu ce și cât putem, rămânând doar cu speranța că la un moment dat idelurile mărețe se vor îndeplini. La fel este și cazul lui Giovanni Drogo, care deși inițial crede că o carieră militară îi va asigura o situație bună și îl va și răsplăti pentru efortul depus, văzând că idealurile lui sunt imposibil de atins, nici nu mai caută scăpare, ci continuă să spere. El trăiește într-un timp propriu, interior, într-o lume care deși se schimbă, el continuă să creadă că îi va da șansa de măreție. Doar întâlnirea cu moartea îl face să revină în timpul real și să constate utopia pe care a trăit-o mai bine de treizeci de ani.  
  
Așteptarea continuă expusă în roman prin intermediul experienței lui Giovanni Drogo „transformă romanul lui Buzzati într-o parabolă care ne confirmă încă o dată faptul că omul poate fi fericit sau măcar îşi poate imagina că este fericit dacă are ce aştepta, pentru că această capacitate de a transforma disperarea în speranţă este de cele mai multe ori cea care nu ne lasă să ne pierdem atunci când lucrul aşteptat întârzie să apară.”[1] Vedem, așadar, că visurile nu pot fi îndeplinite înotdeauna indiferent de ce am face, poate pentru că ceea ce ne propunem nu ne este dat și astfel ne agățăm și ne raportăm la ceva intangibil.  
  
Bibliografie și resurse web utilizate:  
  
  1. Dino Buzzati, Deșertul tătarilor, Ed.a IV-a, Traducere de Niculina Benguș- Tudoriu, Editura Polirom, 2011;
  2. Lupașcu Daniela, Deșertul tătarilor sau o utopie a așteptării, (http://gen90.net/desertul-tatarilor-sau-o-utopie-a-asteptarii/, accesat: 09.01.2017)

[1] Lupașcu, Daniela Deșertul tătarilor sau o utopie a așteptării,( http://gen90.net/desertul-tatarilor-sau-o-utopie-a-asteptarii/, accesat: 09.01.2017)  
  
 
 
Referinţă Bibliografică:
Așteptarea perpetuă în „Deșertul tătarilor” / Alexandru Adrian Diac : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2589, Anul VIII, 01 februarie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Alexandru Adrian Diac : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Alexandru Adrian Diac
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!