SONET PATRIEI
Din ochii însetaţi de biruinţă
Căzură două lacrimi peste vreme,
Aici e vatra dragostei supreme,
Aici pământul a rodit credinţă.
Priveşte către munţi şi nu te teme,
Căci patria înseamnă năzuinţă,
Să fie pasul tău făgăduinţă
Atunci când glasu-i blând o să te cheme.
Noi ne-am născut ca munții din furtună,
Ne-au legănat pădurile la sân,
Nici cerul nu ne sperie când tună,
Cad fulgere, dar crestele rămân.
Doar glia ne aduce împreună,
Purtând în piept eternul crez român.
SONET POETULUI
Poetul este însăşi veşnicia
Ce-a sărutat cuvintele cu jale
Şi-a tremurat în doine abisale
Zidind din trupul vieţii poezia.
Atâtea lacrimi varsă în pocale,
În ochi i se-oglindeşte elegia,
Din veacuri izvorăşte fantezia,
Privire mângâiată de petale.
O lacrimă de înger se aşterne
Pe versul său de timp neîntinat,
Prin sita vremii dorurile-şi cerne
Acelaşi cer din care s-a-ntrupat,
Căci el, poet al mărilor eterne,
De nemuriri nu s-a mai vindecat.
SONET POEZIEI
A plâns cu soare astăzi nemurirea
Când s-a-mbrăcat cu haina de lumină
În care cerul teama îşi alină
Iar stelele îşi varsă strălucirea.
Doar lacrimi vii se zvântă-n zarea lină
Cu vers divin îşi sutură iubirea,
Îngheaţă în amurguri amintirea
Si-ntr-un târziu cu mările suspină.
Nu e sălaş mai sfânt ca poezia
Să-şi clatine eternul într-un vers,
Prin veacuri şi-a urmat călătoria
Şi rănile din suflete a şters.
A revărsat în ochii noştri glia-
În templul ei e-ntregul univers.
DE CÂTE ORI
De câte ori îţi căutam privirea
Să-mi fie călăuză, dar şi leac,
De-atâtea ori simţeam dezamăgirea,
Plecată eşti în al durerii veac.
De câte ori îmi căutam o vină
A rănilor ce dor necontenit,
De-atâtea ori făptura ta divină
În gândul meu părea că a-mpietrit.
De câte ori îmi caut înţelesul,
Un rost pe lume de a exista,
De-atâtea ori mă-ndeamnă universul
Ca să renasc din veşnicia ta.
AI LOCUIT
Ai locuit o vreme într-un gând
Şi era pace, linişte, lumină,
Dar ai plecat de-acolo prea curând
Lăsând în urmă doar tristeţi şi vină.
Ai locuit o vreme-n sinea mea
Şi era soare, tihnă, împlinire,
Dar ai fugit apoi făr `a lăsa
Măcar un bob curat de nemurire.
Ai locuit o vreme-n suflet pur
Şi era cald, senin ca primăvara,
Dar ai plecat făr` să priveşti în jur
Fără să vezi cât mi-e de grea povara!
VOR SCRIE MULŢI
Vor scrie mulţi şi vor cânta iubirea
Cu pană şi vioară îngerească,
Dar cine va-ndrăzni să o privească
Prin ochi de foc a-şi înfrunta menirea?
Când patima ar vrea să te lovească
Înalţă-te în zbor cu amintirea,
Iar ai tăi ochi să soarbă nemurirea,
Doar ţărmul mării să te urmărească.
Şi multe doruri găzduieşte cerul,
Tot multe inimi se ascund în vers,
Dar câte ar străbate efemerul
Spre a luci pe veci în univers?
Să învăţăm a desluşi misterul,
Iubirea va sfinţi orice demers.
-----------------------------------------
Alexandra MIHALACHE
Slobozia, 25 iulie 2015
