Cuvântul mi-a fost leagăn şi-alinare
Iar casa mea e însăşi poezia,
Pe prispa ei veghează veşnicia
În doine şi lumini strălucitoare.
Mă cheamă cu ardoare datoria
Când strâng la piept buchetele din soare,
Doar versuri cântă fără încetare
Sfinţind în doruri lacrime şi glia.
Există, oare, floare mai frumoasă
Ori cer curat atât de cristalin
Cum este poezia luminoasă
Care aduce mărilor senin?
Nicicând nu intră noaptea-n a mea casă
Căci lampa mea e versul din suspin.
