CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  




Autor: Adrian Lițu         Ediţia nr. 2267 din 16 martie 2017        Toate Articolele Autorului

XXXIII ECOU RĂTĂCIT
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
RĂTĂCIREA  
Nouătreinouăunupatruunuşasetrei.  
A format numărul, nu fără emoţii, nu fără un sentiment de culpabilitate faţă de Sabina. Înainte de a se i se răspunde simte o gâtuire până şi a gândurilor. Cea care răspunde este Erica. Se arată surprinsă, fapt ce nu o împiedică să fie zeflemistă. Albert regretă ceea ce a făcut şi totuşi simte o uşurare. Fiinţa pe care a iubit-o mai mult decât orice pe lume este bine, este împreună cu Jen şi nu poate fi decât fericită fapt de la sine înţeles după felul în care îl tachinează. Nu mai are decât să închidă telefonul nu însă înainte de a-şi cere scuze. Şi viaţa continuă.  
*  
- Ce scrie aici ?... Ce-i asta ?!  
  
- Unde anume ?  
  
Inginerul care i-a dat lista cu materiale, piese de schimb, accesorii şi alte cele pentru întocmirea specificaţiei pune degetul, nu pe rană ci pe rândurile proaspăt dactilografiate care nu-i convin. „ două truse scule tractor, o trusă cuprinzând :.... fiind înşirate, în continuare, componentele unei singure truse.  
- Refaci asta ! Scrii „ două truse scule tractor cuprinzând :.... şi treci, apoi, cantităţile înmulţite cu doi.  
  
- Bine dar... nu va primi nimeni două truse ! Logic este să se ştie conţinutul unei truse  
  
- Nu răspunzi dumneata, eu răspund ! Refaci specificaţia, cum ţi-am zis !  
  
Oricât a rămas de nedumerit, Albert a trebuit să se supună. Spăşit, s-a înfăţişat în biroul dactilografei intuind ceea ce va avea să urmeze. Intuiţia nu s-a ridicat la nivelul a ceea ce a trebuit să suporte. Dactilografa şi-a vărsat năduful pentru toate paginile refăcute în viaţa ei, până şi pentru cele refăcute în perioada de ucenicie. Zeama de limbă, cu care l-a servit, a condimentat-o din plin, silindu-l să o înghită, în ritmul ţăcănitului maşinii de scris, torturându-l pentru crima comisă. A ieşit, cheaun de cap şi s-a prezentat cu paginile refăcute în faţa inginerului.  
- Aşa da ! Dar stai !....  
  
Somaţia a fost picătura care a umplut paharul.  
- Stai puţin. Scrii aici, în stânga paginii „ Întocmit, îţi treci numele şi te semnezi ! Vrei să răspund doar eu ?!  
  
Dacă în minte ar fi avut o licărire a aprecierii făcută de preşedinte, cu ceva timp în urmă, s-ar fi conformat întocmai. Dacă ar fi izbucnit într-un potop de vorbe dând naştere unor discuţii aprinse ar fi avut, foarte probabil, câştig de cauză. Spre neşansa lui s-a abţinut dar nu pe deplin. Atunci când urma să-şi treacă numele, înainte de semnătură, a scris „ Hârţogar, Al Bert după care a semnat hotărât.  
- Aşa da !  
  
Satisfacţia inginerului, căruia nu i-a trecut prin minte să verifice înscrisul, i s-a transmis însutit redevenind colaboratorul de nădejde al celui de care, cei de dinaintea lui nu au ştiut cum să scape mai repede.  
Abia peste câteva luni bune a fost chemat în biroul directorial pentru a da explicaţii, fiind nevoit să redea toată tărăşenia. Cineva de la „RomElectro”, din plictiseală, citise cu atenţie finalul specificaţiei cu cele expediate pe şantierul românesc din Siria. A fost şansa ce i s-a oferit pentru a solicita schimbarea locului de muncă.  
*  
Orice am face, oricât am nega, oricât am încerca să ne îndepărtăm de trecut, prezentul şi trecutul numai împreună alcătuiesc resortul către viitor. Dacă acesta va fi mai bun sau mai rău depinde de ingredientele pe care le avem la îndemână şi de priceperea de a le folosi.  
Albert, în fapt, nu rămăsese indiferent faţă de tonul acid al Ericăi neputând, chiar şi în faţa evidenţei, să creadă că a iubit o astfel de fiinţă. Crezuse că va avea să uite. Ba mai mult, începuse să capete convingerea că a iubi înseamnă să-ţi creezi permanent iluzia că fiinţa iubită are calităţile pe care tu ai vrea să le ai, în care crezi, pe care le-ai situat pe o treaptă superioară în scara valorilor. Şi ce au fost toţi acei ani de trăiri intense ? O irosire ?! Unde ar putea fi răspunsul ?  
Nouătreinouăunupatruunuşasetrei. De această dată a format numărul fără niciun fel de emoţie, cu hotărâre chiar. Ştie la ce trebuie să se aştepte din partea Ericăi. Îi va argumenta faptul că dacă nu o poate uita nu înseamnă neapărat că încă mai visează la „ cai verzi pe pereţi ”, nu înseamnă că Sabina nu s-ar ridica la înălţimea aşteptărilor lui, ci numai că încearcă să păstreze, nealterate, amintirile unice prin sensibilitate, dăruire şi intensitatea trăirilor, amintiri dintr-o perioadă a vieţii irepetabilă.  
Nu a apucat să argumenteze. Intonaţia vocii Ericăi este cu totul alta, este identică cu cea pe care o avea atunci când a cunoscut-o, derutându-l.  
- Ce este cu tine ?!  
  
- Îmi port crucea !... Jen m-a părăsit. S-a însurat cu Dora...  
  
*  
Gara de Nord, în care se afla, era rece şi străină nu atât datorită frigului iernii cât privirilor goi şi reci ale călătorilor de o zi sosiţi de cu zori în capitală pentru aprovizionare cu alimente cu speranţa cheltuirii banilor care, în provincie, îşi găseau din ce în ce mai puţin rostul. După o zi de orbecăire pe aleile din spatele blocurilor cu magazine alimentare în căutarea oricărui semn că s-ar putea înfiripa o coadă la nu ştiu ce, după o zi de certuri sau de răbdare tâmpă, chinuiţi de frigul de peste zi, chinuiţi de speranţa că ar mai putea prinde să cumpere căte ceva de-ale gurii, acum aşteptau ca trenurile mizere şi reci să fie trase la liniile de plecare.  
Pentru locuitorii capitalei, bucureştenii „ get-beget ”, invazia „ţăranilor ” a fost, la început, motiv de glume şi de batjocură. Ar fi trebuit să fie motiv de compasiune. Pentru ei, cei din Bucureşti, provincia nu putea fi decăt spaţiul opozant şi benefic totodată.  
Provincia este locul de recreere şi nu numai atât. Faţă de un provincial orice bucureştean, fie el şi parvenit sau venetic, cum se mai spune, este îndreptăţit să-şi simtă superioritatea. Aceeaşi mentalitate o au şi orăşenii din provincie faţă de cei de la sate. Ceauşescu şi compania, preocupaţi, între altele şi de formarea omului nou pentru societatea socialistă multilateral dezvoltată, în cele din urmă, cu intenţie sau fără, a schimbat această mentalitate, cel puţin pentru o vreme, îndobitocindu-i pe toţi. Lipsurile, din ce în ce mai acute, şi-au spus cuvântul.  
Lăsând deoparte reflecţiile fără noimă, Albert şi-ar fi dorit să vadă, la românii înşiraţi la cozi, puţină demnitate. Ar fi fost posibil dacă, în locul declaraţiilor de bunăstare ale poporului, Ceauşescu ar fi recunoscut, public, faptul că, până la achitarea datoriei externe o duc şi o vor duce greu. Atât ar fi vrut cei mulţi, obişnuiţi până nu demult cu galantarele pline. Acutizarea lipsurilor nu era atât o problemă de supravieţuire căt de percepţie lăsată de unii în voia soartei, speculată de alţii. Încetul cu încetul s-a conturat ideea că Ceauşescu îi înfometează şi îi lasă voit în frig ca mai apoi mulţimea să-i dorescă moartea, să-l vadă împuşcat.  
Ideea împuşcării lui Ceauşescu a pornit de la un banc cu Bulă născocit în urmă cu mai bine de cincisprezece ani pe când bolţurile, menite să suţină tablouri sau orice altceva, se fixau în pereţii de beton numai prin împuşcare. „ Elevii îşi pavoazau clasa cu flori şi tablouri sub atenta supraveghere şi îndrumare a dirigintei. Bulă avea ca sarcină să fixeze, la loc de cinste, nelipsitul portret. A încercat, de nenumărate ori să bată un cui în perete fără reuşită. Exasperat s-a adresat dirigintei : Nu merge doamnă ! Ăsta trebuie împuşcat ! .  
Cam în acelaşi timp, dacă nu, ceva mai târziu, în plan mental, a fost programată şi moartea sinistrei, tot printr-un banc. „În timpul desfăşurării congresului partidului, datorită cuvântărilor stereotipe, în ciuda aplauzelor îndelungate, un bătrânel a adormit. La un moment dat în sală şi-a făcut apariţia un şobolan interesat şi el de creşterea nivelului de trai în următorii cinci ani. Prideţi-l ! Prindeţi-l! s-au auzit vociferări care s-au intensificat pe toate planurile. Omorâţi-l ! Omorâţi-l!. Oarecum buimac, trezit din somn de vociferări, bătrânelul s-a alăturat corului de indignaţi strigând : şi pe ea ! şi pe ea!... ” La vremea născocirii lor, erau doar bancuri care amuzau.  
Acum, ideile au prins rădăcini. Cei care nu îndrăzneau să gândească radical nutresc speranţa, de pe o zi pe alta, că azi, mâine, cât de curând, Ceauşescu va da colţul. Vizionează cu mult mai mult interes programele de ştiri în care, implicit, apare iubitul lor conducător, doar, doar, realizatorii emisiunii vor avea o scăpare şi vor prezenta o imagine reală cu chipul zbârcit, îmbătrânit şi pătat de boală al geniului din Carpaţi.  
Blestemele, la adresa perechii prezidenţiale , sunt proferate în plină stradă fără ca lumea să mai aibă de ce să se teamă, părând că miliţienii şi mai ales securiştii ştiu ce va avea să urmeze. Cel mai greu şi mai greu blestem a fost însă rostit, chiar azi, la coadă dar nu la adresa celor la care se aşteptau toţi ci la adresa unuia care a îndrăznit să alunge o ţigancă ce încerca să-şi facă cumpărăturile înainte de rând. „Să dea Dumnezeu şi Maica Domnului să mori cu o zi mai devreme înaintea cui ştiu eu! Să nu apuci să te bucuri!... ”. S-au înveselit cu toţii, chiar şi cel blestemat şi au poftit-o pe ţigancă să revină să-şi cumpere din cele aduse spre vânzare prin grija partidului.  
Trenul lui va pleca ceva mai târziu faţă de ora programată. Linia de la care trebuie să plece este blocată de sosirea unui tren cu o întârziere considerabilă. Din trenul abia sosit, călători cu feţe împietrite se îndreaptă grăbiţi, într-o tăcere nefirească, spre ieşirile din gară. Până şi celor câţiva copii, coborâţi din tren, pare să le fi pierit graiul. Albert, cu mintea în căutarea a ceva care să-i sugereze un pic de viaţă şi de căldură, ar vrea să-i audă sporovăind. Ori de câte ori este plecat de acasă, cu treburi personale sau în interes de serviciu, gândul întoarcerii la copii determină contrastul dintre expresia feţei lui şi a celor din jur. Păstreză, încă, acel zâmbet ca de vinovat din vremea copilăriei. Chiar are, şi nu de puţine ori, un sentiment de vinovăţie atunci când simte reproşul din încruntarea vreunui privitor care, probabil, gândeşte că el o duce mult mai bine decât toţi ceilalţi, că nu este câtuşi de puţin afectat de criza alimentelor şi a bunurilor de consum.  
Ar fi putut să-şi cumpere bilet de călătorie la clasa întâi. Diferenţa de preţ nu era prea mare şi oricum doar de bani nu ducea lipsă. Avusese reţinere doar din cauza paporniţelor la purtător, nu erau nicicum de clasa întâi. Acest gând i-a revenit în minte datorită eleganţei unui călător aflat în acelaşi compartiment cu el. Nu avea nici vreun bagaj asupra lui şi nici nu părea obişnuit să călătorească la clasa a doua. Se tot foia părând că îşi face curaj să intre în vorbă cu ceilalţi. După ce a tot dat din cap aprobator, la spusele celorlalţi, a intervenit şi el:  
- Ceauşescu vrea acum să naţionalizeze tot !  
  
- Ce să mai naţionalizeze ?...  
  
- Bunurile. Bunurile tuturor : case, terenuri, apartamente, autoturisme... Le va lua statul. Nu va mai fi nimeni proprietar ; cei cărora le-au aparţinut bunurile vor avea doar drept de folosinţă !  
  
- Chiar vă închipuiţi că putem crede aşa ceva ?  
  
- Mai mult chiar, a plusat insul, se vor înfiinţa cantine şi toată lumea va mânca numai la cantină !  
  
- Chiar şi copii cei mici ?!  
  
- Toată lumea !  
  
- Mă scuzaţi, eu trebuie să ies puţin. Probabil, din cauza aerului închis, arăt a tâmpit !  
  
Nu a mai revenit în compartiment decât pentru a-şi lua paporniţele, înainte de coborâre. Continuarea discuţiei i se păruse lipsită de sens. Afară, pe culoarul vagonului, având timp să mediteze, a descoperit adevăratul sens a tot ceea ce se întâmplă.  
Totul era orchestrat, din afară şi dinăuntrul ţării, ca Ceauşescu să fie dat jos, dovada fiind, în ultimă instanţă, chiar inepţiile debitate în compartiment. Ca toţi ceilalţi, după vizita lui Gorbaciov în România, aştepta schimbarea fără a-i trece prin minte că aceasta se va radicaliza în timp. Angrenajul menit să-l răstoarne pe Ceauşescu de la putere era, mai întâi, îndreptat împotriva populaţiei. Raţionalizarea alimentelor fusese urmată de întârzierea, pe cât posibil, a distribuirii raţiilor. Pâinea, pâinea care până în momentul raţionalizării, în provincie, avea adevăratul gust al pâinii acum era acră, coaptă insuficient şi ţinută să se acrească înainte de distribuire de vină fiind tot Ceauşescu ?!...  
*  
Raţionamentul lui Albert nu i-a fost de niciun folos. Era prea târziu şi chiar dacă ar fi fost mai devreme, singura situaţie care ar fi fost s-ar fi concretizat în aceea de a nu se lăsa infestat de germenele urii împotriva lui Ceauşescu şi de a nu-i fi contaminat pe cei apropiaţi. Şi-a putut da seama de asta la puţin timp, în primăvară. În acea dimineaţă abia trecuse de blocurile din cartier ţinându-l de mână pe Andrei în drum spre grădiniţa de copii.  
Avea mulţumirea deplină că acesta sporovăia de-ale lui, străin fiind de cenuşiul cotidianului, doar că sporovăiala copilului, la un moment dat, nu numai că l-a alarmat ci chiar l-a revoltat reuşind doar să afişeze calmul aparent.  
- Eu nu vă mai iubesc pe voi cel mai mult ! Mai mult şi mai mult îl iubesc pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu !  
  
- De ce îl iubeşti atât de mult ?...  
  
- Pentru că el aduce pace !  
  
Era de înţeles că dragostea asta mare le fusese insuflată copiilor de către educatoarele de la grădiniţă. Învăţătorul lor, pe vremea când era copil, niciodată nu îl preamărise pe Dej. Le vorbise despre noua lume, mai bună, în care trăiau. O lume făurită din setea de dreptate şi care avea la bază adevărul şi dreptatea. Le vorbise în aşa fel încât să nu uite niciodată, să le insufle respectul faţă de adevăr şi dreptate. Nu toţi au avut parte de un astfel de învăţător.  
I-a fost la îndemână să-i dezvăluie adevărul fiului său. În faţa unui magazin alimentar cincisprezece-douăzeci de persoane trecuseră de la vociferări la altercaţii verbale şi îmbrânceli. Majoritatea erau pensionari. Motivul neînţelegerilor îl constituia ordinea sticlelor de lapte puse la ore din noapte de către fiecare pentru a-şi marca rândul la ce va urma să se vândă a doua zi, dacă va exista fericitul eveniment de a se vinde ceva. Nu arareori, dintre cei tineri neblagosloviţi cu un pensionar în familie, câte unul trezit mai devreme schimba ordinea sticlelor ba chiar le mai şi arunca. Trebuia ca şi fiul său să înţeleagă cam ce se întâmplă :  
- Vezi ce se întâmplă acolo, unde sunt acei oameni ?  
  
- Da !  
  
- Acolo este pace ?!  
  
- Nu.  
  
- Ei bine, asta este pacea pe care o aduce Ceauşescu !  
  
Doar Sabina a fost panicată atunci când, în timpul vizitei de lucru făcută de iubitul lor conducător, fiul, în plină stradă, şi-a fluturat jucăria favorită şi a rostit hotărât :  
- Vreau să-l împuşc pe Ceauşescu !  
  
*  
Nu pâinea şi alimentele le-au lipsit cel mai mult românilor. Le-a lipsit seara de joi de la radio, seara Cenaclului Flacăra. Românul uită de foame şi de lipsuri atunci când cântă şi Păunescu aşa cum era, cu păcatele lui, le-a pus căntecul pe buze şi în suflet. Desfiinţarea cenaclului ar fi putut să scoată lumea, îndeosebi tineretul, în stradă. Poate că asta a şi sperat Păunescu doar că, cei care l-au desfiinţat, au făcut următoarea mutare : au înfiinţat pe dată, pregătiţi fiind, serbările Scânteii Tineretului, un altfel de surogat menit să potolescă eventualele proteste de stradă. Noile spectacole au fost gustate la fel ca şi pâinea cea acră iar protestele au fost amânate şi redirecţionate.  
Tineri, pentru care ar trebui să vărsăm cel puţin o lacrimă, ori de câte ori ne aducem aminte, au strigat „JOS CEAUŞESCU ! ”.  
Odată cu împuşcarea dictatorului, societatea socialistă multilateral dezvoltată, făurită din setea de dreptate şi adevăr, a fost compromisă definitiv ori, poate că oricum așa îi era sortit; să râmână dor un experiment.  
*  
  
* *  
  
Ar trebui să lase lacrimile să curgă în voie, nu-i este deloc uşor cu ele. Lacrimile nu pot fi niciodată stăpânite, ori le laşi să curgă firesc ori le trimiţi în adâncul fiinţei tale să-ţi tulbure gândurile, să-ţi tulbure simţirea, cu efecte neprevăzute. Medicina încă nu s-a ocupat de acest aspect. Dacă ar fi făcut-o ar exista şi s-ar prescrie nu calmante ci medicamente pentru plâns. Să plângi pentru a te despresura de durere cu lacrimi izbăvitoare pentru sănătatea ta, pentru a-ţi păstra mintea sănătoasă într-un corp mai mult sau mai puţin sănătos.  
Devastatoare nu este moartea Mitrului ci încăpăţânarea lui Albert de a nu vărsa nici măcar o lacrimă la câpătâiul acestuia şi nici pe ultimul drum pe care l-a condus, având în spate cortegiul funerar. Nu ar fi fost câtuşi de puţin surprins dacă Mitru s-ar fi ridicat de pe catafalc să-i reproşeze „ nu plângi mă ?! nu plângi ?... am să te bântui toată viaţa ! ”. Se împăcase de multă vreme cu Mitru sau mai bine zis nici nu se mai gândise la bătaia cruntă din vremea liceului, atunci când refuzase, cu acceaşi încăpăţânare de acum, să plângă.  
Numai de două ori, cât a trăit, tatăl său a fost nedrept şi crunt faţă de el. Până să se întâmple a doua oară Albert fusese fascinat de istorioarele şi povestirile, pline de învăţăminte şi pilde, spuse de Mitru. Dacă îndărătnicia de acum s-ar înmuia şi pentru o fracţiune de secundă, şi-ar face loc amintiri calde, duioase Albert ar plânge, ar plânge... A mai avut o singură şansă să verse măcar o lacrimă ; la coborârea Mitrului în mormânt. A simţit, chiar, nevoia să plângă. Ar fi făcut-o dacă nu ar fi simţit o strângere de inimă, ca o îmbrăţişare irosită, însoţită de o şoaptă rătăcită dintr-un trecut ce îl crezuse prea îndepărtat : „mă tem de tatăl tău! . În locul raţiunii, cu totul altceva i-a sădit, acum, în minte răspunsul : „nu mai ai de ce să te temi!.  
Două dintre poveţele Mitrului ar fi trebuit să fie însoţite de o a treia. L-a povăţuit să nu se pună cu nebunii şi să se ferească de cei cu sămânţă de scandal. Nu i-a spus niciodată să se ferească de nebunie poate doar pentru faptul că, dacă ar fi fost întrebat „cum ?.. nu ar fi ştiut ce să răspundă.  
Din spusele bătrânilor ar reieşi că scandalul se iscă din sămânţă. Nimic nu se spune, ori Albert nu a aflat, despre nebunie, despre existenţa ei pretutindeni foarte probabil sub formă de spori aflaţi în tot şi în toate aşteptând fisuri ale raţiunii în care să se instaleze parazitar. Atunci apare paradoxul ; nebunia este hrănită de raţiune...  
*  
În mintea lui Albert, cel puţin pentru o vreme, Sabina şi Erica deveniseră o singură persoană. Această mutaţie mentală, concretizată în dedublarea nefirească, îl readusese în trăirile din adolescenţă cu deosebirea că, acum avea convingerea netezirii drumului spre împliniri. Zbuciumul şi suferinţele din acea vreme nu numai că nu îşi aveau locul dar nici măcar nu exista vreo urmă de percepţie a lor. Numai că, în convieţuirea lor, raţiunea şi nebunia se zgândăresc reciproc ca într-o hârjoană din care iese în câştig cea din urmă.  
*  
Trăirile lui Albert, cele din urmă şi cele prezente, s-au reindividualizat ca urmare a repetabilei suferinţe cauzate de despărţire. Nu el suferă acum ci Alexandru. El simte povara faptului de a nu-l fi prevenit, de a nu-l fi pregătit pentru această eventualitate. A tot amânat până ce amândoi au fost luaţi prin surprindere.  
Încearcă să-şi convingă fiul că momentele de fericire din viaţă au un preţ, fără ca măcar să cunoaştem dinainte termenul scadent.  
- Acum, cunoscând preţul, aş prefera să nu fi cunoscut fericirea !  
  
- O spui acum. În timp, vei privi altfel starea lucrurilor !  
  
- Nu cred ...  
  
Are intenţia să-i sugereze faptul că oricum nu se prea potriveau, să-i demonstreze că ea avea suficiente defecte, să-l determine să-şi amintească de certurile şi neînţelegerile lor din trecut ştiind că acum totul va fi privit în cu totul altă lumină. Dar are dreptul ?!... Nu ar fi mai nimerit să-l îndrume să nu renunţe, aşa de uşor , cum a făcut-o el ? Să pună mâna să o scutute pe fată şi să-i deschidă ochii, să vadă ce şi cât pierde ! Dar are el dreptul ?!... Doar viaţa are dreptul să ne scuture, din când în când, atât la propriu cât şi la figurat. Renunţă să îi mai dea vreun sfat ... oricare ar fi, ar fi nepotrivit. Îi pune doar o mână pe umăr exprimându-şi dorinţa de a-l ajuta şi totodată neputinţa şi este înţeles.  
Starea de indecizie are urmări direct asupra lui. Echilibrul fragil dintre raţiune şi nebunie are de suferit în străduinţa lui de a refuza orice gând care să întineze imaginea Ericăi. Astfel de gânduri îl asaltează şi nu mic este efortul de a le reprima. Înfrânt de oboseală cade într-un somn letargic ce se transformă în coşmar. Odată trezit nu resimte pic de oboseală dar este cu totul altul.  
Atunci când ne împotrivim firescului, peste puterile noastre fireşti, ne pândeşte nefirescul, alienaţia care, pentru a prinde rădăcini asemeni unei plante parazitare, aşteaptă apariţia unei conjuncturi favorabile.  
*  
Depăşise cu mult viteza legală cu minimul efort de a apăsa pedala de acceleraţie turând la maxim motorul şi totuşi nu îi este îndeajuns. Efortul lui este infim astfel încât ajunge subit la o stare de nemulţumire panicată. Frânează brusc. Roţile scrâşnesc într-un zgomot infernal, ascuţit, agravându-i starea. Trage pe dreapta, deschide larg portiera, abandonează autoturismul cu cheia în contact şi portiera deschisă şi începe să alerge căt îl ţin puterile. În fapt, puterile îi sunt înzecite fiindcă depăşise cu mult pragul raţiunii cuprins fiind, de acum, de starea de nebunie. Aleargă către Erica.  
Echipajul de poliţie care îi aşteptă autoturismul, în imediata apropiere, este luat prin surprindere de manevra conducătorului auto. Sunt pregătiţi să tragă pe dreapta un autoturism a cărui viteză nepermisă fusese înregistrată de radar. Şoferul acestuia devenit pieton alergă, pe marginea şoselei, în direcţia lor, cu o viteză incredibilă pentru un atlet vârstnic. Poliţistul, care are ca sarcină să oprească autovehiculele vizate, îi face semne disperate să tragă pe dreapta. Albert nu înţelege, nici măcar nu priveşte, continuându-şi goana nebună. Este prizonierul unei obsesii.  
În locul lui trage pe dreapta un autoturism care circulase regulamentar. Şoferul acestuia, total nedumerit, mormăie înjurături la adresa poliţistului ce făcuse semnele, având grijă să nu fie auzit. Şi mai nedumerit este văzând cum echipajul nici nu îl bagă în seamă şi se avântă în trombă, cu sirena pornită, pe urmele fugarului contravenient. Abia după câteva momente înţelege nefirescul situaţiei.  
Porneşte motorul cu gând să îşi vadă de drum, fără să regrete înjurăturile, nejustificate de această dată. Nu ajunge prea departe. Trage pe dreapta pentru a-i ajuta pe poliţişti să imobilizeze fugarul care a apucat să-i lovească cu furie încercând să-şi continue alergarea, îngâimând ca într-un delir : „Erica !..., Erica !..., Erica !... ”  
Noul sosit este lovit, la rândul lui, în încercarea făcută. Spre deosebire de poliţişti, care au devenit furioşi, el îşi păstreză calmul ba chiar simte oarecare simpatie faţă de fugar. După încătuşarea acestuia apelează numărul de urgenţe solicitând o ambulanţă care să transporte un pacient la spitalul de psihiatrie. Este cât pe ce să fie luat în colimator de cei doi poliţişti întrucât se opune ca fugarul să fie urcat în maşina poliţiei înainte de a sosi ambulanţa.  
*  
Albert nu are parte doar de un moment de nebunie. O bună bucată de vreme, dacă nu chiar pentru todeauna, va fi stăpânit de o idee halucinantă, fixă, având credinţă şi acţionâd în spiritul acesteia. Va avea parte doar de momente de raţiune, un fel de flashuri în care mintea va derula cu o rapiditate uimitoare realităţi trăite, neavând permisiunea de a se ancora în realitate. Abia după un tratament, sever şi continuu, s-ar putea crea posibilitatea prelungirii, de fiecare dată, a contactului cu realitatea până la o vindecare a cărei deplinătate nu o poate garanta nimeni.  
Ambulanţa nu a sosit încă. Atunci când, din depărtare, se face auzită sirena acesteia un spasm al lui îi alertează pe cei prezenţi. A durat doar o fracţiune de secundă, timp în care Alber şi-a reamintit ceva anume. A recunoscut pe unul dintre polişiţti. Este cel care, în urmă cu mai bine de zece ani, a făcut constatarea, la faţa locului, a accidentului în care a fost implicat. Nu atunci l-a cunoscut, fiindcă era în comă, ci după ce a revenit la viaţă, în timpul cât era anchetat penal pentru vina de a fi produs accidentul. Nu avea convingerea că ar fi avut vreo vină şi nici nu putea susţine asta întrucât nu îşi reamintea nimic din cele petrecute. Ceruse să i se permită accesul la propriul său dosar şi i s-a spus că avea acest drept. A fost contrariat citind declaraţia oponentului său, conducătorul auto alcărui autoturism îl lovise, în plin, cu o viteză de peste osutăşaizeci de kilometri la oră, în timp ce el executa un viraj la stânga. El ar fi fost tras, pe dreapta, aşteptând pentru a se angaja în traversare şi ar fi ţâşnit în faţa oponentului care i-a lovit autoturismul pe sensul său de mers, pe prima bandă. O amintire fugară îi dezvăluise, atunci, faptul că aşteptase, cât mai aproape de axa şoselei, momentul prielnic efectuării virajului, semnalizându-şi corect intenţia. Îi devenise clar faptul că cel din urma lui nu acţionase decât cu gândul de a depăşi autoturismul de dinaintea lui fără a sesiza semnalizarea acestuia. Declaraţia era o făcătură menită să-l scoată nevinovat pe cel cu adevărata vină.  
Schiţa făcută de poliţist dezvăluia faptul că fusese lovit nu pe prima bandă ci pe contrasens, urmare creionării urmelor de roţi ale autoturinmului lovit. A cerut lămuriri ; cum de a fost acceptată, de poliţist, o declaraţie în contradictoriu cu ceea ce el constatase ?! ... de ce, dacă se concluzionase că este vinovat de producerea unui accident grav, nu i se ridicase permisul de conducere ?!... Răspunsul, primit de la poliţist, l-a lăsat fără replică : „Ce rost mai are să discutăm ? Dumneata ai scăpat cu viaţă, acum eşti bine sănătos, celălalt a scăpat şi el de urmări... aşa că totul este bine ! ”. A gândit, atunci, că oricare, chiar şi el, în această situaţie, ar fi făcut absolut orice numai să scape de urmările unui accident mortal ; fusese în comă şi medicii nu se putuseră pronunţa asupra şanselor lui de a supravieţui înainte ca poliţiştii să desemneze vinovatul.  
Acum, încătuşat fiind, în acest moment de luciditate, se revoltă. Un spasm, numai, îi trădează această stare. Încercarea de a striga cu furie este curmată de revenirea „la normal”. Deşi intenţionase să rostească vorbe grele la adresa poliţistului rosteşte cu totul altceva: „Erica !..., Erica !..., Erica !... ”  
*  
Medicul psihiatru, managerul ospiciului, are o stare de exasperare pe care încearcă să o controleze. Aflat în faţa unei avalanşe de pacienţi, în marea lor majoritate intelectuali, urmărind, atât cât îi permite timpul, ceea ce se petrece „pe sticlă”, a căpătat convingerea că, în ţara asta, nu mai este nimeni sănătos psihic. Ar fi cazul ca toţi medicii, fără excepţie, să fie trimişi, periodic, la recuperare la adevăratele clinici de psihiatrie din vest pentru a-şi putea practica profesiunea în condiţiile de aici.  
Încearcă să-şi refuze prietenul care insistă să-l interneze pe noul pacient. Nu înţelege insistenţele acestuia, doar nu îi este nici rudă, nici apropiat. Categoric, prietenul lui nu este sănătos mintal. A dobândit, subit, simpatie faţă de un individ cu tulburare delirantă. Degeaba încercă să-l convingă de faptul că are pacienţi cu adevărat „serioşi”, că examinarea psihică obişnuită este apă de ploaie fără o completare cu obţinerea unei multitudini de informaţii despre pacient privind comportamentul anterior, mediul în care a trăit şi câte şi mai câte. Nu are timp şi nici personal suficient pentru aşa ceva. Vindecarea lui este mult mai simplă decât ar crede oricine : „Are omul o dambla. Să fie lăsat să şi-o facă şi se va linişti ! ”. Inteligenţa prietenului îl dă gata : „Trebuie, mai întâi, să aflăm ce are de gând să-i facă Ericăi, dacă această persoană există cu adevărat ! Trebuie neapărat să-l internezi, altfel nu scapă de cercetare penală pentru ultraj şi de consecinţele acesteia, care i-ar agrava starea cu alte tulburări psihiatrice ! ”  
*  
Condiţiile atmosferice ale zilei nu pot decât să creeze o stare generală de disconfort. Albert este însă fascinat. Pentru prima dată, de când se află internat, este interesat de altceva decât de obsesia lui. Este ceaţă, o ceaţă densă, de care dintodeauna s-a simţit atras în mod nefiresc. Corpul îi este rigid, mişcările îi sunt greoiaie şi stângace urmare tratamentului primit dar trebuie, trebuie să iasă afară la norul aflat pe pământ, chiar dacă ar fi nevoit să se târască. Pe măsură ce se îndepărtează de pavilion trupul şi mintea lui capătă o destindere inexplicabilă ajungând parcă să facă parte din pâcla deasă ce se rostogoleşte în vălătuci ce par să fi avut, cândva, ceva comun cu fiinţele umane.  
Întâlnirea cu Învăţătorul nu are cum să-l surprindă aşa cum nu l-ar putea surprinde nimic din orice s-ar întâmpla indiferent de natura întâmplării, reală sau ireală. Doar că, după ce i se va adresa, vorbele învăţătorului îl vor chinui cortonsionându-i sufletul.  
„Ai iubit-o mult prea mult. Nepermis de mult pentru o fiinţă umană. Ai întâlnit piedici menite nu atât cât să încetezi să o mai iubeşti cât pentru a-ţi pondera pornirea de a o idolatriza .  
*  
Obsesia a fost biruită de revoltă. Cele rostite de Învăţător, înţelese de el într-un anumit fel, au fost asemenea unui şoc electric, aplicat în zona cerebrală cu scopul de a reda limpezimea minţii. Nu s-a întâmplat ca aceasta să-i revină subit, a fost doar transbordat la graniţa dintre nebunie şi realitate, în zona neutră în care nu se regăsesc decât ademeniri de a trece de o parte sau de o alta, îndemnuri ispititoare, menite să-ţi copleşească simţurile. În faţa acestora a avut, totuşi, sentimentul că are puterea de a înţelege şi dreptul de a alege, cheia fiind sentimentele sale faţă de Erica.  
A căpătat senzaţia că, pe tot parcursul vieţii sale, faptele, întâmplările, vorbele şi chiar gândurile i-au fost într-un anumit fel cenzurate nu de cineva din afară ci de existenţa unui conflict permanent între dorinţă şi raţiune. Senzaţia s-a transformat în certitudine. Dorinţa, chiar şi atunci când doar se întrevede împlinirea ei, poate aduce fericirea. Raţiunea nu poate decât să-ţi provoace durere, ce-i drept nu o durere fizică, ori cel mult să-ţi creeze starea de normalitate, o stare comună rumegătoarelor.  
A dorit numai să aline suferinţa unei tinere lipsită de iubire, iubirea de care el reuşise să se lipsească. A ajuns să fie subjugat şi astel a apărut marea lui dorinţă, dorinţa de a o iubi la nesfârşit, necondiţionat.  
*  
Avalanşa amintirilor îl determinase să urce la volanul autoturismului şi să pornească spre Erica fără să conştientizeze de ce anume.  
*  
A cerut, spre surprinderea directorului de ospiciu, să fie externat.  
- Dar, abia ai început tratamentul !  
  
- Sunt convins că m-am vindecat.  
  
- Explică-mi !  
  
I-a relatat medicului cauza stării sale de dinainte. Acesta l-a ascultat cu interes înclinând să creadă că pacientul avea dreptate. Deontologia profesională nu îi permitea însă aceasta, înainte de a-l supune examinării. Starea de spirit a pacientului era normală. L-a poftit pe scaunul de consultaţie spre a-i urmări mişcarea globilor oculari şi a-i verifica reflexele. Totul părea normal dar, aşa cum înainte de internare susţinuse în faţa prietenului că examinarea psihică obişnuită este apă de ploaie, încă mai păstra îndoiala. A completat foaia de externare şi înainte de a o înmâna i s-a adresat pacientului :  
-Este un singur mod de a afla dacă te-ai însănătoşit cu adevărat.  
  
- Care ar fi ?!  
  
- Ar trebui să-ţi continui drumul. Există însă riscul de a reveni aici şi din acest motiv nu ţi-aş recomanda să o faci !  
  
*  
Odată urcat la volan Albert a dat cheie şi a pornit spre Erica. Având destul timp la dispoziţie s-a oprit mai întâi la mormântul Mitrului a aprins o lumânare şi a plâns a împăcare, aşa cum simţise nevoia să o facă la înmormântarea lui. A fost momentul recâştigării lucidităţii depline. Drept dovadă, deşi şi-a continuat drumul, a renunţat să o revadă pe Erica. Ajuns în oraşul ei a oprit undeva. Vreme de aproape cinci ani, cât au fost împreună, nici nu i-a trecut prin minte să-i ofere măcar o floare. A cumpărat acum una, cu gândul de a găsi o modalitate de a i-o trimite. O întrevedere, oricât de trecătoare ar fi, i-ar putea crea, Ericăi, probleme în căsnicie.  
A intuit că tânăra ce urca grăbită, spre birouri, este de-a casei :  
- Domnişoară !..... vă rog...  
  
- Vreţi să-mi oferiţi o floare ?!  
  
- Data viitoare promit că am s-o fac ! Acum am rugămintea s-o daţi doamnei Erica.  
  
- Cum să nu ! Mă surprinde faptul că mai există bărbaţi care fac un asemenea gest...  
  
Albert nu a comentat. Nici el, la vremea potrivită, nu a făcut-o. Acum era grăbit să plece cât mai repede, să-şi continue drumul.  
Trebuia să ajungă în Piscu să revadă casa unde odinioară a simţit, pentru prima dată în viaţă, ce înseamnă să petreci Crăciunul cu adevărat.  
Doar acolo putea să-i ceară iertare mamei Ericăi, trecută de mult în nefiinţă, că nu şi-a ţinut promisiunea făcută. Ar fi trebuit să pună mâna şi să o scutute pe fată, să-i deschidă ochii, să vadă ce şi cât pierde dar nu avea acest drept. Altfe, nu s-ar fi putut considera altceva decât un excroc sentimental !  
  
-Sfâirșit !-  
  
Referinţă Bibliografică:
XXXIII ECOU RĂTĂCIT / Adrian Lițu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2267, Anul VII, 16 martie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Adrian Lițu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Adrian Lițu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!