CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Povestiri >  





Povestiri de Prof. Lucia - Elena Locusteanu (n. Petroschi)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Povestiri de  
 
Prof. Lucia – Elena Locusteanu (n. Petroschi)  
 
Flash-uri din timpul celui de al Doilea Război Mondial,  
 
văzute şi păstrate de memoria unui copil atunci  
 
O CIOCOLATĂ  
 
M-am născut la 19 noiembrie 1939, în oraşul Dorohoi.  
 
Acum, când împlinesc 80 de ani, retrăiesc amintirile unei copilării marcată de război, de acea jertfă a bunicilor, părinţilor noştri şi nu numai, pe atunci tineri şi ei – care au hrănit cu sângele lor pământul acesta românesc atât de iubit de strâmoşi, oameni capabili de jertfa supremă, pământ atât de râvnit şi călcat şi jefuit de mulţi...  
 
Doamne, de ce nu se mulţumesc unii cu pământul ce le-a fost dat de Dumnezeu???  
 
Patima pământului dezumanizează... E păcat să râvneşti la ceva ce nu-ţi aparţine...  
 
Scriu şi regret că nu i-am îndeplinit această dorinţă tatălui meu – plutonier – major Petroschi I. Gheorghe - cât a fost în lumină. Tata mereu ne-a rugat pe cei trei copii: pe mine, cea mai mare, pe Costel – născut la 3 februarie 1945, în Ineu, într-un bloc al Cazarmei Militare, bloc în care am locuit cu intermitenţă. Şi eu şi fratele meu suntem profesori de limba şi literatura română. L-a rugat tata şi pe Gigi, născut la Dorohoi, în 17 noiembrie 1946 – pictor grafician. Toţi pensionari acum. Dar în mintea noastră tata ar fi fost etern, de aceea îi replicam: nu acum, avem tot timpul... Dar timpul e trecător sau noi trecem prin timp... Şi tata a plecat, luând cu el în veşnicie date şi nume atât de necesare acum... Regrete prea târzii!  
 
..............................................................................................................................  
 
Eram de câţiva ani la Bacău, tata fiind militar la Şcoala de Ofiţeri Rezervă.  
 
Mă jucam când tata a intrat în casă şi, după ce m-a sărutat, a îmbrăţişat-o pe mama, i-a spus cu o tristeţe ce n-am înţeles-o atunci că ,,am intrat în război!”  
 
-E război?!? a repetat maşinal mama, schimbându-se la faţă...  
 
-Ce-o fi însemnând cuvântul ,,intrat” mă întrebam eu, că ,,război” îl asociam eu cu ceva... Dar ,,a intra pe uşă sau pe poartă” îmi era clară noţiunea, dar cum ,,să intri în război” –nu! Şi apoi de ce e atât de tristă mama, iar tata e pus pe gânduri?!?!?!  
 
M-am mai frământat eu o vreme, dar nu prea mult timp. M-am luat cu joaca şi problema / dilema sintagmei ,,am intrat în război” plecase în vacanţă! Nu mi-a mai pus-o până în ziua următoare, când a venit la noi în vizită soţia unui camarad de-al tatei, şi ea cam agitată şi îngrijorată... Şi dilema mea a reapărut, mai ales că din vorbele ei sintagma buclucaşă era prezentă:  
 
,,intrarea noastră în război”.  
 
-Ei, cum să fie asta??? mă întrebam nedumerită că doar nici mama, nici eu, nici tati n-am intrat decât în casă...  
 
Între timp, m-au luat lângă ele şi încercau să mă înveţe că nu e bine să primim ceva, orice lucru de la nimeni, de fapt, de la persoane necunoscute sau că nu e bine să ridicăm ceva, vreun obiect de pe stradă că acest gest ne poate costa scump, chiar şi viaţa, obiectul poate fi otrăvit sau poate să exploadeze.  
 
-Ce-o mai fi şi asta mă gândeam eu în mintea mea de copil...E drept, nu prea mult a durat frămâtarea lăuntrică .M-am întors la bucuriile mele...  
 
Peste câteva zile, când mama, pregătind ceva în bucătărie, m-a scăpat pentru puţin timp din vizor, jucându-mă în curte, un zgomot ciudat, de uruit de şenile m-a determinat – curiozitate de copil – fără să-mi cer voie, să alerg la poartă, deschizând-o cu greu şi să privesc tabloul străzii. Am înlemnit! Deşi obişnuită cu oamenii îmbrăcaţi în uniformă militară, tata şi prietenii, camarazii lui fiind la Şcoala de Ofiţeri Rezervă din Bacău, convoiul de tancuri ce îşi târau parcă greoi şenilele, la distanţe destul de mari, încât părea un şir nesfârşit, acoperind strada de la stânga spre dreapta, era condus de militari, dar purtând altfel de uniforme decât cele pe care le ştiam eu. Unii-şi arătau doar partea superioară a corpului şi priveau cu atenţie în jurul lor.  
 
Dintr-o dată, un uruit puternic m-a speriat! Un tanc s-a oprit, făcându-le pe cele ce-l urmau să încetinească.ritmul... Un militar, mai târziu am aflat că era un ofiţer neamţ, deci convoiul de tancuri era nemţesc, a coborât şi mi-a oferit ,,o ciocolată”, frumos ambalată, care mi s-a părut imensă.  
 
În clipa aceea, a apărut mama care, ca o leoaică ce-şi apără puii, a smuls ,,ciocolata” din mâinile mele.  
 
Atunci, militarul a vorbit ceva ce n-am înţeles că nu era româneşte, a luat ,,ciocolata” din mâna mamei şi, desfăcând-o, a rupt o bucăţică, muşcând din ea. Apoi i-a înapoiat-o mamei.  
 
Mama l-a privit intrigată, dându-mă uşor în spatele ei.  
 
Atunci, Neamţul a scos de la piept o fotografie cu o fetiţă ca mine. A sărutat fotografia, în timp ce pe obraz îi şiruiau mărgele transparente – lacrimi de dor... A salutat milităreşte, m-a mângâiat pe cap, apoi, dintr-un salt era din nou în tanc, la datorie...Şi tancurile şi-au cotinuat drumul, în timp ce mama şi cu mine ne-am întors emoţionate în casă.  
 
Îmi aşteptam cu stoicism pedeapsa, care, de obicei, erau nişte cuvinte ce mă făceau să regret fapta necugetată. Niciodată nu m-au bătut! Cuvintele dor mai mult şi nu se pot şterge. O palmă îţi poate lăsa o urmă care cu timpul dispare! Cuvântul e nemuritor şi are rezonanţe mai profunde!  
 
În schimb, mi-a explicat pe înţelesul meu mai multe: sensul gestului de a-mi smuge speriată ,,ciocolata”, dar şi semnificaţia gestului ofiţerului neamţ de a-mi oferi acea ciocolată, gest tradus de înţelepciunea mamei ca expresie a dorului unui părinte, a unui om trist că, trebuind să-şi facă şi el datoria, a fost nevoit să plece în război, lăsându-i acasă pe cei dragi – familia.  
 
Am înţeles, în sfârşit, şi sensul sintagmei ,,ne-au târât şi pe noi – românii în război”.  
 
Aşa am ,,tradus” în mintea mea de copil sensul adânc al ,,dorului”, dar, mai ales, sensul trist al cuvintelor: ,,am intrat şi noi în război!”  
 
CUM O VREA DUMNEZEU!  
 
Şi iată că a sosit şi ziua când ne luăm rămas bun de la Bacăul multor întâmplări mai mult sau mai puţin fericite.  
 
Sunt cu mama într-un compartiment de tren, tren ce ne va duce la Ineu, să locuim din nou cu tata, mutat acolo – de ceva vreme - pe un timp nelimitat, până la noi ordine - cu Şcoala de Ofiţeri Rezervă din Bacău.  
 
Legănată de tren, ascultând cântecul sacadat al roţilor, adorm liniştită. Nu însă pentru mult timp, pentru că trenul se opreşte şi glasuri multe, agitate, forfota neîntreruptă, uşile izbite, mă readuc în lumea reală…  
 
Mama observă că m-am trezit şi, pentru a mă proteja, încearcă, dar prea târziu, să mă oprească de a privi pe fereastra vagonului. Mult prea târziu! ,,Spectacolul cromatic în relief’’ – ,,tablou al groazei” ce avea să-mi explice acum concret noţiunile de război şi moarte care mi s-au întipărit în minte pentru toată viaţa, marcându-mă...  
 
Am ţipat înspăimântată. Pe o linie apropiată de a noastră, un tren de persoane. Nu! Rămăşiţele unui tren: geamuri, cioburi, fragmente de braţe, picioare, sânge închegat, corpuri sfârtecate, cranii cu pletele încleiate de sânge şi pământ... Doamne!... Cumplit spectacol al morţii, de fapt, al războiului!  
 
Imaginea o văd la fel de vie şi traumatizantă şi acum peste aproape 76 de ani!  
 
A fost suficient o clipă! M-am îngrozit! Ştiu că m-am cuibărit la pieptul mamei tremurând... Altceva, nimic! Mi s-a părut o veşnicie până să aud din nou glasul roţilor de tren...  
 
Am întrebat-o apoi pe mama: - Oare şi noi vom păţi la fel???  
 
Un Domn mai în vârstă ce călătorea în acelaşi compartiment cu noi a răspuns întrebării mele:  
 
-,,Cum o vrea Dumnezeu”, fetiţo! Fiecare cu soarta lui, a mai adăugat şi apoi s-a lăsat iar tăcerea.  
 
Doar cântecul roţilor de tren îşi urma ritmicitatea, ducându-ne grăbit la tata... Nu cred că atunci emoţionată cum eram, înfricoşată, înspăimântată de grotescul morţii, m-am mai gândit la semnificaţia cuvântului ,,soartă”. Mai clară mi-a rămas replica bătrânului: ,,Cum o vrea DUMNEZEU!”  
 
LA INEU  
 
Şi totuşi, cuvântul ,,război” începea să se contureze mai clar după cele văzute într-o gară, în drum spre Ineu. Acum îl asociam foarte clar cu ,,moartea”, care pentru mine atunci se lega de o altă întâmplare, petrecută de data aceasta cu ceva timp în urmă fie în oraşul meu natal – Dorohoi, fie în Mihăileni – un târguşor din Nord - localitate în care locuiau bunicii din partea tatei, când unul dintre fraţii lui – pe nume Lică – m-a supărat cu ceva, habar n-am cu ce, iar eu i-am strigat plângând: ,,-Lasă că pleci tu în război şi n-o să te mai întorci! n-o să te mai vedem niciodată!” A nu mai vedea pe cineva niciodată însemna atunci pentru mine a muri.  
 
Şi-acum mi-aduc aminte că mult mai târziu, când aveam vreo 13 ani, blânda mea bunică mi-a atras atenţia: ,,-Vezi, ce spui la supărare! Să nu mai ,,urgiseşti” pe cineva, cum ai făcut când erai mică cu bietul Lică care nu s-a mai întors de pe frontul din Rusia... Cine ştie, săracul, ce pământ rusesc hrăneşte cu trupul lui de fecior voinic... Şi ochii ei frumoşi se umezeau de durere...  
 
Mă gândesc acum când sunt la rându-mi străbunică: ,,- Ce sentimente puternice, confuze, între iubirea faţă de fiu, dar şi de nepoată...? Ce durere imensă i-am adus cu naivitatea mea de copil? Şi ce întâmplare nefericită...? Vorbe aruncate-n vânt... Destin prefigurat de ele... Pură coincidenţă... Orice ar fi fost, întâmplarea a marcat-o profund pe draga mea bunică, iar mie mi-a rămas îndoliat sufletul...  
 
Regretele sunt tardive... Poate da, poate nu vorbele mele, ale unui copil supărat, au dus la moartea lui Lică în război..., dar mama lui, bunica mea gingaşă, caldă, bună, mărinimoasă, a plecat din lumină cu gândul că la moartea fiului ei au contribuit – poate – cuvintele mele, spuse într-un ceas nefast!!  
 
Deci, cuvântul ,,război” pentru mine însemna atunci ca şi acum - ,,moarte”. ,,Am intrat în război” era pentru mine egalul sintagmei ,,am intrat în moarte!”  
 
1  
 
Nu ţin minte cum am ajuns la Ineu. Mă văd doar într-un bloc – cred că  
 
nu avea etaje – imaginea nu mi s-a fixat clar. Cert e că aici am stat, apoi am  
 
plecat în alte două parcă localităţi, poate la ,,Gurahonţ” sau... nimic clar, dar ştiu precis că ne-am întors la Ineu în acelaşi bloc, în care pe 3 februarie 1945, mama l-a născut pe fratele meu – Constantin, căruia aveam să-i spunem şi astăzi – Costel.  
 
Prima întâmplare legată de Ineu e cea cu băieţelul ungur, din blocul de vis a vis cu care mă jucam şi cu care m-am şi fotografiat şi care de câte ori la amiază mama mă obliga să dorm, el se juca cu o oglindă pe care mi-o proiecta prin geam pe faţă. Aşa ne distram până când, într-o zi, mama ne-a prins. Atunci, supărată m-a avertizat: ,,- Lasă, fetiţa mamii, că vei creşte mare şi obosită vei dori să te odihneşti, să dormi măcar puţin după masă, dar, ghinion, nu vei avea timp pentru aşa ceva...  
 
..........Vai, ce mare dreptate a avut! Mă consolez acum cu gândul că viaţa trebuie trăită. De dormit, vom dormi o veşnicie...  
 
Tot de Ineu se leagă o altă întâmplare, dar nu ştiu s-o localizez exact în timp, dacă a fost înainte sau după luptele de la Prunişor.  
 
Venise la Ineu şi sora tatălui meu – Luţa, căreia îi făcea curte un medic militar de care eu –fetiţa – eram cică ,,îndrăgostită” şi-i spuneam că-i ,,logodnicul meu”.  
 
Într-o zi, mi-amintesc au început să ,,urle” sirenele – Bombardament!  
 
În goană, Luţa, mama gravidă şi eu am ieşit din bloc şi, parcă, în partea stângă, cum ieşeam era uşa de la beciul în care trebuia să ne ascundem. A sărit – că nu era scară – întâi Luţa. Mama m-a aruncat ca pe o minge, în braţele întinse ale mătuşii, apoi a ,,plonjat” şi ea. Sărind, s-a lovit ,,uşor” sau ,,puternic” la burtica în care creştea frăţiorul meu... A avut noroc fratele meu că n-a păţit nimic, iar mami a dus sarcina la termen, născând când ne-am întors din una din localităţile în care am fost mutaţi împreună cu elevii Şcolii, şi cu armamentul precar din dotare .  
 
Fratele meu – Costel – s-a născut spre dimineaţa zilei de 3 februarie 1945, în blocul militar de care am mai pomenit.  
 
Luţa a pregătit pilaf de orez cu carne de gâscă, jumări de gâscă, dar, mai ales, o mulţime de ,,minciunele” presărate cu mult zahăr – pudră – parcă  
 
2.  
 
văd şi acum castronul imens aşezat pe masa de la capătul patului dublu unde  
 
era mama cu frăţiorul meu, un ghemotoc frumos, proaspăt venit în lumină.  
 
Amintiri neşterse! Văd şi acum odaia cu patul dublu, aşezat în mijlocul camerei, lipit cu partea unde pui pernele de perete, iar la picioare o masă cu două scaune. Erau, cred şi două noptiere... Cam atât a rămas întipărit în memoria mea.  
 
..........Dar amintirile cele mai vii şi traumatizante sunt legate de cele două localităţi sau poate a fost doar una, în care să ne fi mutat în două case diferite, la schimbarea frontului, a aliaţilor, trecând de partea ruşilor şi părăsindu-i pe nemţi.  
 
Şi totuşi, când Şcoala a fost evacuată din Ineu, o perioadă am fost aliaţi cu nemţii. pentru că la întoarcerea armelor a trebuit să ne mutăm în altă casă ca nemţii să nu mai aibă indicii precise asupra locului unde era depozitul de armament şi aşa precar al elevilor Şcolii Militare ...  
 
..........Aici, cred că la Gurahonţ, nu mai era Luţa, deci ea a venit când ne-am reîntors la Ineu. Ştiu că acum cu noi era bunicul din partea mamei. De ce venise??? Când??? N-o să mai ştiu niciodată, dacă abia acum, după mai bine de 75 de ani, îmi pun întrebarea. Rămân întrebări fără răspuns.  
 
Îmi amintesc că împreună cu mama, o Doamnă – soţia unui camarad de-al tatii, Preotul şi Groparii, îngropam pe cei aduşi de pe front. Operaţiunea se făcea fie dimineaţa, fie spre seară.  
 
Întruna din zile, au apărut ca din senin nişte avioane. Începând să mitralieze, de frică, ne-am ,,ascuns”, fiecare unde a apucat, unii sărind chiar  
 
în gropile ce-şi aşteptau ,,locatarii”.  
 
..........Şi uite aşa ne treceau zilele în acea localitate. Nu duceam lipsă de întâmplări ciudate...  
 
7  
 
AU APĂRUT ŞI RUŞII  
 
În sfârşit, după un timp oarecare, şi-au făcut apariţia şi noii aliaţi – convoaiele ruseşti.  
 
Aveam să fac cunoştinţă cu alte uniforme militare, diferite de ale nemţilor sau ale noastre. Dar să aud şi cuvinte noi, în altă rostire decât cea nemţească.  
 
Casa în care locuiam era pe partea stângă a străzii, cum vii de la gară, ca şi cea de la Bacău, dar asta avea o poartă imensă de lemn masiv, era înaltă şi foarte lată. Intrând în curtea dreptunghiulară şi mare, tot pe partea stângă, era bucătăria.  
 
Curtea era locul în care ,,ne distram”: eu, o fată din vecini şi Luţa – sora tatii. Deci, când au sosit aliaţii ruşi, în aceeaşi localitate şi casă, era şi Luţa,  
 
iar bunicul zăcea paralizat pe un pat poziţionat de-a lungul unui perete ce ascundea o uşă de intrare spre depozitul de armament şi ce mai avea secret Şcoala de Ofiţeri Rezervă. Peretele era acoperit cu un covor imens – un camuflaj necesar. Accesul în cameră se făcea printr-o uşă pe parte dreaptă cum intrai în bucătărie, care era o încăpere dreptunghiulară.  
 
Ca şi la Bacău şi aici mama ne-a avertizat să nu ieşim din curte şi nici să nu stăm cu poarta deschisă. Fiind de lemn masiv şi foarte înaltă, când era închisă nu puteai vedea nimic din ce se petrece în curte.  
 
Noi, auzind de câteva zile cântece ostăşeşti în altă limbă, dar şi unele cuvinte ce ni se păreau hazlii, fără să le înţelegem sensul, ne prindeam în cerc şi jucând ca - n horă cântam folosind expresiile auzite: ,,davai hazeaika!” - ,,dă-mi femeia!”, şi încă vreo două care acum, dacă le-aş reproduce, m-aş ruşina de vulgaritatea lor şi nu le reproduc din respect pentru cititor. Atunci însă ni se părea că au o sonoritate aparte care ne făcea să râdem cu poftă.  
 
Într-una din zile, încălcând ,,ordinul” mamei, întredeschidem o parte din uriaşa poartă, scoţând pe rând capul să zărim cum venea dinspre gară un grup mai mare de soldaţi ruşi. Erau încă departe, nu ne-au observat, dar au auzit zgomotul porţii izbite, lăsată fără să mai tragem zăvorul. Speriate, am  
 
11  
 
1.  
 
intrat în bucătărie unde mama cu burtica ei tot mai voluminoasă şi ţuguiată  
 
mesteca în mâncarea de pe sobă.  
 
Intuind ce-am făcut, după spaima de pe feţele noastre, le-a împins pe  
 
fete sub patul bunicului, lăsând cearşaful să atârne până la podea, ca şi cum bătrânul ar fi tras de el. Cum eu nu vroiam să mă despart de ele sau dintr-un capriciu de copil, m-am băgat şi eu în ascunzătoarea improvizată de isteţimea mamei.  
 
Mai mult a durat să vă povestesc, decât până la sosirea celor trei ruşi.  
 
Mama şi-a păstrat calmul, primindu-i cu demnitate şi curaj. A avut  
 
noroc probabil că era cu burta până la gură că ruşii n-au batjocorit-o. Mama i-a servit cu ceva. cred că le-a dat vreo sticlă de băutură, nişte ciorapi şi un ceas.  
 
Apoi am auzit deschizându-se uşa de la camera bunicului. Am înlemnit de spaimă. Cred că nu mai era nevoie ca felele să-mi astupe gura şi să mă imobilizeze ca să nu fac vreo mişcare necugetată sau involuntară care să producă cel mai mic zgomot. Ne-am fi dat de gol... Şi consecinţele ar fi fost grave pentru toţi...  
 
Nişte paşi se apropiau de patul bunicului. Cred că a ridicat pătura cu care era învelit ca să aibă certitudinea că e bolnav. A spus ceva în ruseşte şi apoi paşii s-au îndepărtat. s-a auzit apoi cum se închide uşa de la camera în care patru suflete îşi ţineau respiraţia tremurând.  
 
Mama a reuşit să-i determine să iasă în curte, dându-le ceva de acolo şi apoi conducându-i spre ieşire.  
 
În liniştea ce se aşternuse am auzit zgomotul zăvorului cu care, aproape leşinând de emoţie, mama a închis poarta. Putea, din nou, să piardă sarcina, dar frăţiorul meu era hotărât să vină în lumină potrivit sorocului.  
 
Nu ţin minte să mă fi bătut şi pe mine. Dar revăd şi aud parcă zgomotul celor două palme zdravene date fetelor.  
 
Acestea sunt câteva din trăirile viu păstrate în memorie, deşi au trecut peste ele mai bine de 75 de ani. Astea sunt trăirile mele în cei mai frumoşi ani ai copilăriei, marcată de cel de al Doilea Război Mondial.  
 
Povestite de tata,  
 
mi-au rămas întipărite doar câteva întâmplări, pe care încerc să vi le povestesc şi Dumneavoastră celor care citiţi aceste rânduri.  
 
LE-A DAT DE MÂCARE DUŞMANILOR  
 
Nu ţin minte, din relatările tatălui meu, pe ce front a avut loc ,,întâmplarea” de care ,,se amuza” cu o tristeţe ce n-o putea masca.  
 
Era aproape noapte, când trebuia să ducă mâncare celor aflaţi pe linia frontului, în teatrul de operaţiuni.  
 
Între timp, poziţiile s-au schimbat. Inamicul se afla acum pe poziţiile ocupate anterior de români, dar tata şi ajutoarele lui n-au fost informați, timpul foarte scurt fiind vinovat.  
 
Dând mâncarea primului aflat în poziţie, acesta i-a mulţumit, dar spre stupefacţia sau chiar spaima tatălui meu, formularea nu era în limba română, iar timbrul vocii necunoscut. Şi-a dat seama că se afla în zona inamicilor. Greşiseră poziţia!  
 
A luat hotărârea ce le-a adus salvarea. Făcându-le semn colegilor să nu rostească nici un cuvânt, într-un ritm drăcesc au distribuit apoi mâncarea.  
 
Răspundeau la mulţumiri fie bătându-i pe umăr, fie folosind un alt gest, dar nu sonor!  
 
Aşa, protejaţi şi de Dumnezeu, s-au înapoiat cu viaţă, dar i-au lăsat flămânzi pe camarazii lor români. Îşi amintea că i-au recompensat apoi cu porţii duble. Dar au fost şi zile când n-au avut ce să le ducă de mâncare sau n-au avut cum le duce...  
 
Poţi face un bine şi duşmanilor, fără să-regreţi!  
 
MOARTEA L-A OCOLIT  
 
O altă întâmplare de care-mi aduc aminte că ne-a spus-o tata, subliniind aportul destinului, este aceea când moartea l-a ocolit.  
 
Aflat în adăpost, având acolo o anumită misiune, este rugat de un camarad – nu-i reţin numele – care patrula şi obosise, să-l lase puţin să se odihnească, iar tata să patruleze în locul lui.  
 
Ieşit afară, şi-a început rondul. Peste puţin timp, un raid al avioanelor inamice şi-au început ,,jocul morţii” bombardând şi mitraliind.  
 
Adăpostul s-a făcut una cu pământul. Colegul înfrigurat şi obosit a rămas să se odihnească în veşnicia morţii.  
 
Tata a fost doar îngropat de viu, fără să păţească însă nimic. Din nou,  
 
a scăpat cu viaţă.  
 
Hazardul??? Destinul??? Când firul vieţii e în mâna lui Dumnezeu e puternic... Ai şanse să-ţi continui drumul prin lumină...  
 
Drumul prin lumină e trasat fiecăruia de când ne naştem.  
 
...............................................................................................................................  
 
Ne-a mai povestit multe, dar doar aceste episoade mi-au rămas vii.  
 
Prof. Lucia – Elena Locusteanu (n. Petroschi)  
 
Membru al Ligii Scriitorilor Român  
 
Filiala Cluj - Napoca  
 
Referinţă Bibliografică:
Povestiri de Prof. Lucia - Elena Locusteanu (n. Petroschi) / Al Florin Ţene : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2993, Anul IX, 12 martie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Al Florin Ţene : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Al Florin Ţene
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!